Vrabia - poveste de Simion Florea Marian
Citește online povestea pentru copii în română "Vrabia", scrisă de autorul Simion Florea Marian. Citește basmul "Vrabia" în care este vorba despre un stejărel care tocmai răsărise undeva într-o pădure foarte mare. A doua zi, pe acest stejărel s-a așezat o vrabie, iar el supărat din cale afară, a certat-o și i-a spus să se așeze pe alt copac pentru că pădurea este foarte mare iar el abia a răsărit. Vrabia la rândul ei s-a simțit jignită și i-a spus că va mai veni la el doar atunci când va fi pe moarte.
Citește povestea "Vrabia"
De mult, de mult, cine ştie de când va mai fi fost şi aceea, a răsărit în mijlocul unei păduri un stejerel, care începu a creşte cu încetişorul şi a privi cu dragoste la ceilalți stejari de toată mâna, care se aflau în jurul său.
Iată însă că, nu mult după ce a răsărit stejarul acesta, vine o vrabie și se pune pe dânsul, măcar că avea unde se pune și în alt loc, căci pădurea era destul de mare.
Stejarul, văzând această obrăznicie din partea Vrabiei, se mânie foc pe dânsa şi-i zise:
— Măi Vrabie! nu vezi tu că eu abia acuma de vro câteva zile am răsărit, nu vezi cât sunt de tânăr, de crud şi de slab, n-ai avut nicăieri în alt loc unde te pune, numaidecât pe mine?... Ia du-te de aici și pune-te pe alt copac, căci doară pădurea e destul de mare și de largă, ai unde şedea cât îţi va plăcea!...
Vrabia, simțindu-se foarte atinsă prin cuvintele acestea ale stejarului, răspunse:
- Iată că mă duc, cum zici tu, dar voi veni la tine când vei fi pe patul morții și atuncea vei trebui să-mi dai seama pentru toate cuvintele tale de astăzi!
- Bine, bine! răspunse stejarul, du-te și mai degrabă să nu vii, decât numai atunci când voi fi eu pe patul morții, precum ai zis!
Vrabia a zburat și - s-a dus... Dar mult a trebuit ca să aștepte până la moartea stejarului, căci fiecare stejar trăiește nouă sute de ani, și anume trei sute de ani creşte neîntrerupt, trei sute de ani stă locului şi se odihneşte, iar de la şase sute de ani înainte prin trei sute începe a da înapoi, a-i putrezi inima de la rădăcină, a se găuri pe dinăuntru, a se usca, aşa că, atunci când ajunge de nouă sute de ani, se risipeşte cu totul.
Şi vrabia noastră a trebuit să aștepte până ce stejarul pe care s-a pus ea, când acesta a fost tânăr, a ajuns de nouă sute de ani.
Când a ajuns acuma stejerelul de nouă sute de ani s-a dus Vrabia la dânsul şi i-a zis:
- Îti aduci aminte când erai tânăr si m-am pus pe tine cum m-ai batjocorit degeaba, degebuța? Tu ai cugetat atunci că dacă te vei face mare, vei trăi cât lumea şi ca tine nu va mai fi altul!... Dar, iată că acuma te-ai risipit, şi eu mă scald în colbul tău... Tu din mare ce ai fost, te-ai făcut iarăşi mic, iar eu trăiesc şi tot aşa sunt, cum am fost şi atuncea!...
Aşa a zis Vrabia, şi după ce s-a scăldat în cenuşa stejarului, zbură şi se cam mai duse de unde a venit.
De atunci apoi, de când s-a întâmplat aceasta, vrăbiile — dacă nici oamenii, nici mâțele şi nici ulii nu le prind şi le omoară, trăiesc mai mult decât oricare altă pasăre... trăiesc cu sutele de ani, de unde se vede apoi că vine şi zicala cea foarte răspândită printre români:
Vrabia e pui,
Dar dracu stie de cându-i! care se zice despre oamenii cei mici de statură, însă mari de ani. Şi vrăbiile, când sunt foarte bătrâne, capătă pene albe, însă forma lor de vrabie rămâne.
Iată însă că, nu mult după ce a răsărit stejarul acesta, vine o vrabie și se pune pe dânsul, măcar că avea unde se pune și în alt loc, căci pădurea era destul de mare.
Stejarul, văzând această obrăznicie din partea Vrabiei, se mânie foc pe dânsa şi-i zise:
— Măi Vrabie! nu vezi tu că eu abia acuma de vro câteva zile am răsărit, nu vezi cât sunt de tânăr, de crud şi de slab, n-ai avut nicăieri în alt loc unde te pune, numaidecât pe mine?... Ia du-te de aici și pune-te pe alt copac, căci doară pădurea e destul de mare și de largă, ai unde şedea cât îţi va plăcea!...
Vrabia, simțindu-se foarte atinsă prin cuvintele acestea ale stejarului, răspunse:
- Iată că mă duc, cum zici tu, dar voi veni la tine când vei fi pe patul morții și atuncea vei trebui să-mi dai seama pentru toate cuvintele tale de astăzi!
- Bine, bine! răspunse stejarul, du-te și mai degrabă să nu vii, decât numai atunci când voi fi eu pe patul morții, precum ai zis!
Vrabia a zburat și - s-a dus... Dar mult a trebuit ca să aștepte până la moartea stejarului, căci fiecare stejar trăiește nouă sute de ani, și anume trei sute de ani creşte neîntrerupt, trei sute de ani stă locului şi se odihneşte, iar de la şase sute de ani înainte prin trei sute începe a da înapoi, a-i putrezi inima de la rădăcină, a se găuri pe dinăuntru, a se usca, aşa că, atunci când ajunge de nouă sute de ani, se risipeşte cu totul.
Şi vrabia noastră a trebuit să aștepte până ce stejarul pe care s-a pus ea, când acesta a fost tânăr, a ajuns de nouă sute de ani.
Când a ajuns acuma stejerelul de nouă sute de ani s-a dus Vrabia la dânsul şi i-a zis:
- Îti aduci aminte când erai tânăr si m-am pus pe tine cum m-ai batjocorit degeaba, degebuța? Tu ai cugetat atunci că dacă te vei face mare, vei trăi cât lumea şi ca tine nu va mai fi altul!... Dar, iată că acuma te-ai risipit, şi eu mă scald în colbul tău... Tu din mare ce ai fost, te-ai făcut iarăşi mic, iar eu trăiesc şi tot aşa sunt, cum am fost şi atuncea!...
Aşa a zis Vrabia, şi după ce s-a scăldat în cenuşa stejarului, zbură şi se cam mai duse de unde a venit.
De atunci apoi, de când s-a întâmplat aceasta, vrăbiile — dacă nici oamenii, nici mâțele şi nici ulii nu le prind şi le omoară, trăiesc mai mult decât oricare altă pasăre... trăiesc cu sutele de ani, de unde se vede apoi că vine şi zicala cea foarte răspândită printre români:
Vrabia e pui,
Dar dracu stie de cându-i! care se zice despre oamenii cei mici de statură, însă mari de ani. Şi vrăbiile, când sunt foarte bătrâne, capătă pene albe, însă forma lor de vrabie rămâne.
Sfârșit