Povestea "Heidi, fetița munților" - capitolul 17 "O minune la care nimeni nu se aștepta"
Citește capitolul 17 "O minune la care nimeni nu se aștepta" al poveștii "Heidi, fetița munților" în care aflăm că Peter ajunge de dimineață la cabană și supărat că nu mai poate petrece timpul doar el și Heidi, se gândește să împingă scaunul cu rotile al infirmei la vale. Așa făcu, gândindu-se ca astfel fata va fi obligată să se întoarcă la Frankfurt. Heidi împreună cu bunicul și cu Clara ieșiră din cabană și observară dispariția scaunului cu rotile și lipsa micului ciobănaș. Bunicul o luă pe Clara în brațe și toți trei plecară la pășune, unde îl găsiră pe Peter tolănit pe iarbă. Întrebat de bunic dacă știe ceva de scaun, el minte iar bunicul pleacă să vadă ce s-a întâmplat cu el. Heidi urcă pe munte puțin mai sus și îi cere ajutor lui Peter pentru a o aduce și pe Clara.
Citește "O minune la care nimeni nu se aștepta" - capitolul 17 din povestea Heidi, fetița munților
Capitolul XVII. O MINUNE LA CARE NIMENI NU SE AȘTEPTA
Într-o zi, în zori, bunicul ieși, ca de obicei, în pragul cabanei, să vadă cum arată vremea. Întreaga vale era scăldată într-o lumină trandafirie, care anunța o zi la fel de frumoasă ca și cea din ajun.
Bătrânul scoase din magazie scaunul cu rotile, apoi intră în cabană să le spună copiilor să se grăbească să vadă revărsatul zorilor.
Între timp sosi Peter cu turma lui. Era foarte mânios, fiindcă de săptămâni în șir nu-i mai fusese dat să o vadă pe Heidi, fetița munților, singură.
Din zori și până în seară îi ținea tovărășie acestei străine, iar acum, când în sfârșit se hotărâse să urce cu el la pășune, era neapărată nevoie s-o care și pe această infirmă, cu scaunul ei cu rotile.
Privi încruntat scaunul, apoi își roti privirea în jur. Nicăieri, nici o mișcare. Se apropie tiptil de scaun și-i dădu vânt să pornească la vale, pe povârnișul pietros. Scaunul se rostogoli ca o avalanșă, împroșcând bucăți din el în toate părțile. Peter se bucură, căci, în naivitatea lui, era încredințat că distrugerea scaunului avea să grăbească plecarea bolnavei la ea acasă.
Heidi ieși din cabană, urmată de bunicul, care o ducea în brațe pe micuța infirmă.
- Unde o fi scaunul ? întrebă el, cu mirare în glas.
- Mă duc să-l caut, se grăbi Heidi să-i răspundă și porni în căutare. Vai, s-a întâmplat o nenorocire ! Vântul a împins scaunul la vale și scaunul s-a dus de-a dura pe povârniș. N-o să mai putem urca la pășune !
- Ce rău îmi pare ! spuse Clara. Acum, când nu mai am pe ce să stau, va trebui să mă întorc acasă.
- Nici o grijă, răspunse bunicul. Nu pleci nicăieri, iar noi vom merge cu toții la pășune, așa cum am hotărât.
Bătrânul intră în cabană și ieși de acolo cu câteva pături groase și cu două scăunele. Scoase caprele din staul și își dădu seama, mirat că până la ora aceea nu apăruse generalul caprelor, cum îl numea el pe Peter.
Curând, întreaga trupă urca pe cărarea ce ducea spre pășune. Fulg-de-Nea și Pestrița mergeau cuminți, iar bunicul o ducea pe Clara în brațe.
Când ajunseră la pășune, ce să vadă ? Turma de capre păștea în voie, iar Peter era tolănit în iarbă.
- Te învăț eu minte, ștrengarule, să mai treci prin fața casei mele fără să te oprești ! strigă bunicul de departe.
- Când am trecut eu pe acolo, dormeați cu toții, așa că mi-am văzut de drumul meu.
- Și de scaun nu știi nimic ? întrebă bunicul, privindu-l pieziș.
- Ce scaun ?! minți ciobănașul cu nerușinare.
