Ursulețul care a vrut să prindă o rază de soare - poveste de Daniel Vîrdol
Citește online povestea scurtă pentru copii „Ursulețul care a vrut să prindă o rază de soare” scrisă de Daniel Vîrdol, o poveste cu ursuleți plină de lumină și tandrețe despre un ursuleț curios pe nume Mimo, care pornește într-o aventură prin pădure pentru a-i dărui mamei sale o rază de soare. Cu un borcan de miere în rucsac și o inimă mare, Mimo descoperă că lumina adevărată nu se prinde cu labele, ci se simte cu inima. Pe drum, întâlnește o bufniță înțeleaptă, un râu jucăuș și o pisică de pădure care îl ajută să înțeleagă sensul generozității și al iubirii. O poveste emoționantă și plină de imagini magice, care îi învață pe cei mici că darurile cele mai frumoase sunt cele care vin din inimă.
Citește povestea „Ursulețul care a vrut să prindă o rază de soare” de Daniel Vîrdol
Într-o dimineață de primăvară, pădurea foșnea de viață. Frunzele clipociau sub primele raze ale soarelui, păsările ciripeau ca niște clopoței veseli, iar o adiere moale mirosea a flori de păpădie și a rouă.
Într-o scorbură călduroasă, un ursuleț pufos pe nume Mimo își întinse lăbuțele, cască adânc și zâmbi spre lumina care se strecura printre ramuri.
— Bună dimineața, soare! zise el, frecându-și ochii.
Mama urs, care pregătea o plăcintă cu miere și ghinde, îi răspunse cu o voce blândă:
— Bună dimineața, puiule. Ce planuri ai azi?
Mimo se gândi puțin, cu boticul încrețit.
— Aș vrea să-ți fac un cadou, mami. Ceva frumos, ceva… luminos!
— Oh, puiule, zâmbi mama, tu ești deja lumina mea.
Dar Mimo clătină din cap hotărât.
— Nu, vreau să-ți aduc o rază de soare, să o păstrezi în borcan. Așa, când va ploua și va fi nor, să ai lumina ta doar a ta!
Mama râse ușor.
— Raza de soare, dragul meu, nu se prinde așa ușor.
— O să încerc! zise Mimo, punând într-un rucsac mic un borcan de miere gol, o felie de prăjitură și o dorință mare cât inima lui.
Și așa porni la drum.
Pădurea era o lume întreagă de minunății. Mimo mergea săltând printre ferigi și mușchi, iar razele soarelui dansau pe blănița lui cafenie. Întinse borcanul spre lumină, dar raza îi alunecă printre degete.
— Hei, stai! Nu fugi! râse el.
Deasupra lui, dintr-o ramură, o bufniță bătrână îl privi cu ochi aurii.
— Ce faci, ursulețule, și de ce încerci să prinzi lumina?
— Vreau să o pun în borcan pentru mama mea.
Bufnița clipi încet.
— Raza de soare nu se prinde cu labele, ci cu inima.
— Cu inima? se miră Mimo. Dar inima nu are capac de borcan!
Într-o scorbură călduroasă, un ursuleț pufos pe nume Mimo își întinse lăbuțele, cască adânc și zâmbi spre lumina care se strecura printre ramuri.
— Bună dimineața, soare! zise el, frecându-și ochii.
Mama urs, care pregătea o plăcintă cu miere și ghinde, îi răspunse cu o voce blândă:
— Bună dimineața, puiule. Ce planuri ai azi?
Mimo se gândi puțin, cu boticul încrețit.
— Aș vrea să-ți fac un cadou, mami. Ceva frumos, ceva… luminos!
— Oh, puiule, zâmbi mama, tu ești deja lumina mea.
Dar Mimo clătină din cap hotărât.
— Nu, vreau să-ți aduc o rază de soare, să o păstrezi în borcan. Așa, când va ploua și va fi nor, să ai lumina ta doar a ta!
Mama râse ușor.
— Raza de soare, dragul meu, nu se prinde așa ușor.
— O să încerc! zise Mimo, punând într-un rucsac mic un borcan de miere gol, o felie de prăjitură și o dorință mare cât inima lui.
Și așa porni la drum.
Pădurea era o lume întreagă de minunății. Mimo mergea săltând printre ferigi și mușchi, iar razele soarelui dansau pe blănița lui cafenie. Întinse borcanul spre lumină, dar raza îi alunecă printre degete.
— Hei, stai! Nu fugi! râse el.
Deasupra lui, dintr-o ramură, o bufniță bătrână îl privi cu ochi aurii.
— Ce faci, ursulețule, și de ce încerci să prinzi lumina?
— Vreau să o pun în borcan pentru mama mea.
Bufnița clipi încet.
— Raza de soare nu se prinde cu labele, ci cu inima.
— Cu inima? se miră Mimo. Dar inima nu are capac de borcan!
Bufnița râse cu o voce moale ca o frunză uscată.
— Vei înțelege curând. Mergi la râu, el știe multe despre lumină.
Așa ajunse Mimo la marginea unui râu limpede care sclipea ca o oglindă mișcătoare. Se aplecă și văzu cum soarele se joacă în apă, tremurând și clipind ca o mărgea de aur.
— Poate te pot prinde de aici! zise Mimo și întinse borcanul în apă.
Dar când îl scoase, era plin doar cu stropi.
Râul chicoti, ca și cum ar fi spus o glumă:
— Nici eu nu pot ține soarele! Eu doar îl port în valurile mele.
