Scrisoarea care a adus magia Crăciunului înapoi - poveste de Crăciun de Daniel Vîrdol
Citește online povestea de Crăciun "Scrisoarea care a adus magia Crăciunului înapoi" scrisă de Daniel Vîrdol, o poveste care reînvie puterea speranței și a bunătății pierdute. Când scrisoarea simplă a lui Alex, un băiat care își dorește doar sănătate pentru mama bolnavă, ajunge la Domnul Petru (un bătrân izolat ce a renunțat la magia Crăciunului) viața ambelor suflete se schimbă pentru totdeauna. Prin lemnul sculptat, medicamentele primite și o inimă redeschisă, povestea arată cum un gest mic poate reaprinde flacăra iubirii și a miracolelor. Perfectă pentru sărbători, ea ne amintește că adevărata magie stă în a da și a iubi necondiționat.
Citește povestea de Crăciun "Scrisoarea care a adus magia Crăciunului înapoi" scrisă de Daniel Vîrdol
Într-un sat îngropat între dealuri, ca într-o palmă călduroasă, unde casele de lemn păreau așezate rând pe rând de mâna unui copil, zăpada se așternea molcom pe acoperișuri în ajunul Crăciunului. Printre ele, o căsuță mai cârnă, cu un singur geam luminat, păstra pe pervaz o eșarfă mică, roșie ca sângele, udă de lacrimi. Acolo, într-o cameră unde aerul mirosea a mentă și ceară de lumânare, Alex stătea pe patul unde mama lui zăcea, cu obrajii aprinși de febră.
Băiatul își mușca buza în timp ce scria ultimul cuvânt pe hârtia zdrențuită. Scrisoarea lui nu semăna deloc cu cele pe care le văzuse la școală, pline de dorințe pentru jucării strălucitoare. A lui avea doar trei rânduri șovăielnice:
„Dragă Moș Crăciun,
Dacă poți, adu-i mamei sănătate. Și dacă mai rămâne loc în sac, o păpușă pentru sora mea și un tren mic pentru mine.
P.S. Nu-l uita pe câinele de la marginea satului, are laba ruptă.”
Când a ieșit să ducă scrisoarea, vântul i-a răspuns cu un fluierat ascuțit, smulgându-i hârtia din degetele înmănușate. Alex a alergat prin troiene, dar fulgii albi îi făceau ochii să lăcrimeze, iar scrisoarea s-a transformat într-un fluture alb, pierdut în negura nopții.
Dincolo de pârâul înghețat, unde nici cei mai curajoși copii nu se aventurau, o bătrână casă părea să se clintească sub povara zăpezii. Acoperișul ei, acoperit de mușchi înghețat, scârțâia la fiecare rafală de vânt. Înăuntru, Domnul Petru – omul pe care satul îl uitase – stătea într-un fotoliu ce păstra amprenta corpului soției sale. Pe masa din fața lui, un ceas cu cuc rămăsese mut ca un mormânt. Fusese cadoul lor de nuntă. Acum, arăta exact ora la care Maria își închisese ochii pentru totdeauna.
Un zgomot slab la ușă îl făcu să ridice privirea. Ceva alb se mișca sub prag. Când desfăcu hârtia înghețată, degetele lui – care nu mai mângâiaseră nimic delicat de cinci ani – au început să tremure. Cuvintele copilului ardeau pe pagina umedă.
Domnul Petru se ridică în picioare cu un geamăt. În atelierul care nu mai fusese deschis de ani de zile, aprinse o lampă cu ulei. Lumina scoase la iveală unelte acoperite de praf, bucăți de lemn de stejar și un mic război de țesut, același pe care Maria își făcuse rochia de mireasă.
Trei nopți a lucrat în tăcerea care nu mai era goală. Ciocănitul dălților lui era acompaniat de vocile trecutului – râsul Mariei când îi arătase primul ceas făcut de mână, șoapta ei când îi spusese că așteaptă un copil. Din lemnul care trebuia să fie patul celui care nu se născuse niciodată, a sculptat un tren cu un mecanism ce putea fluiera. Din lâna pe care Maria o țesea pentru primul lui costum de Moș Crăciun, a făcut o păpușă cu ochi de mărgele albastre.
