Povestea bradului care strălucea din inimă - poveste de Crăciun de Daniel Vîrdol
Citește online povestea de Crăciun "Povestea bradului care strălucea din inimă" scrisă de Daniel Vîrdol, o poveste care celebrează puterea bunătății și frumusețea interioară. Plic, un brad mic și aparent neînsemnat, visează să aducă bucurie de Crăciun, dar este mereu trecut cu vederea. Când primește o scânteie magică de la un șoarece înțelept, el o folosește pentru a ajuta animalele și oamenii din jur, iar lumina lui crește cu fiecare faptă bună. Povestea este o metaforă emoționantă despre cum iubirea și generozitatea ne transformă, demonstrând că adevărata magie a Crăciunului vine din inimă. Perfectă pentru sărbători, ea inspiră credința în puterea celor mici de a face minuni.
Citește povestea de Crăciun "Povestea bradului care strălucea din inimă" scrisă de Daniel Vîrdol
În inima unei păduri vechi, unde zăpada cădea ca puful de pe aripa unui înger, trăia un brăduleț mic și neînsemnat. Numele lui era Plic, și deși era mai scund decât toți frații lui, avea o inimă mare, caldă și plină de vise. În fiecare iarnă, când oamenii veneau să aleagă brazi pentru sărbătorile de Crăciun, Plic rămânea mereu singur, uitat în umbra copacilor mai măreți.
— „De ce nu mă vrea nimeni?” se întreba el întristat, privind cum frații lui puternici și frumoși plecau unul câte unul, împodobiți cu globuri sclipitoare și luminițe colorate. „Aș vrea și eu să aduc bucurie cuiva…”
Într-o noapte însă, când frigul era mai pătrunzător decât niciodată și stelele pâlpâiau ca niște luminițe îndepărtate, Plic auzi un foșnet ușor printre crengile lui. Un șoarece bătrân, cu o blană argintie și ochi plini de înțelepciune, se urcase până la el.
— „Știi, micuțule,” îi șopti șoarecele, „lumea nu vede întotdeauna frumusețea care se ascunde în lucrurile mărunte.”
— „Dar eu nu sunt frumos,” răspunse Plic, clătinându-și ușor crengile. „Sunt prea mic. Nimeni nu mă vrea.”
— „Frumusețea adevărată nu stă în înălțime, ci în ceea ce ai de oferit,” spuse șoarecele, atingând cu lăbuța lui mică un bob de aur pe care îl ținea strâns. „Ia-l. E o scânteie din steaua cea mai strălucitoare. Dacă o vei folosi cu inima deschisă, vei lumina mai mult decât orice brad din lume.”
Și, fără să mai spună nimic, șoarecele dispăru în zăpadă, lăsând în urmă doar urme mici, rotunde.
Plic rămase cu bobul de aur în crengi, nedumerit. Nu știa cum să-l folosească, dar hotărî să-l păstreze cu grijă. În noaptea aceea, un cardinal cu pene roșii ca focul se apropie de el, tremurând de frig.
— „Te rog,” ciripi pasărea, „pot să mă adăpostesc la tine? Vântul e prea rece.”
— „Bineînțeles!” răspunse Plic, și își lăsă crengile să se lungească ca să învelească micuțul oaspete. Cardinalul se cuibări lângă bobul de aur și adormi liniștit. Și atunci, ceva minunat se întâmplă: scânteia începu să strălucească ușor, iar căldura ei învălui întregul copăcel.
A doua zi, un iepuraș pierdut veni săltând prin zăpadă, urmărit de un vulpoi flămând.
— „De ce nu mă vrea nimeni?” se întreba el întristat, privind cum frații lui puternici și frumoși plecau unul câte unul, împodobiți cu globuri sclipitoare și luminițe colorate. „Aș vrea și eu să aduc bucurie cuiva…”
Într-o noapte însă, când frigul era mai pătrunzător decât niciodată și stelele pâlpâiau ca niște luminițe îndepărtate, Plic auzi un foșnet ușor printre crengile lui. Un șoarece bătrân, cu o blană argintie și ochi plini de înțelepciune, se urcase până la el.
— „Știi, micuțule,” îi șopti șoarecele, „lumea nu vede întotdeauna frumusețea care se ascunde în lucrurile mărunte.”
— „Dar eu nu sunt frumos,” răspunse Plic, clătinându-și ușor crengile. „Sunt prea mic. Nimeni nu mă vrea.”
— „Frumusețea adevărată nu stă în înălțime, ci în ceea ce ai de oferit,” spuse șoarecele, atingând cu lăbuța lui mică un bob de aur pe care îl ținea strâns. „Ia-l. E o scânteie din steaua cea mai strălucitoare. Dacă o vei folosi cu inima deschisă, vei lumina mai mult decât orice brad din lume.”
Și, fără să mai spună nimic, șoarecele dispăru în zăpadă, lăsând în urmă doar urme mici, rotunde.
Plic rămase cu bobul de aur în crengi, nedumerit. Nu știa cum să-l folosească, dar hotărî să-l păstreze cu grijă. În noaptea aceea, un cardinal cu pene roșii ca focul se apropie de el, tremurând de frig.
— „Te rog,” ciripi pasărea, „pot să mă adăpostesc la tine? Vântul e prea rece.”
