Povestea "Heidi, fetița munților" - capitolul 18 "Se despart, dar își spun ”la revedere”"
Citește capitolul 18 "Se despart, dar își spun ”la revedere”" al poveștii "Heidi, fetița munților" în care bunica se întoarce la cabana din munți și o vede pe Clara mergând. Se bucură enorm și îi mulțumește neîncetat bunicului. Ea vrea să-i trimită o telegramă fiului său dar cum călăuzește au plecat deja, bunicul îl trimite pe Peter cu telegrama în sat la poștă. Pe drum Peter se întâlnește cu domnul Sesemann și crezând că este un polițist din Frankfurt, pierde telegrama. Domnul Sesemann ajunge la cabană și își vede fiica mergând în picioare.
Citește "Se despart, dar își spun ”la revedere”" - capitolul 18 din povestea Heidi, fetița munților
Capitolul XVIII. SE DESPART, DAR ÎȘI SPUN "LA REVEDERE"
Într-o dimineață, fetele stăteau pe bancă, în fața cabanei. Din când în când, Heidi mai trăgea câte o fugă spre marginea potecii, căci trebuia să vină doamna Sesemann. În sfârșit, o zări pe bunica din Frankfurt, urcând încet pe cărare pe calul cel alb, străjuit de cele două călăuze.
Când ajunse în fața cabanei, bunica se opri mirată.
- Ce-i cu tine, copila mea ? De ce nu stai pe scaunul tău cu rotile ? Ce-i drept, arăți foarte bine și niciodată nu ai fost atât de rumenă în obraji, totuși...
Înainte de a-și termina bunica vorba, Clara sări de pe bancă și începu să umble cu ușurință. Pe chipul bunicului și al celor doi copii se citea fericirea. Bunica plângea și râdea în același timp. Când se mai liniști un pic, ochii ei înlăcrimați se îndreptară cu recunoștință spre ochii bunicului. Îi luă mâinile între ale ei și-i spuse cu o voce sugrumată de emoție:
- Nu știu cum îți voi putea mulțumi vreodată pentru bunătatea dumitale și pentru osteneala pe care ți-ai dat-o ca să-mi vindeci nepoata de o boală care părea fără leac...
- Să-i mulțumiți în primul rând Clarei, pentru voința ei neobosită de a se face bine, și apoi soarelui și aerului sănătos de munte, răspunse bunicul cu modestie.
- Trebuie să-i telegrafiez fiului meu la Paris ca să vină aici cât mai curând. Dar ce mă fac ? Călăuzele au și plecat, iar eu aș fi vrut ca telegrama să fie trimisă neîntârziat...
În clipa aceea, bunicul duse două degete la gură și scoase un fluierat lung și puternic. Nu trecu mult și Peter se ivi speriat și cu sufletul la gură. Bunica scrise la iuțeală telegrama, pe care bunicul i-o dădu lui Peter s-o ducă în grabă la poștă. Băiatul o rupse la fugă ca din pușcă.
Printr-o întâmplare fericită, tatăl Clarei își terminase treburile la Paris mai curând decât se așteptase. Sosise cu o zi înainte la Basel, unde rămăsese peste noapte, și dimineață se urcase în primul tren spre Ragaz. Negăsind-o pe mama lui în stațiune, își continuă călătoria până la Dörfli, de unde porni mai departe pe jos, îndreptându-se spre cabana bunicului. Când îl zări pe Peter pe cărare, îl rugă să-i spună dacă poteca ducea spre cabana în care locuiește un bătrân cu nepoata lui. Drept răspuns, domnul Sesemann nu auzi decât o bolboroseală de om îngrozit, apoi îl văzu pe băiat zburând la vale ca o vijelie. Peter era încredințat că domnul care îi ieșise în cale nu putea fi nimeni altul decât un polițist din Frankfurt !
În prăvălirea sa fără oprire, Peter pierdu telegrama, O căută un timp, apoi, deznădăjduit, porni înapoi spre cabană. Ar fi fost mult mai bucuros să se ducă acasă și să se ascundă iar sub plapumă, dar trebuia să se întoarcă la turma lui.
