Povestea "Heidi, fetița munților" - capitolul 1 "Spre munţii înalţi"
Citește capitolul 1 "Spre munții înalți" al poveștii "Heidi, fetița munților" care ne-o prezintă pe fetița Heidi care împreună cu mătușa ei Dete merg pe drumul lung până la bunicul ei. Aflăm că Heidi este orfană și este crescută de mătușa ei, dar cum aceasta are o ofertă pentru o slujbă, nu poate avea grijă de fetiță și astfel o duce la bunicul ei. Heidi este îmbrăcată în mai multe haine, dar cum soarele începe să apară, se încălzește și se dezbracă fără știrea mătușii care o ceartă. Fetița îl întâlnește pe Peter, un băiat de unsprezece ani care dis-de-dimineață cobora în Dörfli să ia caprele spre a le duce la păscut. Fetița îi pune multe întrebări, dar Peter încă nu e dispus să-i răspundă.
Citește "Spre munţii înalţi" - capitolul 1 din povestea Heidi, fetița munților
Capitolul I. SPRE MUNȚII ÎNALȚI
Din veselul sat Mayenfeld, o potecă suie, printre pajiști și livezi, spre poalele munților ce domină din această parte întreaga vale. Se și simte mirosul pătrunzător al ierbii de munte, căci poteca e abruptă și se pierde sus, în pășunile alpine.
Într-o dimineață senină de iunie, o munteancă tânără și voinică, ducând de mână o fetiță cu obrajii aprinși, pășea încet pe această potecă. Fetița să fi avut cinci ani. Adevărata ei statură era greu de ghicit, căci, în ciuda soarelui ce începuse să dogorească, purta pe ea două sau chiar trei rochițe, iar peste ele un șal gros de bumbac, de culoare roșie. Înfofolită astfel și încălțată cu pantofi groși, bătuți cu ținte, părea voinică - o făptură durdulie care se cățăra anevoie pe povârnișul abrupt.
Drumețele noastre lăsaseră în urmă valea cam de o oră, când pătrunseră în micul cătun Dorfli. Era satul natal al tinerei muntence. Sătenii o recunoscură imediat, porțile și ferestrele se deschiseră la tot pasul, dar ea nu se opri până când ajunse în dreptul ultimei căsuțe. Aici, o voce îi strigă printr-o ușă deschisă:
- Stai puțin, Dete ! Dacă mergi mai sus, te-aș însoți o bucată de drum, ce zici ?
Dete se opri; în clipa aceea, fetița își trase mânuța din mâna ei și se așeză pe jos.
- Ești obosită, Heidi ?
- Nu, dar mi-e cald.
- Ei, dacă mai întinzi și tu nițel pasul, într-o oră suntem sus.
O tânără țâșni din căsuță și li se alătură drumețelor. Fetița se ridică și porni în urma femeilor, care se apucară să discute cu însuflețire.
- Da' unde-o duci pe copila asta, Dete ? întrebă noua venită.
Nu cumva este micuța orfană rămasă după sora ta ?
- Ba da, ea e și o duc la Unchiul, unde trebuie să rămână.
- Ce tot spui ? Cum poți face una ca asta ? Pun mâna în foc că bătrânul nici n-o să vrea să audă de așa ceva și o să te gonească.
- Cu neputință. E bunicul ei și e de datoria lui să facă și el ceva pentru ea. Până azi am ținut-o la mine, dar acum nu vreau să scap slujba ce mi se oferă.
- De unde să știu ? Moșul are acum șaptezeci de ani, iar eu abia am împlinit douăzeci și șase. Cu toate astea, ți-aș spune bucuroasă unele lucruri, dacă nu mi-ar fi teamă că o să le aud repetate în toată valea.
- Cum adică, tu nu crezi că aș fi în stare să păstrez un secret ?
- Bine, dar bagă de seamă, o vorbă să nu sufli !
Și Dete întoarse privirea spre a se convinge că Heidi nu o putea auzi. Copilul, însă, ia-l de unde nu-i ! Copilul se desprinsese de cele două femei, iar acestea nici nu-i simțiseră lipsa.
Dete se opri...
- Gata, am ajuns, spuse tovarășa ei. Am ceva de vorbit cu mama lui Peter, paznicul caprelor. Știi, în timpul iernii toarce pentru mine. Drum bun, Dete, și noroc !