Bătrânul se mulțumi cu acest răspuns și nu îl mai întrebă nimic. O așeză pe Clara pe un scăunel și întinse păturile pe jos. După un timp, le spuse că el trebuie să coboare să vadă ce s-a întâmplat cu scaunul Clarei. Îi spuse lui Heidi să nu uite s-o mulgă la amiază pe Fulg-de-Nea, apoi plecă, făgăduind că se va întoarce spre seară.
După ce statu un timp cu prietena ei, pe Heidi, fetița munților o cuprinse neastâmpărul, să urce mai sus. O lăsă pe Clara cu căprițele și plecă. Tufele de țintaură erau înflorite toate, iar în jurul lor iarba era presărată cu clopoței și albăstrele. Încântată, îi strigă de departe prietenei sale:
- Clara, trebuie neapărat să vezi și tu aceste splendori !
Așezat pe un pietroi, Peter era frământat de gânduri. El distrusese scaunul ca s-o facă pe străină să plece imediat și, când colo, dumneaei stă așezată în fața lui, de azi dimineață, și nici prin gând nu-i trece să-și ia tălpășița.
Când ajunse în dreptul lui, Heidi îl rugă s-o ajute, ca s-o ducă pe Clara până sus.
- Nu vreau ! mormăi morocănos ciobănașul.
Dar Heidi nu se lăsă și-i spuse supărată:
- Bine, numai să nu-ți pară rău !
Speriat că Heidi știe ceva despre dispariția scaunului cu rotile, Peter se ridică de pe piatră și, cu greu, izbutiră amândoi s-o pună pe Clara pe picioare.
Ca să le ușureze munca, mica infirmă își lăsă numaidecât tălpile pe iarbă. Văzând că nu o doare nimic, apăsă cu putere picioarele pe pământ, chiar făcu câțiva pași.
- Vezi, Heidi, pot să merg ! exclamă ea fericită. Dacă aș putea să urc cu tine în fiecare zi, sunt sigură că foarte curând aș reuși să merg fără nici un ajutor.
Luptând din răsputeri, ajunseră la locul dorit de Heidi. Se așezară obosiți pe pământul cald, în mijlocul unei adevărate grădini înflorite, și toți trei răsuflară ușurați. Peter adormi buștean, dar deodată tresări și se trezi speriat. Visase scaunul cu rotile.
Cum se făcuse ora prânzului, porniră cu toții înapoi, spre pajiștea de unde veniseră. Heidi împărți merindele din sac în trei porții egale și spuse:
- Tot ce ne va prisosi, îi vom da lui Peter, ca să-l răsplătim pentru ajutorul dat.
Într-adevăr, ciobănașul mai căpătă câte o porție din rația fetițelor, care, oricât de flămânde ar fi fost, nu erau în stare să mănânce atât de mult. Peter, în schimb, mâncă cu o poftă de lup, totuși ceva îl împiedica să se bucure din plin de acest ospăț. Era frământat de fapta lui nesăbuită și, deodată, începură să-l chinuiască remușcările.
Când veni bunicul, Heidi se repezi să-i spună vestea cea mare. Un zâmbet larg lumină fața bătrânului, care se apropie de infirmă și îi spuse:
- Ai văzut, copila mea ? Nu degeaba se zice că încercarea moarte n-are !
Și porniră cu toții la vale. În fața cabanei își luară rămas bun de la Peter care porni mai departe. Când ajunse în Dörfli, ciobănașul zări în piața satului o mulțime de oameni discutând în jurul rămășițelor scaunului cu rotile.
- Eu l-am văzut de aproape, spuse brutarul satului; după mine, făcea pe puțin cinci sute de franci, atât era de trainic și arătos. Paguba e mare și domnul de la Frankfurt o să ceară, cu siguranță, să se facă cercetări.
Peter porni spre casă îngrozit. Intrase în el spaima că, din clipă în clipă, avea să sosească un polițist ca să-l ducă la Frankfurt. Ajuns acasă, refuză mâncarea și se vârî în pat gemând.
În timp ce Peter se zvârcolea ca un șarpe în patul lui, Heidi și Clara își desfătau din nou ochii, privind cu nesaț spre bolta înstelată a cerului.
