Ileana Cosânzeana și Regele fără Chip - basm de Daniel Vîrdol
Citește online basmul pentru copii Ileana Cosânzeana și Regele fără Chip scrisă de Daniel Vîrdol (a doua poveste din seria de basme Ileana Cosânzeana) care prezintă o nouă aventură captivantă a curajoasei eroine Ileana Cosânzeana. După ce a salvat satul său din ghearele unui zmeu, Ileana află despre un regat aflat în mare primejdie: regele a fost blestemat și i s-a furat chipul, iar un uzurpator amenință să-i ia tronul. Pentru a-l salva, Ileana trebuie să înfrunte Pădurea Fermecată, lupii fermecați și pe temutul Zmeu Fără Umbră. Cu sabia sa și inima neînfricată, ea pornește din nou în luptă, dovedind că adevărații eroi nu caută slavă, ci dreptate.
Citește online povestea Ileana Cosânzeana și Regele fără Chip
Capitolul 1: O nouă primejdie
A fost odată ca niciodată, într-un tărâm unde soarele strălucea peste codri nesfârșiți și râurile curgeau limpezi ca lacrima, o fată cum alta nu era – Ileana Cosânzeana. După ce a învins Zmeul din Munte și și-a salvat satul de sub asuprirea sa, Ileana se întorsese acasă ca o eroină. Oamenii o priveau cu admirație, iar părinții săi o îmbrățișau cu mândrie. Dar, deși pacea domnea din nou, sufletul ei nu putea fi liniștit. Se obișnuise cu lupta, cu dorința de a-i ajuta pe cei în nevoie, iar undeva, în inima sa, simțea că drumul ei nu se sfârșise.
Într-o seară, pe când stelele licăreau deasupra codrului, un sol călare sosi în satul său. Omul, ostenit și plin de praf, coborî de pe cal și ceru să vorbească cu Ileana.
— Tu ești Ileana Cosânzeana, cea care a înfrânt Zmeul din Munte? întrebă el, privindu-i părul lung și strălucitor, ce părea țesut din aur și lumină.
— Eu sunt, răspunse ea, ridicându-se din fața focului. Ce primejdie te aduce la mine?
— În regatul nostru, Împăratul Drept și Înțelept a fost blestemat! Un zmeu fără nume i-a furat chipul, iar acum nimeni nu-l mai recunoaște. Tronul său este pe cale să fie luat de un uzurpator, iar oamenii sunt speriați și neputincioși. Nimeni nu știe cum să-l ajute… Nimeni, în afară de tine!
Ileana simți cum inima i se aprindea ca o flacără. Nu era nevoie de mai multe cuvinte. Știa că destinul o chemase din nou. Se ridică, își luă sabia pe care nu o mai folosise de luni bune și își îmbrățișă părinții.
— E rândul meu să ajut, spuse ea. Dimineață voi pleca spre regatul împăratului și voi afla cine este acest zmeu care fură chipurile oamenilor.
Și astfel, Ileana Cosânzeana porni spre o nouă aventură, fără să știe că în fața ei se afla un dușman mai viclean și mai periculos decât orice înfruntase până atunci…
A fost odată ca niciodată, într-un tărâm unde soarele strălucea peste codri nesfârșiți și râurile curgeau limpezi ca lacrima, o fată cum alta nu era – Ileana Cosânzeana. După ce a învins Zmeul din Munte și și-a salvat satul de sub asuprirea sa, Ileana se întorsese acasă ca o eroină. Oamenii o priveau cu admirație, iar părinții săi o îmbrățișau cu mândrie. Dar, deși pacea domnea din nou, sufletul ei nu putea fi liniștit. Se obișnuise cu lupta, cu dorința de a-i ajuta pe cei în nevoie, iar undeva, în inima sa, simțea că drumul ei nu se sfârșise.
Într-o seară, pe când stelele licăreau deasupra codrului, un sol călare sosi în satul său. Omul, ostenit și plin de praf, coborî de pe cal și ceru să vorbească cu Ileana.