— „Bineînțeles!” răspunse Plic, și își lăsă crengile să se lungească ca să învelească micuțul oaspete. Cardinalul se cuibări lângă bobul de aur și adormi liniștit. Și atunci, ceva minunat se întâmplă: scânteia începu să strălucească ușor, iar căldura ei învălui întregul copăcel.
A doua zi, un iepuraș pierdut veni săltând prin zăpadă, urmărit de un vulpoi flămând.
— „Ajută-mă!” chicoti el speriat.
Plic nu ezită. Își întinse crengile ca un scut și lăsă zăpada să cadă în valuri, ascunzându-l. Vulpoiul, confuz, trecu mai departe. Iar bobul de aur străluci și mai puternic, de parcă ar fi fost mulțumit.
Zi după zi, Plic își dădu toată căldura și puterea să-i ajute pe cei din jur: proteja cuiburi de păsări, oferea adăpost animalelor și chiar asculta poveștile unui bătrân cerb care trecea pe acolo. Și cu fiecare faptă bună, lumina lui creștea, dar el nici măcar nu o băga în seamă.
În Ajunul Crăciunului, o mamă tânără și fiul ei, un băiețel cu ochi mari și plini de speranță, ratăceau prin pădure. Căutau lemne pentru foc, căci casa lor era săracă și rece, iar mama era bolnavă.
— „Uite, mamă!” strigă băiatul, arătând spre Plic. „Uită-te la el! Strălucește ca o stea!”
Într-adevăr, bradul mic lumina toată pădurea cu scânteia lui aurie. Îl tăiară cu grijă și îl duseră acasă, unde îl așezară într-un colț simplu. Nu aveau globuri, nici beteală, dar Plic umplu încăperea cu o aură caldă și liniștitoare. Și atunci, un miracol se întâmplă: mama băiatului, care tremura de frig și tușea adânc, începu să se simtă mai bine. Căldura lui Plic o vindecă încet, iar zâmbetul îi reveni pe buze.
În noaptea aceea, când ceasul bătu miezul nopții, o umbră lungă și bună trecu pragul. Era Moș Crăciun, care, văzând lumina neobișnuită, se oprise să arunce o privire. Lăsă sub brad un sac cu jucării pentru băiat și un borcan cu miere de tei pentru mamă. Și, în timp ce Plic visa fericit, bobul de aur se transformă în mii de scântei, care rămaseră pentru totdeauna pe crengile lui, făcându-l cel mai frumos brad din lume.
A doua zi, toți copiii din sat veniră să-l vadă, iar Plic înțelese în sfârșit adevărul pe care șoarecele i-l spusese: căci frumusețea adevărată vine din iubire, iar cei mici pot aduce cele mai mari minuni.
Și așa, în fiecare iarnă, crengile lui Plic înfloresc în lumini, povestind celor care trec pe acolo despre puterea bunătății care strălutește din inimă.
Plic nu ezită. Își întinse crengile ca un scut și lăsă zăpada să cadă în valuri, ascunzându-l. Vulpoiul, confuz, trecu mai departe. Iar bobul de aur străluci și mai puternic, de parcă ar fi fost mulțumit.
Zi după zi, Plic își dădu toată căldura și puterea să-i ajute pe cei din jur: proteja cuiburi de păsări, oferea adăpost animalelor și chiar asculta poveștile unui bătrân cerb care trecea pe acolo. Și cu fiecare faptă bună, lumina lui creștea, dar el nici măcar nu o băga în seamă.
În Ajunul Crăciunului, o mamă tânără și fiul ei, un băiețel cu ochi mari și plini de speranță, ratăceau prin pădure. Căutau lemne pentru foc, căci casa lor era săracă și rece, iar mama era bolnavă.
— „Uite, mamă!” strigă băiatul, arătând spre Plic. „Uită-te la el! Strălucește ca o stea!”
Într-adevăr, bradul mic lumina toată pădurea cu scânteia lui aurie. Îl tăiară cu grijă și îl duseră acasă, unde îl așezară într-un colț simplu. Nu aveau globuri, nici beteală, dar Plic umplu încăperea cu o aură caldă și liniștitoare. Și atunci, un miracol se întâmplă: mama băiatului, care tremura de frig și tușea adânc, începu să se simtă mai bine. Căldura lui Plic o vindecă încet, iar zâmbetul îi reveni pe buze.
În noaptea aceea, când ceasul bătu miezul nopții, o umbră lungă și bună trecu pragul. Era Moș Crăciun, care, văzând lumina neobișnuită, se oprise să arunce o privire. Lăsă sub brad un sac cu jucării pentru băiat și un borcan cu miere de tei pentru mamă. Și, în timp ce Plic visa fericit, bobul de aur se transformă în mii de scântei, care rămaseră pentru totdeauna pe crengile lui, făcându-l cel mai frumos brad din lume.
A doua zi, toți copiii din sat veniră să-l vadă, iar Plic înțelese în sfârșit adevărul pe care șoarecele i-l spusese: căci frumusețea adevărată vine din iubire, iar cei mici pot aduce cele mai mari minuni.
Și așa, în fiecare iarnă, crengile lui Plic înfloresc în lumini, povestind celor care trec pe acolo despre puterea bunătății care strălutește din inimă.
Sfârșit