Dete strânse mâna tovarășei de drum și rămase pe loc s-o urmărească din ochi până la micuța cabană cafenie, aflată la câțiva pași de marginea potecii. Cabana, ce se înalța la jumătatea drumului dintre sat și pășuni, era atât de veche și atât de dărăpănată, încât marele ei noroc era văgăuna în care se adăpostea. Când vântul sufla cu putere, toate scârțâiau și trosneau în ea, din încheieturi: ușile, ferestrele și chiar grinzile din acoperiș. Dacă s-ar fi aflat undeva în vârful muntelui, vântul föehn ar fi smuls-o din pământ și ar fi prăvălit-o la vale.
Aici locuia Peter căprarul, un băiat de unsprezece ani, care dis-de-dimineață cobora în Dörfli să ia caprele spre a le duce la păscut. Abia spre seară se întorcea el în sat, cu caprele lui. Ajuns în piață, vâra două degete în gură și șuiera și, la acest semnal copiii satului dădeau fuga din toate părțile să-și ia acasă caprele; era, de altfel, singurul moment al zilei când Peter se simțea mai aproape de semenii lui. Acasă, ce-i drept, le avea pe mama și pe bunica, oarbă și săracă, dar cum el pleca în zori și nu se întorcea la vatră decât seara târziu, nu-și petrecea acasă, unde s-ar mai fi putut bucura de tovărășia altor copii, decât timpul cât să-și bea laptele și să mănânce o bucată de pâine, și noaptea, când dormea. Tatăl lui, și el căprar în tinerețe, murise cu câțiva ani în urmă, răpus de un accident de muncă, în pădure; mama, Brigitte, era cunoscută pretutindeni sub numele de Căprăreasa, iar bătrânei îi spuneau cu toții, simplu, Bunica.
La început fetița îl urmări anevoie, sufocându-se în îmbrăcămintea ei prea groasă. Nu scotea însă o vorbă și se uita cu uimire când la Peter, care zburda desculț pe pe pajiștea verde, când la caprele lui ce se cățărau sprintene, cu picioarele lor subțiri, pe panta abruptă, strecurându-se ușor printre stânci și tufișuri.
Deodată, Heidi se așeză pe jos și, după ce-și scoase la iuțeală pantofii și ciorapii, se ridică din nou și începu să tropăie de bucurie; își scoase apoi șalul și rochia de duminică pe care mătușa Dete i-o pusese peste cea de toate zilele, ca să nu aibă nimic de dus. Când se dezbrăcă și de cea de-a doua rochie, rămase numai într-o fustiță, iar brațele goale îi ieșeau din mânecile scurte ale cămășuței. Împături totul cu gijă și se apucă să sară și ea în urma caprelor, alături de Peter, la fel de sprintenă ca întreaga turmă.
Peter nu apucase să vadă această schimbare dar, când o zări pe Heidi în noua ei ținută, se strâmbă și întoarse capul într-o parte. Uimirea lui crescu și mai mult văzând grămăjoara aceea de haine; căscă gura până la urechi, dar nu suflă o vorbă. Heidi se simțea acum nespus de ușoară și de liberă și avea un chef nestăvilit de a sta de vorbă cu Peter, care se văzu silit să răspundă la nenumărate întrebări. Fata voia să știe tot: câte capre are, unde le duce și ce face toată ziulica acolo sus ?
Și așa, din vorbă-n vorbă, ajunseră în cele din urmă la cabană, nu departe de locul unde îi aștepta Dete. Cum îi zări, Dete strigă uimită:
- Heidi, ce-ai făcut ? Unde-s rochia de duminică și cea de toate zilele ? Unde ai lăsat șalul și pantofii cei noi, pe care abia ți i-am cumpărat ? Unde-s ciorapii tricotați cu mâna mea ?
Fetița arătă liniștită spre poalele povârnișului. Mătușa se uită într-acolo și văzu, într-adevăr, un pachet cu un moț roșu în vârf, de bună seamă șalul de bumbac.
- Nefericito ! strigă ea mânioasă. Ce ți-a venit să te dezbraci ? Ce înseamnă asta ? Ți-ai pierdut mințile ?
- Nu mai am nevoie de haine, răspunse Heidi, fără a părea câtuși de puțin tulburată.
- N-ai pic de minte, copil neastâmpărat ! se văita mătușa. Cine o să coboare acum să le aducă ? Până acolo e drum de o jumătate de oră. Hei, Peter, ce stai aici ca bătut în cuie, dă fuga și adu pachetul...
- Nu pot, și așa sunt în întârziere, răspunse Peter neclintit, cu mâinile în buzunare.