În timp ce ciobănașul urca dealul înapoi, domnul Sesemann ajunsese la cabană. Când ajunse pe pajiștea din fața cabanei zări două fetițe care îi veneau în întâmpinare, una mai înaltă, cu părul blond, și cealaltă mai micuță, cu părul închis și cârlionțat.
Domnul Sesemann se opri năuc și nu știu ce să mai creadă. Micuța era, fără îndoială, Heidi, fetița munților, dar cealaltă ?! Să fie oare cu putință ?! Clara ?!
- Ce-i cu tine, tăticule ? Nu mă mai cunoști ? izbucni copila, strălucind de bucurie.
Domnul Sesemann o ridică în brațe și o strânse cu putere la pieptul lui, amețit de această fericire într-adevăr neașteptată.
- Surpriza pe care ne-ai făcut-o venind fără să ne dai de veste e foarte frumoasă, dar trebuie să recunoști că surpriza pe care ai avut-o tu e într-adevăr măreață, spuse doamna Sesemann, încântată de fericirea fiului ei.
În timp ce domnul Sesemann îi mulțumea bunicului pentru grija lui, doamna Seseman îl zări ascuns într-un tufiș pe ciobănașul Peter. Îi făcu semn cu blândețe să vină la ei și Peter se apropie sfios. Zărindu-l pe ”polițistul” de la Frankfurt, începu să tremure ca varga.
- Credeți că... nu mai poate fi reparat... ?
- Ce să repari ? întrebă bunica mirată.
Cum ciobănașul sta încremenit în fața ei și o privea cu ochii holbați de spaimă, bătrâna se adresă bunicului:
- Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat cu acest copil ? Și-a pierdut cumva mințile ?
- Da'de unde ! răspunse bunicul zâmbind. Atâta doar că are pe cuget o faptă nesăbuită. El i-a dat vânt scaunului Clarei. În ziua aceea ștrengarul nici nu mi-a mai luat caprele la pășune și mi-am dat seama că el e vinovatul și că merită să fie pedepsit.
Apoi bunicul îi explică doamnei Sesemann și ce anume îl făcuse pe băiat să săvârșească o faptă atât de necugetată. Doamna Sesemann spuse fără supărare:
- Să fim drepți. Acest copil trăia fericit, bucurându-se de tovărășia nepoatei dumitale. Deodată, sosim noi și-i stricăm toată vara, lipsindu-l de tovărășia micuței. E limpede că numai supărarea l-a împins să săvârșească o asemenea faptă și, crede-mă, la supărare suntem cu toții în stare de multe...
Apoi se întoarse către Peter:
- Nu mai tremura. Ai crezut că, nemaiavând scaunul cu rotile, Clara va fi nevoită să plece. De fapt, tu i-ai dat o mână de ajutor, căci s-a străduit să meargă singură, iar răul pe care tu voiai să i-l faci s-a schimbat în bine. Spune-mi, te rog, ce lucru ți-ar face ție cea mai mare plăcere să-l ai ? Dorința mea e să ai și tu o amintire de la noi, cei din Frankfurt, care ți-am pricinuit atâtea necazuri.
Cum între timp Peter învățase că nu e bine să-ți ascunzi greșelile, începu să bâiguie cu sfială:
- Știți, trebuie să vă spun ceva. Telegrama aceea n-am trimis-o... am pierdut-o pe drum, în timp ce coboram...
- Nu-i nimic, copile, mă bucur că de data asta ai mărturisit. Hai, te rog, răspunde la întrebarea mea.
Peter se gândi ce se gândi și până la urmă se opri la un fluier frumos, de culoare roșie, și la un cuțitaș de buzunar, argintat. Apoi, mai statu un pic pe gânduri și în sfârșit rosti șovăitor:
- Știți, mie mi-ar prinde bine zece bănuți.
- Asta-i tot ? și bunica scoase din punga cu bani câteva monede și i le întinse lui Peter spunându-i:
- Uite, ai aici atâția zece bănuți câte duminici sunt într-un an, asta înseamnă că în fiecare săptămână vei putea să cheltuiești câte zece bănuți.
- Toată viața ? strigă nevinovatul ciobănaș.