— Tu ești Ileana Cosânzeana, cea care a înfrânt Zmeul din Munte? întrebă el, privindu-i părul lung și strălucitor, ce părea țesut din aur și lumină.
— Eu sunt, răspunse ea, ridicându-se din fața focului. Ce primejdie te aduce la mine?
— În regatul nostru, Împăratul Drept și Înțelept a fost blestemat! Un zmeu fără nume i-a furat chipul, iar acum nimeni nu-l mai recunoaște. Tronul său este pe cale să fie luat de un uzurpator, iar oamenii sunt speriați și neputincioși. Nimeni nu știe cum să-l ajute… Nimeni, în afară de tine!
Ileana simți cum inima i se aprindea ca o flacără. Nu era nevoie de mai multe cuvinte. Știa că destinul o chemase din nou. Se ridică, își luă sabia pe care nu o mai folosise de luni bune și își îmbrățișă părinții.
— E rândul meu să ajut, spuse ea. Dimineață voi pleca spre regatul împăratului și voi afla cine este acest zmeu care fură chipurile oamenilor.
Și astfel, Ileana Cosânzeana porni spre o nouă aventură, fără să știe că în fața ei se afla un dușman mai viclean și mai periculos decât orice înfruntase până atunci…
Capitolul 2: Zmeul Fără Umbră
Ileana Cosânzeana călărea spre regatul aflat în primejdie, vântul jucându-se cu părul ei lung și auriu. Armăsarul ei năzdrăvan, cel negru ca noaptea și iute ca fulgerul, galopa neobosit pe drumurile prăfuite, purtând-o tot mai aproape de ținutul amenințat.
Pe drum, poposi într-un han, unde oamenii vorbeau în șoaptă despre o ființă de coșmar. Își trase gluga peste cap și ascultă.
— Nimeni nu știe cum arată, spunea un negustor, tremurând. Zmeul Fără Umbră își schimbă înfățișarea cum schimbă cerul norii!
— Am auzit că umblă printre noi, nevăzut, adăugă un altul. Oricine de aici ar putea fi el, iar noi nu am ști...
Ileana își încreți sprâncenele. Acesta nu era un dușman obișnuit, ca Zmeul din Munte. Cum poți lupta cu cineva care poate lua chipul oricui?
Un bătrân se apropie de masa ei și, privind-o cu ochi pătrunzători, îi șopti:
— Copilă, dacă vrei să-l învingi pe acest zmeu, trebuie să cauți Licoarea Adevărului. Se spune că aceasta poate dezvălui adevărata față a oricărui înșelător. Dar ai grijă… este ascunsă în inima unei păduri vrăjite, acolo unde nimeni nu a reușit să ajungă.
Ileana strânse hățurile calului său și își ridică privirea hotărâtă.
— Atunci acolo voi merge.
Și astfel, porni mai departe, fără să știe că umbrele nopții o urmăreau deja…
Ileana Cosânzeana călărea spre regatul aflat în primejdie, vântul jucându-se cu părul ei lung și auriu. Armăsarul ei năzdrăvan, cel negru ca noaptea și iute ca fulgerul, galopa neobosit pe drumurile prăfuite, purtând-o tot mai aproape de ținutul amenințat.
Pe drum, poposi într-un han, unde oamenii vorbeau în șoaptă despre o ființă de coșmar. Își trase gluga peste cap și ascultă.
— Nimeni nu știe cum arată, spunea un negustor, tremurând. Zmeul Fără Umbră își schimbă înfățișarea cum schimbă cerul norii!
— Am auzit că umblă printre noi, nevăzut, adăugă un altul. Oricine de aici ar putea fi el, iar noi nu am ști...
Ileana își încreți sprâncenele. Acesta nu era un dușman obișnuit, ca Zmeul din Munte. Cum poți lupta cu cineva care poate lua chipul oricui?