- Dacă stai și te zgâiești așa la mine, nu te alegi cu nimic, strigă mătușa Dete. Mai bine, vino-ncoace, să-ți dau ceva frumos...
Și rostind aceste cuvinte, îi arătă un bănuț strălucitor. Așa stând lucrurile, Peter porni la vale zburând, de parcă ar fi avut aripi, luă iute pachetul la subsuoară și se înapoie atât de repede încât mătușa nu putu să nu-l felicite când îi dădu banul câștigat pe drept.
După trei sferturi de oră de mers, mica trupă ajunse la pășunea de pe coama muntelui, unde se afla cabana Unchiului, așezată în bătaia vântului, dar și a soarelui, și de unde îmbrățișai cu privirea întreaga vale. În spatele căsuței se înălțau trei brazi bătrâni, cu crengile mari și stufoase, iar mai sus se întindeau alte povârnișuri, acoperite de iarbă, ce se pierdeau departe în niște stânci abrupte și pleșuve.
Unchiul ședea pe o bancă în fața cabanei. Cu pipa în gură și cu mâinile pe genunchi, se uita liniștit la cei ce urcau.
Încet, încet, copiii și caprele o lăsară pe mătușa Dete în urmă și Heidi ajunse sus cea dintâi. Se duse direct la bătrân și întinzându-i mâna îi spuse:
- Bună ziua, bunicule !
- Hm ! Ce vrei să spui ? întrebă bătrânul cu o voce aspră, strângându-i mânuța și măsurând-o îndelung cu ochii lui iscoditori, de sub sprâncenele stufoase.
Heidi îi înfruntă privirea fără să clipească și nu se mai sătura să-l cerceteze pe acest bunic cu barba lungă și cu sprâncenele dese și sure, ce se îmbinau la rădăcina nasului. Între timp sosi și mătușa, însoțită de peter, care la un moment dat se oprise să vadă ce avea să se întâmple.
- Bună ziua, Unchiule, rosti Dete, apropiindu-se de bătrân. Ți-am adus-o pe Heidi, fetița lui Tobias și a Adelheidei. Cred că nu o mai recunoști, căci n-ai mai văzut-o de când avea un an.
- De ce-ai adus-o ? întrebă tăios bătrânul. Iar tu, de colo, strigă la Peter, ce stai ? Poți să pleci cu caprlele tale, și așa ai întârziat. Și nu uita să le iei și pe ale mele.
Peter îl ascultă fără să crâcnească și își luă numaidecât tălpășița. Pricepuse din privirea moșneagului că nu mai era cazul să rămână.
- Acum e rândul dumitale s-o ții, răspunse Dete. La mine a stat patru ani, eu mi-am făcut datoria.
- Aha, făcu bătrînul aruncîndu-i o privire sfredelitoare. Și dacă micuța se plictisește cu mine și începe să plângă, ce mă fac ?
Treaba dumitale; nici pe mine nu m-a ajutat nimeni când m-am trezit cu ea pe cap și, vorba ceea, aveam și așa destule necazuri cu mama. Acum, însă trebuie să plec și dumneata ești ruda ei cea mai apropiată. Dacă nu vrei s-o ții, n-ai decât, faci cu ea ce vrei. Dacă moare, dumneata o să fii de vină și n-o să fie asta singura ispravă pe care ai avea-o pe cuget.
Dete era ușor tulburată, se încălzise vorbind și o luase gura pe dinainte. La ultimele ei cuvinte, bătrânul se ridică de pe bancă și o privi atât de fioros, încât ea se sperie și se dădu cu câțiva pași înapoi. Bătrânul ridică brațul și spuse poruncitor:
- Pleacă, și să nu te mai văd pe aici !
Dete nu așteptă să i se spună de două ori.
- La revedere, Unchiule, la revedere, Heidi ! strigă ea și, într-o clipă, o rupse la fugă și nu se mai opri decât în vale, la Dörfli...
Și așa, din vorbă-n vorbă, ajunseră în cele din urmă la cabană, nu departe de locul unde îi aștepta Dete. Cum îi zări, Dete strigă uimită:
- Heidi, ce-ai făcut ? Unde-s rochia de duminică și cea de toate zilele ? Unde ai lăsat șalul și pantofii cei noi, pe care abia ți i-am cumpărat ? Unde-s ciorapii tricotați cu mâna mea ?
Fetița arătă liniștită spre poalele povârnișului. Mătușa se uită într-acolo și văzu, într-adevăr, un pachet cu un moț roșu în vârf, de bună seamă șalul de bumbac.