- Da, toată viața, răspunse bunica, o să am grijă să trec asta în testamentul meu.
La masă aflară că domnul Sesemann voia să plece cu bunica și cu Clara într-o călătorie prin Elveția. După ce mâncară porniră cu toții pe potecă, spre cabana lui Peter. Doamna Sesemann o întrebă pe Heidi despre obiceiurile și nevoile bunicii celei oarbe.
Când ajunseră la cabană, Heidi năvăli înăuntru, o îmbrățișă pe bunica și îi spuse:
- Știi, bunico, peste câteva zile o să sosească aici patul meu de la Frankfurt !
- Cum ? făcu bunica nedumerită.
- Cum ai auzit, patul și pernele și plapuma călduroasă. Așa mi-a promis mie doamna Sesemann și ea se ține de cuvânt.
Pe buzele bătrânei oarbe se furișă un zâmbet de tristețe.
- Ce femeie cumsecade trebuie să fie această doamnă, murmură ea. De fapt, ar trebui să mă bucur că te ia cu dânsa, dar tare mi-e teamă că, dacă pleci, n-am să te mai întâlnesc niciodată...
- Cum ?! Cine v-a spus așa ceva ? întrebă deodată o voce prietenoasă.
Și doamna Sesemann luă mâinile aspre ale infirmei și i le strânse cu căldură. Auzise ultimele ei cuvinte și îi spuse cu toată hotărârea:
- Nu, doamnă, Heidi nu pleacă nicăieri ! Heidi rămâne aici și vă doresc din toată inima să vă bucurați de ea ani mulți de aici încolo. Noi vom veni să vă vedem în fiecare an, în aceste locuri binecuvântate în care Clara și-a recăpătat sănătatea.
- Ai văzut, bunico ? Ți-am spus eu că totul se va sfârși cu bine ? șoptea Heidi la urechea bunicii.
Își luară cu toții rămas bun, doamna Sesemann și fiul ei porniră la vale spre Dörfli, în timp ce bunicul o ducea pe Clara, pentru ultima oară spre cabana sa, iar Heidi zburda pe lângă ei.
A doua zi, Clara se deșteptă mai devreme decât de obicei și izbucni într-un plâns sfâșietor. Nu putea să se împace cu gândul că peste puțin timp avea să părăsească acest colțișor de rai, unde se simțise atât de bine și unde își recăpătase sănătatea atât de mult râvnită. Heidi o liniști, spunându-i că la primăvară vor merge iar cu Peter la pășune, în fiecare zi și totul va fi și mai frumos...
Curând sosi și domnul Sesemann să-și ia fetița. Mai stătu îndelung de vorbă cu bunicul, iar între timp Heidi izbuti să o liniștească de tot pe Clara. Aceasta îi spuse, în cele din urmă:
- Să-l saluți pe Peter din partea mea și să îmbrățișezi toate caprele, mai ales pe Fulg-de-nea. Tare aș vrea să-i fac un dar și de mult mă tot frământ ce aș putea să-i dau...
- Știi ce ? Trimite-i un drob de sare, o sfătui Heidi,
- Grozavă idee ! O să-i trimit de la Frankfurt cel puțin o mie de droburi ! strigă Clara, încântată.
Tatăl Clarei se uită la ceas și făcu semn copilelor că a sosit momentul să-și ia rămas-bun. Cele două prietene se îmbrățișară,, apoi domnul Sesemann își urcă fiica pe calul cel alb, apoi încălecă și el.
Heidi o zbughi la deal ca o săgeată și nu se opri decât în vârful povârnișului, de unde flutură din mână spre cei doi până când aceștia se pierdură în zare...
Cum între timp Peter învățase că nu e bine să-ți ascunzi greșelile, începu să bâiguie cu sfială:
- Știți, trebuie să vă spun ceva. Telegrama aceea n-am trimis-o... am pierdut-o pe drum, în timp ce coboram...
- Nu-i nimic, copile, mă bucur că de data asta ai mărturisit. Hai, te rog, răspunde la întrebarea mea.
Peter se gândi ce se gândi și până la urmă se opri la un fluier frumos, de culoare roșie, și la un cuțitaș de buzunar, argintat. Apoi, mai statu un pic pe gânduri și în sfârșit rosti șovăitor:
- Știți, mie mi-ar prinde bine zece bănuți.