Urmară cele mai fericite zile din viața Clarei. Infirma făcu progrese de-a dreptul miraculoase. În fiecare dimineață se trezea cu inima plină de bucurie, repetând mereu:
- Gata, m-am făcut bine, nu mai sunt bolnavă, m-am vindecat !
Exercițiile de mers îi făceau o poftă de mâncare nemaipomenită și bunicul trebuia să-i dea mai multe căni cu lapte și să îngroașe tot mai mult feliile de pâine cu unt. Așa se mai scurse o săptămână și se apropie ziua când doamna Sesemann urma să vină de la Ragaz.
Când ajunse în dreptul lui, Heidi îl rugă s-o ajute, ca s-o ducă pe Clara până sus.
- Nu vreau ! mormăi morocănos ciobănașul.
Dar Heidi nu se lăsă și-i spuse supărată:
- Bine, numai să nu-ți pară rău !
Speriat că Heidi știe ceva despre dispariția scaunului cu rotile, Peter se ridică de pe piatră și, cu greu, izbutiră amândoi s-o pună pe Clara pe picioare.
Ca să le ușureze munca, mica infirmă își lăsă numaidecât tălpile pe iarbă. Văzând că nu o doare nimic, apăsă cu putere picioarele pe pământ, chiar făcu câțiva pași.
- Vezi, Heidi, pot să merg ! exclamă ea fericită. Dacă aș putea să urc cu tine în fiecare zi, sunt sigură că foarte curând aș reuși să merg fără nici un ajutor.
Luptând din răsputeri, ajunseră la locul dorit de Heidi. Se așezară obosiți pe pământul cald, în mijlocul unei adevărate grădini înflorite, și toți trei răsuflară ușurați. Peter adormi buștean, dar deodată tresări și se trezi speriat. Visase scaunul cu rotile.
Cum se făcuse ora prânzului, porniră cu toții înapoi, spre pajiștea de unde veniseră. Heidi împărți merindele din sac în trei porții egale și spuse:
- Tot ce ne va prisosi, îi vom da lui Peter, ca să-l răsplătim pentru ajutorul dat.
Într-adevăr, ciobănașul mai căpătă câte o porție din rația fetițelor, care, oricât de flămânde ar fi fost, nu erau în stare să mănânce atât de mult. Peter, în schimb, mâncă cu o poftă de lup, totuși ceva îl împiedica să se bucure din plin de acest ospăț. Era frământat de fapta lui nesăbuită și, deodată, începură să-l chinuiască remușcările.
Când veni bunicul, Heidi se repezi să-i spună vestea cea mare. Un zâmbet larg lumină fața bătrânului, care se apropie de infirmă și îi spuse:
- Ai văzut, copila mea ? Nu degeaba se zice că încercarea moarte n-are !
Și porniră cu toții la vale. În fața cabanei își luară rămas bun de la Peter care porni mai departe. Când ajunse în Dörfli, ciobănașul zări în piața satului o mulțime de oameni discutând în jurul rămășițelor scaunului cu rotile.
- Eu l-am văzut de aproape, spuse brutarul satului; după mine, făcea pe puțin cinci sute de franci, atât era de trainic și arătos. Paguba e mare și domnul de la Frankfurt o să ceară, cu siguranță, să se facă cercetări.
Peter porni spre casă îngrozit. Intrase în el spaima că, din clipă în clipă, avea să sosească un polițist ca să-l ducă la Frankfurt. Ajuns acasă, refuză mâncarea și se vârî în pat gemând.
În timp ce Peter se zvârcolea ca un șarpe în patul lui, Heidi și Clara își desfătau din nou ochii, privind cu nesaț spre bolta înstelată a cerului.
Urmară cele mai fericite zile din viața Clarei. Infirma făcu progrese de-a dreptul miraculoase. În fiecare dimineață se trezea cu inima plină de bucurie, repetând mereu:
- Gata, m-am făcut bine, nu mai sunt bolnavă, m-am vindecat !
Exercițiile de mers îi făceau o poftă de mâncare nemaipomenită și bunicul trebuia să-i dea mai multe căni cu lapte și să îngroașe tot mai mult feliile de pâine cu unt. Așa se mai scurse o săptămână și se apropie ziua când doamna Sesemann urma să vină de la Ragaz.
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