Băiatul își mușca buza în timp ce scria ultimul cuvânt pe hârtia zdrențuită. Scrisoarea lui nu semăna deloc cu cele pe care le văzuse la școală, pline de dorințe pentru jucării strălucitoare. A lui avea doar trei rânduri șovăielnice:
„Dragă Moș Crăciun,
Dacă poți, adu-i mamei sănătate. Și dacă mai rămâne loc în sac, o păpușă pentru sora mea și un tren mic pentru mine.
P.S. Nu-l uita pe câinele de la marginea satului, are laba ruptă.”
Când a ieșit să ducă scrisoarea, vântul i-a răspuns cu un fluierat ascuțit, smulgându-i hârtia din degetele înmănușate. Alex a alergat prin troiene, dar fulgii albi îi făceau ochii să lăcrimeze, iar scrisoarea s-a transformat într-un fluture alb, pierdut în negura nopții.
Dincolo de pârâul înghețat, unde nici cei mai curajoși copii nu se aventurau, o bătrână casă părea să se clintească sub povara zăpezii. Acoperișul ei, acoperit de mușchi înghețat, scârțâia la fiecare rafală de vânt. Înăuntru, Domnul Petru – omul pe care satul îl uitase – stătea într-un fotoliu ce păstra amprenta corpului soției sale. Pe masa din fața lui, un ceas cu cuc rămăsese mut ca un mormânt. Fusese cadoul lor de nuntă. Acum, arăta exact ora la care Maria își închisese ochii pentru totdeauna.
Un zgomot slab la ușă îl făcu să ridice privirea. Ceva alb se mișca sub prag. Când desfăcu hârtia înghețată, degetele lui – care nu mai mângâiaseră nimic delicat de cinci ani – au început să tremure. Cuvintele copilului ardeau pe pagina umedă.
Domnul Petru se ridică în picioare cu un geamăt. În atelierul care nu mai fusese deschis de ani de zile, aprinse o lampă cu ulei. Lumina scoase la iveală unelte acoperite de praf, bucăți de lemn de stejar și un mic război de țesut, același pe care Maria își făcuse rochia de mireasă.
Trei nopți a lucrat în tăcerea care nu mai era goală. Ciocănitul dălților lui era acompaniat de vocile trecutului – râsul Mariei când îi arătase primul ceas făcut de mână, șoapta ei când îi spusese că așteaptă un copil. Din lemnul care trebuia să fie patul celui care nu se născuse niciodată, a sculptat un tren cu un mecanism ce putea fluiera. Din lâna pe care Maria o țesea pentru primul lui costum de Moș Crăciun, a făcut o păpușă cu ochi de mărgele albastre.
La farmacie, și-a vândut ceasul de buzunar – ultimul lucru de valoare pe care îl mai avea – pentru un flacon cu medicament adus din orașul mare. Farmacista, recunoscându-l, a vrut să-l întrebe ceva, dar el dispăruse în viscol ca un duh.
În noaptea de Ajun, când satul dormea sub pătura de zăpadă, Domnul Petru s-a furișat printre case ca un om pe care lumea îl uitase. Când a așezat pachetele sub bradul răvășit din fața casei lui Alex, un fulg i-a căzut pe nas. Și-a dat seama că uitase cum e să simți lacrimile calde pe obraji.
Dimineața de Crăciun, un strigăt a zguduit liniștea:
– "A venit! A venit Moș Crăciun!"
Alex stătea în prag, în cămașa lui de noapte, ținând în brațe trenul de lemn care părea să pulseze cu viață. Pe podea, păpușa zâmbea cu ochii ei mărunți. Dar când a văzut urmele adânci în zăpadă, ducând spre pădure, a simțit un junghi în piept. Fără să-și pună mantaua, a pornit pe urmele încălcate de un băț, care lăsa dungi drepte în omăt.
La ușa cocioabei, găsi un bătrân care încerca să ascundă așchii de lemn cu piciorul. Pe masa din spatele lui, Alex văzu un ceas cu cuc – exact modelul pe care tatăl său îl dorise înainte de a pleca la război.
– "Tu... ești..." începu Alex.
Domnul Petru voia să nege, dar din casă se auzi un "Cucu!" metalic. Ceasul mut prinsese din nou glas, iar acul minutelor alerga nebunește, de parcă voia să recupereze tot timpul pierdut.
– "N-am mai fost Moș Crăciun de când mi-a plecat Maria", a șoptit el, privind fotografia de pe perete. Un bărbat tânăr, în costum roșu, ținea în brațe o femeie cu părul ca mătasea.