Un bătrân se apropie de masa ei și, privind-o cu ochi pătrunzători, îi șopti:
— Copilă, dacă vrei să-l învingi pe acest zmeu, trebuie să cauți Licoarea Adevărului. Se spune că aceasta poate dezvălui adevărata față a oricărui înșelător. Dar ai grijă… este ascunsă în inima unei păduri vrăjite, acolo unde nimeni nu a reușit să ajungă.
Ileana strânse hățurile calului său și își ridică privirea hotărâtă.
— Atunci acolo voi merge.
Și astfel, porni mai departe, fără să știe că umbrele nopții o urmăreau deja…
Capitolul 3: Pădurea înșelătoare
Ileana Cosânzeana ajunse la marginea unei păduri cum nu mai văzuse niciodată. Trunchiurile copacilor erau groase, negre, iar frunza lor părea să absoarbă lumina soarelui. Vântul adia ușor, dar sunetul frunzelor foșnind părea mai degrabă un șoaptă neliniștitoare decât o adiere obișnuită.
— Aici ne așteaptă primele încercări, murmură Ileana, mângâind coama calului său fermecat.
Fără teamă, pătrunse în pădure, dar după câțiva pași, simții că ceva nu este în regulă. Privind înapoi, poteca pe care venise dispăruse. În locul ei, doar copaci înalți și întunecați, care păreau să-și fi schimbat poziția.
— Un labirint viu, șopti ea.
Își aminti vorbele bătrânului din han: pădurea nu se lasă străbătută de oricine. Trebuia să aibă încredere în instinctele ei și să nu se lase păcălită de iluzia drumurilor care se schimbau.
Înaintă încet, cu mâna pe mânerul sabiei. La un moment dat, simți o umbră mișcându-se printre copaci. Își întoarse brusc privirea, dar nu văzu nimic. Doar liniște.
Dar calul său fornăi și își scutură capul nervos. Simțea și el prezența nevăzută care îi urmărea.
— Cine ești? strigă Ileana.
Nicio voce nu răspunse, dar o adiere rece îi atinse obrazul, ca o atingere fantomatică.
Știa acum că nu era singură. Cineva, sau ceva, se ascundea în umbră, așteptând momentul potrivit pentru a ataca…
Ileana Cosânzeana ajunse la marginea unei păduri cum nu mai văzuse niciodată. Trunchiurile copacilor erau groase, negre, iar frunza lor părea să absoarbă lumina soarelui. Vântul adia ușor, dar sunetul frunzelor foșnind părea mai degrabă un șoaptă neliniștitoare decât o adiere obișnuită.
— Aici ne așteaptă primele încercări, murmură Ileana, mângâind coama calului său fermecat.
Fără teamă, pătrunse în pădure, dar după câțiva pași, simții că ceva nu este în regulă. Privind înapoi, poteca pe care venise dispăruse. În locul ei, doar copaci înalți și întunecați, care păreau să-și fi schimbat poziția.
— Un labirint viu, șopti ea.
Își aminti vorbele bătrânului din han: pădurea nu se lasă străbătută de oricine. Trebuia să aibă încredere în instinctele ei și să nu se lase păcălită de iluzia drumurilor care se schimbau.
Înaintă încet, cu mâna pe mânerul sabiei. La un moment dat, simți o umbră mișcându-se printre copaci. Își întoarse brusc privirea, dar nu văzu nimic. Doar liniște.
Dar calul său fornăi și își scutură capul nervos. Simțea și el prezența nevăzută care îi urmărea.
— Cine ești? strigă Ileana.
Nicio voce nu răspunse, dar o adiere rece îi atinse obrazul, ca o atingere fantomatică.
Știa acum că nu era singură. Cineva, sau ceva, se ascundea în umbră, așteptând momentul potrivit pentru a ataca…
Capitolul 4: Lupii fermecați
Ileana Cosânzeana pătrunse tot mai adânc în pădure, urmând firul subțire al apei ce șerpuia printre rădăcinile copacilor străvechi. În cele din urmă, ajunse la un luminiș unde un lac limpede ca oglinda nopții aștepta nemișcat sub cerul înstelat. În mijlocul lacului, pe o stâncă albă ca argintul, se afla o cupă veche, strălucind slab – Licoarea Adevărului.