Mimo oftă.
— Toată lumea se joacă cu razele, numai eu nu pot să prind una!
Atunci o pisică de pădure cu blana tărcată și ochi verzi apăru de nicăieri.
— Ce faci, micuțule urs?
— Încerc să prind o rază de soare pentru mama mea, dar fuge mereu.
Pisica zâmbi cu coada unduită.
— Poate pentru că soarele nu se lasă prins, dar se lasă simțit. Închide ochii.
Mimo ascultă. Închise ochii, iar pisica îl învăță:
— Simți căldura pe blană?
— Da, e caldă și blândă.
— Asta e raza ta. Nu o poți prinde, dar poți duce mai departe ce simți acum.
Mimo zâmbi, dar privi borcanul gol.
— Mama voia lumină, nu aer cald…
— Ai răbdare, ursuleț. Unele lumini se aprind doar când te întorci acasă.
— Vei înțelege curând. Mergi la râu, el știe multe despre lumină.
Așa ajunse Mimo la marginea unui râu limpede care sclipea ca o oglindă mișcătoare. Se aplecă și văzu cum soarele se joacă în apă, tremurând și clipind ca o mărgea de aur.
— Poate te pot prinde de aici! zise Mimo și întinse borcanul în apă.
Dar când îl scoase, era plin doar cu stropi.
Râul chicoti, ca și cum ar fi spus o glumă:
— Nici eu nu pot ține soarele! Eu doar îl port în valurile mele.
Mimo oftă.
— Toată lumea se joacă cu razele, numai eu nu pot să prind una!
Atunci o pisică de pădure cu blana tărcată și ochi verzi apăru de nicăieri.
— Ce faci, micuțule urs?
— Încerc să prind o rază de soare pentru mama mea, dar fuge mereu.
Pisica zâmbi cu coada unduită.
— Poate pentru că soarele nu se lasă prins, dar se lasă simțit. Închide ochii.
Mimo ascultă. Închise ochii, iar pisica îl învăță:
— Simți căldura pe blană?
— Da, e caldă și blândă.
— Asta e raza ta. Nu o poți prinde, dar poți duce mai departe ce simți acum.
Mimo zâmbi, dar privi borcanul gol.
— Mama voia lumină, nu aer cald…
— Ai răbdare, ursuleț. Unele lumini se aprind doar când te întorci acasă.
Pe drumul de întoarcere, pădurea se schimbase. Frunzele păreau mai verzi, florile mai vii, și Mimo începu să vadă altfel lucrurile.
Când ajunse la scorbură, soarele apunea, iar cerul era colorat în roz și portocaliu.
Mama urs stătea la ușă, îngrijorată.
— Unde-ai fost, dragul meu? M-am speriat.
Mimo ridică borcanul și-l puse în fața ei.
— Îmi pare rău, mama. Nu am reușit să prind raza de soare. A fugit mereu de mine.
Mama îl luă în brațe și-l strânse la piept.
— Dar tu, puiule, ești plin de lumină. Uită-te la tine!
Și, într-adevăr, blănița lui Mimo strălucea ușor, prinsă de ultimele raze ale apusului. Borcanul, uitat în iarbă, prindea reflexia soarelui care se stingea. Înăuntru, o picătură de miere strălucea ca aurul.
— Uite, mama! Poate asta e raza mea!
Mama zâmbi și-l mângâie pe frunte.
— Nu, dragul meu. Raza de soare e în tine. Ai plecat ca să aduci lumină, dar te-ai întors aducând-o în inima ta.
Mimo închise ochii și simți căldura mamei, a soarelui, a lumii întregi. Borcanul cu picătura de miere rămase pe pervaz, unde în fiecare dimineață razele soarelui se jucau în el ca într-o comoară.
Și de atunci, când venea o zi ploioasă și cerul era cenușiu, Mimo spunea:
— Nu-i nimic, mama. Lumina e tot aici, înăuntru.
Și într-adevăr, se făcea mai cald, chiar și fără soare.
Când ajunse la scorbură, soarele apunea, iar cerul era colorat în roz și portocaliu.
Mama urs stătea la ușă, îngrijorată.
— Unde-ai fost, dragul meu? M-am speriat.
Mimo ridică borcanul și-l puse în fața ei.
— Îmi pare rău, mama. Nu am reușit să prind raza de soare. A fugit mereu de mine.
Mama îl luă în brațe și-l strânse la piept.
— Dar tu, puiule, ești plin de lumină. Uită-te la tine!
Și, într-adevăr, blănița lui Mimo strălucea ușor, prinsă de ultimele raze ale apusului. Borcanul, uitat în iarbă, prindea reflexia soarelui care se stingea. Înăuntru, o picătură de miere strălucea ca aurul.
— Uite, mama! Poate asta e raza mea!
Mama zâmbi și-l mângâie pe frunte.
— Nu, dragul meu. Raza de soare e în tine. Ai plecat ca să aduci lumină, dar te-ai întors aducând-o în inima ta.
Mimo închise ochii și simți căldura mamei, a soarelui, a lumii întregi. Borcanul cu picătura de miere rămase pe pervaz, unde în fiecare dimineață razele soarelui se jucau în el ca într-o comoară.
Și de atunci, când venea o zi ploioasă și cerul era cenușiu, Mimo spunea:
— Nu-i nimic, mama. Lumina e tot aici, înăuntru.
Și într-adevăr, se făcea mai cald, chiar și fără soare.
Sfârșit