În noaptea de Ajun, când satul dormea sub pătura de zăpadă, Domnul Petru s-a furișat printre case ca un om pe care lumea îl uitase. Când a așezat pachetele sub bradul răvășit din fața casei lui Alex, un fulg i-a căzut pe nas. Și-a dat seama că uitase cum e să simți lacrimile calde pe obraji.
Dimineața de Crăciun, un strigăt a zguduit liniștea:
– "A venit! A venit Moș Crăciun!"
Alex stătea în prag, în cămașa lui de noapte, ținând în brațe trenul de lemn care părea să pulseze cu viață. Pe podea, păpușa zâmbea cu ochii ei mărunți. Dar când a văzut urmele adânci în zăpadă, ducând spre pădure, a simțit un junghi în piept. Fără să-și pună mantaua, a pornit pe urmele încălcate de un băț, care lăsa dungi drepte în omăt.
La ușa cocioabei, găsi un bătrân care încerca să ascundă așchii de lemn cu piciorul. Pe masa din spatele lui, Alex văzu un ceas cu cuc – exact modelul pe care tatăl său îl dorise înainte de a pleca la război.
– "Tu... ești..." începu Alex.
Domnul Petru voia să nege, dar din casă se auzi un "Cucu!" metalic. Ceasul mut prinsese din nou glas, iar acul minutelor alerga nebunește, de parcă voia să recupereze tot timpul pierdut.
– "N-am mai fost Moș Crăciun de când mi-a plecat Maria", a șoptit el, privind fotografia de pe perete. Un bărbat tânăr, în costum roșu, ținea în brațe o femeie cu părul ca mătasea.
Atunci, mama lui Alex, cu obrajii mai roz decât fuseseră de luni de zile, a apărut în prag, ținând o tavă cu cozonaci aburinzi.
– "Se pare că am primit mai mult decât un leac", a zis, întinzând mâna spre bătrân.
În casa care râdea din nou, trenul de lemn alerga pe podea în jurul bradului, fluierând din când în când. Ceasul bătea fiecare oră, iar la miezul nopții, când colindătorii au trecut pe uliță, Domnul Petru s-a alăturat corului cu vocea lui roasă.
Sub stele, Alex a văzut ceva ciudat: printre urmele lor, niște amprente mici, rotunde, ca de labe de câine. Dar când a alergat să le urmărească, acestea se topiseră în zăpadă, lăsând în urmă doar un mic clopoțel argintiu. Când l-a ridicat, acesta a sunat ușor, parcă râzând de el dintr-o depărtare nevăzută.
Anii au trecut. Alex a devenit meșter în lemn. În fiecare Ajun, el și Domnul Petru – acum bunicul lui prin suflet – umblau prin sat, lăsând daruri la casele săracilor. Iar câinele cu laba ruptă, vindecat în dimineața aceea magică, mergea mereu cu ei, clopoțelul lui argintiu sunând ca un semn pentru cei care știau să asculte.
Și dacă, într-o noapte de iarnă, auzi un tren mic fluierând în depărtare, să știi că undeva, un bătrân și un tânăr încă mai păzesc magia unei scrisori pierdute.
– "Se pare că am primit mai mult decât un leac", a zis, întinzând mâna spre bătrân.
În casa care râdea din nou, trenul de lemn alerga pe podea în jurul bradului, fluierând din când în când. Ceasul bătea fiecare oră, iar la miezul nopții, când colindătorii au trecut pe uliță, Domnul Petru s-a alăturat corului cu vocea lui roasă.
Sub stele, Alex a văzut ceva ciudat: printre urmele lor, niște amprente mici, rotunde, ca de labe de câine. Dar când a alergat să le urmărească, acestea se topiseră în zăpadă, lăsând în urmă doar un mic clopoțel argintiu. Când l-a ridicat, acesta a sunat ușor, parcă râzând de el dintr-o depărtare nevăzută.
Anii au trecut. Alex a devenit meșter în lemn. În fiecare Ajun, el și Domnul Petru – acum bunicul lui prin suflet – umblau prin sat, lăsând daruri la casele săracilor. Iar câinele cu laba ruptă, vindecat în dimineața aceea magică, mergea mereu cu ei, clopoțelul lui argintiu sunând ca un semn pentru cei care știau să asculte.
Și dacă, într-o noapte de iarnă, auzi un tren mic fluierând în depărtare, să știi că undeva, un bătrân și un tânăr încă mai păzesc magia unei scrisori pierdute.
Sfârșit