Dar Ileana nu era singură.
Din umbrele copacilor, ochi fosforescenți apărură, iar un urlet adânc și prelung străbătu văzduhul. O haită de lupi ieși la iveală, însă aceștia nu erau fiare obișnuite – blana lor părea împletită din ceață și lumină lunară, iar picioarele abia atingeau pământul. Se mișcau ca umbrele, fără zgomot, ca niște spirite ale pădurii.
Ileana puse mâna pe sabie, dar un gând o opri. Cum să lupte împotriva unor ființe care nu aveau carne și os? O sabie nu putea tăia ceața, iar acești lupi erau făuriți din magie.
Își aminti atunci de învățăturile bunicului său, bătrânul înțelept al satului. Într-o noapte, pe când era copilă, îi spusese despre ființele născute din vis și vrajă, despre lupii ce păzesc comori ascunse și cum doar cântecul vechi al pădurii îi putea liniști.
Ileana închise ochii și, cu glas blând, începu să murmure cuvintele magice:
— Noapte-adâncă, vis de vânt,
Liniștește-al nopții cânt.
Luna blândă veghează sus,
Fiare negre, dormiți nespus…
Vântul se opri, frunzele încetară să freamăte. Lupii se mișcară nesigur, ochii lor începură să-și piardă strălucirea, trupurile lor de ceață se risipiră încet, ca aburul dimineții. Unul câte unul, lupii fermecați se așezară pe pământ și adormiră sub vraja Ilenei.
Timpul era scurt. Fără să ezite, Ileana păși cu grijă spre lac și întinse mâna spre cupa strălucitoare. Licoarea Adevărului era a ei. Dar drumul nu se sfârșise… răul încă pândește din umbră.
Ileana Cosânzeana pătrunse tot mai adânc în pădure, urmând firul subțire al apei ce șerpuia printre rădăcinile copacilor străvechi. În cele din urmă, ajunse la un luminiș unde un lac limpede ca oglinda nopții aștepta nemișcat sub cerul înstelat. În mijlocul lacului, pe o stâncă albă ca argintul, se afla o cupă veche, strălucind slab – Licoarea Adevărului.
Dar Ileana nu era singură.
Din umbrele copacilor, ochi fosforescenți apărură, iar un urlet adânc și prelung străbătu văzduhul. O haită de lupi ieși la iveală, însă aceștia nu erau fiare obișnuite – blana lor părea împletită din ceață și lumină lunară, iar picioarele abia atingeau pământul. Se mișcau ca umbrele, fără zgomot, ca niște spirite ale pădurii.
Ileana puse mâna pe sabie, dar un gând o opri. Cum să lupte împotriva unor ființe care nu aveau carne și os? O sabie nu putea tăia ceața, iar acești lupi erau făuriți din magie.
Își aminti atunci de învățăturile bunicului său, bătrânul înțelept al satului. Într-o noapte, pe când era copilă, îi spusese despre ființele născute din vis și vrajă, despre lupii ce păzesc comori ascunse și cum doar cântecul vechi al pădurii îi putea liniști.
Ileana închise ochii și, cu glas blând, începu să murmure cuvintele magice:
— Noapte-adâncă, vis de vânt,
Liniștește-al nopții cânt.
Luna blândă veghează sus,
Fiare negre, dormiți nespus…
Vântul se opri, frunzele încetară să freamăte. Lupii se mișcară nesigur, ochii lor începură să-și piardă strălucirea, trupurile lor de ceață se risipiră încet, ca aburul dimineții. Unul câte unul, lupii fermecați se așezară pe pământ și adormiră sub vraja Ilenei.
Timpul era scurt. Fără să ezite, Ileana păși cu grijă spre lac și întinse mâna spre cupa strălucitoare. Licoarea Adevărului era a ei. Dar drumul nu se sfârșise… răul încă pândește din umbră.