- Asta-i tot ? și bunica scoase din punga cu bani câteva monede și i le întinse lui Peter spunându-i:
- Uite, ai aici atâția zece bănuți câte duminici sunt într-un an, asta înseamnă că în fiecare săptămână vei putea să cheltuiești câte zece bănuți.
- Toată viața ? strigă nevinovatul ciobănaș.
- Da, toată viața, răspunse bunica, o să am grijă să trec asta în testamentul meu.
La masă aflară că domnul Sesemann voia să plece cu bunica și cu Clara într-o călătorie prin Elveția. După ce mâncară porniră cu toții pe potecă, spre cabana lui Peter. Doamna Sesemann o întrebă pe Heidi despre obiceiurile și nevoile bunicii celei oarbe.
Când ajunseră la cabană, Heidi năvăli înăuntru, o îmbrățișă pe bunica și îi spuse:
- Știi, bunico, peste câteva zile o să sosească aici patul meu de la Frankfurt !
- Cum ? făcu bunica nedumerită.
- Cum ai auzit, patul și pernele și plapuma călduroasă. Așa mi-a promis mie doamna Sesemann și ea se ține de cuvânt.
Pe buzele bătrânei oarbe se furișă un zâmbet de tristețe.
- Ce femeie cumsecade trebuie să fie această doamnă, murmură ea. De fapt, ar trebui să mă bucur că te ia cu dânsa, dar tare mi-e teamă că, dacă pleci, n-am să te mai întâlnesc niciodată...
- Cum ?! Cine v-a spus așa ceva ? întrebă deodată o voce prietenoasă.
Și doamna Sesemann luă mâinile aspre ale infirmei și i le strânse cu căldură. Auzise ultimele ei cuvinte și îi spuse cu toată hotărârea:
- Nu, doamnă, Heidi nu pleacă nicăieri ! Heidi rămâne aici și vă doresc din toată inima să vă bucurați de ea ani mulți de aici încolo. Noi vom veni să vă vedem în fiecare an, în aceste locuri binecuvântate în care Clara și-a recăpătat sănătatea.
- Ai văzut, bunico ? Ți-am spus eu că totul se va sfârși cu bine ? șoptea Heidi la urechea bunicii.
Își luară cu toții rămas bun, doamna Sesemann și fiul ei porniră la vale spre Dörfli, în timp ce bunicul o ducea pe Clara, pentru ultima oară spre cabana sa, iar Heidi zburda pe lângă ei.
A doua zi, Clara se deșteptă mai devreme decât de obicei și izbucni într-un plâns sfâșietor. Nu putea să se împace cu gândul că peste puțin timp avea să părăsească acest colțișor de rai, unde se simțise atât de bine și unde își recăpătase sănătatea atât de mult râvnită. Heidi o liniști, spunându-i că la primăvară vor merge iar cu Peter la pășune, în fiecare zi și totul va fi și mai frumos...
Curând sosi și domnul Sesemann să-și ia fetița. Mai stătu îndelung de vorbă cu bunicul, iar între timp Heidi izbuti să o liniștească de tot pe Clara. Aceasta îi spuse, în cele din urmă:
- Să-l saluți pe Peter din partea mea și să îmbrățișezi toate caprele, mai ales pe Fulg-de-nea. Tare aș vrea să-i fac un dar și de mult mă tot frământ ce aș putea să-i dau...
- Știi ce ? Trimite-i un drob de sare, o sfătui Heidi,
- Grozavă idee ! O să-i trimit de la Frankfurt cel puțin o mie de droburi ! strigă Clara, încântată.
Tatăl Clarei se uită la ceas și făcu semn copilelor că a sosit momentul să-și ia rămas-bun. Cele două prietene se îmbrățișară,, apoi domnul Sesemann își urcă fiica pe calul cel alb, apoi încălecă și el.
Heidi o zbughi la deal ca o săgeată și nu se opri decât în vârful povârnișului, de unde flutură din mână spre cei doi până când aceștia se pierdură în zare...
Sfârșit
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