- Nefericito ! strigă ea mânioasă. Ce ți-a venit să te dezbraci ? Ce înseamnă asta ? Ți-ai pierdut mințile ?
- Nu mai am nevoie de haine, răspunse Heidi, fără a părea câtuși de puțin tulburată.
- N-ai pic de minte, copil neastâmpărat ! se văita mătușa. Cine o să coboare acum să le aducă ? Până acolo e drum de o jumătate de oră. Hei, Peter, ce stai aici ca bătut în cuie, dă fuga și adu pachetul...
- Nu pot, și așa sunt în întârziere, răspunse Peter neclintit, cu mâinile în buzunare.
- Dacă stai și te zgâiești așa la mine, nu te alegi cu nimic, strigă mătușa Dete. Mai bine, vino-ncoace, să-ți dau ceva frumos...
Și rostind aceste cuvinte, îi arătă un bănuț strălucitor. Așa stând lucrurile, Peter porni la vale zburând, de parcă ar fi avut aripi, luă iute pachetul la subsuoară și se înapoie atât de repede încât mătușa nu putu să nu-l felicite când îi dădu banul câștigat pe drept.
După trei sferturi de oră de mers, mica trupă ajunse la pășunea de pe coama muntelui, unde se afla cabana Unchiului, așezată în bătaia vântului, dar și a soarelui, și de unde îmbrățișai cu privirea întreaga vale. În spatele căsuței se înălțau trei brazi bătrâni, cu crengile mari și stufoase, iar mai sus se întindeau alte povârnișuri, acoperite de iarbă, ce se pierdeau departe în niște stânci abrupte și pleșuve.
Unchiul ședea pe o bancă în fața cabanei. Cu pipa în gură și cu mâinile pe genunchi, se uita liniștit la cei ce urcau.
Încet, încet, copiii și caprele o lăsară pe mătușa Dete în urmă și Heidi ajunse sus cea dintâi. Se duse direct la bătrân și întinzându-i mâna îi spuse:
- Bună ziua, bunicule !
- Hm ! Ce vrei să spui ? întrebă bătrânul cu o voce aspră, strângându-i mânuța și măsurând-o îndelung cu ochii lui iscoditori, de sub sprâncenele stufoase.
Heidi îi înfruntă privirea fără să clipească și nu se mai sătura să-l cerceteze pe acest bunic cu barba lungă și cu sprâncenele dese și sure, ce se îmbinau la rădăcina nasului. Între timp sosi și mătușa, însoțită de peter, care la un moment dat se oprise să vadă ce avea să se întâmple.
- Bună ziua, Unchiule, rosti Dete, apropiindu-se de bătrân. Ți-am adus-o pe Heidi, fetița lui Tobias și a Adelheidei. Cred că nu o mai recunoști, căci n-ai mai văzut-o de când avea un an.
- De ce-ai adus-o ? întrebă tăios bătrânul. Iar tu, de colo, strigă la Peter, ce stai ? Poți să pleci cu caprlele tale, și așa ai întârziat. Și nu uita să le iei și pe ale mele.
Peter îl ascultă fără să crâcnească și își luă numaidecât tălpășița. Pricepuse din privirea moșneagului că nu mai era cazul să rămână.
- Acum e rândul dumitale s-o ții, răspunse Dete. La mine a stat patru ani, eu mi-am făcut datoria.
- Aha, făcu bătrînul aruncîndu-i o privire sfredelitoare. Și dacă micuța se plictisește cu mine și începe să plângă, ce mă fac ?
Treaba dumitale; nici pe mine nu m-a ajutat nimeni când m-am trezit cu ea pe cap și, vorba ceea, aveam și așa destule necazuri cu mama. Acum, însă trebuie să plec și dumneata ești ruda ei cea mai apropiată. Dacă nu vrei s-o ții, n-ai decât, faci cu ea ce vrei. Dacă moare, dumneata o să fii de vină și n-o să fie asta singura ispravă pe care ai avea-o pe cuget.
Dete era ușor tulburată, se încălzise vorbind și o luase gura pe dinainte. La ultimele ei cuvinte, bătrânul se ridică de pe bancă și o privi atât de fioros, încât ea se sperie și se dădu cu câțiva pași înapoi. Bătrânul ridică brațul și spuse poruncitor:
- Pleacă, și să nu te mai văd pe aici !
Dete nu așteptă să i se spună de două ori.
- La revedere, Unchiule, la revedere, Heidi ! strigă ea și, într-o clipă, o rupse la fugă și nu se mai opri decât în vale, la Dörfli...
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