Capitolul 5: Capcana zmeului
Cu Licoarea Adevărului bine strânsă la piept, Ileana încălecă pe calul său și porni în galop spre castelul regelui. Fiecare clipă conta, căci fără chipul său, Regele Drept nu mai era recunoscut, iar tronul său putea fi furat în orice moment de uzurpator.
Dar Zmeul Fără Umbră o aștepta.
Pe drumul de piatră ce ducea spre palat, Ileana zări o siluetă gârbovită, sprijinită într-un toiag. Un bătrânel cu plete albe și haină ponosită părea slăbit, ridicând o mână tremurândă spre ea.
— Oprește-te, copilă bună… ajută un bătrân obosit! glasul său era stins, dar ochii scânteiau ciudat.
Ileana trase ușor de hățuri, dar ceva din vocea lui o făcu să ezite. Privi mai atent. Umbra bătrânului lipsea.
Într-o clipă, mâna lui zbârcită se lungi ca un șarpe și se repezi spre Licoarea Adevărului. Ileana tresări și trase sabia din teacă, făcând un pas înapoi.
— Trădătorule! șopti ea, dându-și seama cu cine stă față în față.
Bătrânul începu să râdă, iar trupul său se prefăcu într-o umbră fluidă, mișcându-se întruna, ca și cum nu-și putea găsi o formă stabilă. Din negura aceasta apăru chipul real al dușmanului: Zmeul Fără Umbră. Înalt, cu ochii scânteind ca jarul, își întinse mâna spre fată.
— Crezi că vei scăpa? Nimeni nu mă poate vedea așa cum sunt. Nimeni nu mă poate învinge!
Un vânt negru se stârni, ridicând colbul drumului, iar umbrele din jurul lui prinseseră viață. Ca niște brațe întunecate, încercau să o învăluie pe Ileana.
Dar ea nu se temea.
— Nu ai umbră, dar te voi dezvălui!
Cu un gest hotărât, Ileana desfăcu sticluța cu Licoarea Adevărului și lăsă o picătură să cadă pe pământ. Licoarea străluci ca soarele în amurg, alungând negura din jur. Zmeul țipă furios și se feri, dar nu putea scăpa. Umbrele lui începură să se destrame.
— Destinul meu nu e să pierd, șopti el, și cu o ultimă zvâcnire, se retrase în întuneric.
Ileana își recapătă răsuflarea și urcă în șa. Lupta nu era terminată. Trebuia să ajungă la rege înainte ca zmeul să lovească din nou.
Cu Licoarea Adevărului bine strânsă la piept, Ileana încălecă pe calul său și porni în galop spre castelul regelui. Fiecare clipă conta, căci fără chipul său, Regele Drept nu mai era recunoscut, iar tronul său putea fi furat în orice moment de uzurpator.
Dar Zmeul Fără Umbră o aștepta.
Pe drumul de piatră ce ducea spre palat, Ileana zări o siluetă gârbovită, sprijinită într-un toiag. Un bătrânel cu plete albe și haină ponosită părea slăbit, ridicând o mână tremurândă spre ea.
— Oprește-te, copilă bună… ajută un bătrân obosit! glasul său era stins, dar ochii scânteiau ciudat.
Ileana trase ușor de hățuri, dar ceva din vocea lui o făcu să ezite. Privi mai atent. Umbra bătrânului lipsea.
Într-o clipă, mâna lui zbârcită se lungi ca un șarpe și se repezi spre Licoarea Adevărului. Ileana tresări și trase sabia din teacă, făcând un pas înapoi.
— Trădătorule! șopti ea, dându-și seama cu cine stă față în față.
Bătrânul începu să râdă, iar trupul său se prefăcu într-o umbră fluidă, mișcându-se întruna, ca și cum nu-și putea găsi o formă stabilă. Din negura aceasta apăru chipul real al dușmanului: Zmeul Fără Umbră. Înalt, cu ochii scânteind ca jarul, își întinse mâna spre fată.
— Crezi că vei scăpa? Nimeni nu mă poate vedea așa cum sunt. Nimeni nu mă poate învinge!
Un vânt negru se stârni, ridicând colbul drumului, iar umbrele din jurul lui prinseseră viață. Ca niște brațe întunecate, încercau să o învăluie pe Ileana.
Dar ea nu se temea.
— Nu ai umbră, dar te voi dezvălui!
Cu un gest hotărât, Ileana desfăcu sticluța cu Licoarea Adevărului și lăsă o picătură să cadă pe pământ. Licoarea străluci ca soarele în amurg, alungând negura din jur. Zmeul țipă furios și se feri, dar nu putea scăpa. Umbrele lui începură să se destrame.
— Destinul meu nu e să pierd, șopti el, și cu o ultimă zvâcnire, se retrase în întuneric.
Ileana își recapătă răsuflarea și urcă în șa. Lupta nu era terminată. Trebuia să ajungă la rege înainte ca zmeul să lovească din nou.
Capitolul 6: Lupta cu fiara fără chip
În sala tronului, umbrită de candelabre palide, Ileana se afla față în față cu Zmeul Fără Umbră. Regele, lipsit de chip, stătea neputincios pe marginea încăperii, iar uzurpatorul deja se așezase pe tron, râzând încrezător.
— Oricine poate fi rege, dacă nimeni nu mai știe cum arată cel adevărat, șuieră zmeul, ochii lui schimbându-se cu fiecare clipire, de parcă purta sute de fețe.
Ileana își încleștă degetele pe mânerul sabiei.
— Dar numai adevărul poate domni!
Se repezi asupra lui, iar spada ei strălucitoare sfâșie aerul. Dar zmeul era prea rapid. Înainte ca lovitura să-l atingă, se transformă într-un soldat, apoi într-un copil, apoi într-o slujnică neajutorată. Ileana ezită o fracțiune de secundă – și fu de ajuns ca zmeul să-și arunce umbrele asupra ei.
Din toate colțurile încăperii, negura prinse viață și se strânse în jurul fetei ca niște mâini reci.
— Nu mă poți învinge, șopti vocea zmeului, rostindu-se din toate părțile odată. Nu poți lupta cu ceva ce nu poți vedea.
Dar Ileana nu era ușor de înfrânt.
Își aminti de Licoarea Adevărului, singurul lucru capabil să-l dezvăluie. Cu o mișcare iute, desfăcu sticluța și împrăștie lichidul auriu asupra umbrei.
Un urlet de durere răsună prin palat.
Pentru prima dată, Zmeul Fără Umbră fu prins în propria sa capcană – și nu mai putu fugi. În locul soldatului, copilului sau slujnicei, se contură în fața Ilenei adevărata sa înfățișare: un monstru hidos, cu pielea acoperită de fisuri întunecate, ca o umbră spartă. Ochii lui nu mai puteau fugi, ci ardeau cu furie și spaimă.
— Nu… nu așa trebuia să fie!
Slăbit și demascat, zmeul își pierdu puterea. Cu un ultim strigăt, se prăbuși în genunchi, iar trupul său începu să se destrame în ceață. Ileana ridică sabia și, cu o lovitură precisă, puse capăt blestemului.
Umbrele se risipiră, iar sala tronului fu luminată din nou. O adiere blândă străbătu încăperea – și, în acea clipă, Regele Drept își recăpătă chipul.
În sala tronului, umbrită de candelabre palide, Ileana se afla față în față cu Zmeul Fără Umbră. Regele, lipsit de chip, stătea neputincios pe marginea încăperii, iar uzurpatorul deja se așezase pe tron, râzând încrezător.
— Oricine poate fi rege, dacă nimeni nu mai știe cum arată cel adevărat, șuieră zmeul, ochii lui schimbându-se cu fiecare clipire, de parcă purta sute de fețe.
Ileana își încleștă degetele pe mânerul sabiei.
— Dar numai adevărul poate domni!
Se repezi asupra lui, iar spada ei strălucitoare sfâșie aerul. Dar zmeul era prea rapid. Înainte ca lovitura să-l atingă, se transformă într-un soldat, apoi într-un copil, apoi într-o slujnică neajutorată. Ileana ezită o fracțiune de secundă – și fu de ajuns ca zmeul să-și arunce umbrele asupra ei.
Din toate colțurile încăperii, negura prinse viață și se strânse în jurul fetei ca niște mâini reci.
— Nu mă poți învinge, șopti vocea zmeului, rostindu-se din toate părțile odată. Nu poți lupta cu ceva ce nu poți vedea.
Dar Ileana nu era ușor de înfrânt.
Își aminti de Licoarea Adevărului, singurul lucru capabil să-l dezvăluie. Cu o mișcare iute, desfăcu sticluța și împrăștie lichidul auriu asupra umbrei.
Un urlet de durere răsună prin palat.
Pentru prima dată, Zmeul Fără Umbră fu prins în propria sa capcană – și nu mai putu fugi. În locul soldatului, copilului sau slujnicei, se contură în fața Ilenei adevărata sa înfățișare: un monstru hidos, cu pielea acoperită de fisuri întunecate, ca o umbră spartă. Ochii lui nu mai puteau fugi, ci ardeau cu furie și spaimă.
— Nu… nu așa trebuia să fie!
Slăbit și demascat, zmeul își pierdu puterea. Cu un ultim strigăt, se prăbuși în genunchi, iar trupul său începu să se destrame în ceață. Ileana ridică sabia și, cu o lovitură precisă, puse capăt blestemului.
Umbrele se risipiră, iar sala tronului fu luminată din nou. O adiere blândă străbătu încăperea – și, în acea clipă, Regele Drept își recăpătă chipul.
Capitolul 7: Tronul recâștigat
Pe măsură ce umbrele zmeului dispăreau, o lumină caldă umplu sala tronului. Regele, până atunci lipsit de chip, se ridică încet, iar trăsăturile sale reîncepură să prindă contur – ochii blajini, fruntea înțeleaptă, chipul demn al unui conducător adevărat.
Oamenii adunați în curtea palatului priveau uimiți, iar când îl recunoscură pe adevăratul lor rege, un val de bucurie se revărsă peste regat. Străjerii alungară uzurpatorul, iar clopotele sunară vestind victoria.
Ileana Cosânzeana, cu părul ei lung ca firele de aur scăldate în soare și sabia la șold, zâmbi în timp ce privea poporul. Oamenii îi rosteau numele cu recunoștință, dar în inima ei știa că acesta nu era sfârșitul călătoriei sale.
Regele îi mulțumi cu vocea încărcată de emoție:
— Ai salvat nu doar tronul meu, ci și sufletul acestui regat. Spune, ce răsplată dorești?
Dar Ileana scutură ușor din cap.
— Eu nu caut aur sau slavă. Lumea este mare și plină de taine. Știu că undeva, într-un alt colț al ei, un alt suflet are nevoie de ajutor.
Astfel, în zori, în loc să rămână la curtea regală, Ileana își încălecă armăsarul cel credincios. Cu sabia strălucind în razele dimineții și vântul jucându-se în părul ei auriu, plecă spre orizont.
Și astfel, legenda Ilenei Cosânzene continua…
Pe măsură ce umbrele zmeului dispăreau, o lumină caldă umplu sala tronului. Regele, până atunci lipsit de chip, se ridică încet, iar trăsăturile sale reîncepură să prindă contur – ochii blajini, fruntea înțeleaptă, chipul demn al unui conducător adevărat.
Oamenii adunați în curtea palatului priveau uimiți, iar când îl recunoscură pe adevăratul lor rege, un val de bucurie se revărsă peste regat. Străjerii alungară uzurpatorul, iar clopotele sunară vestind victoria.
Ileana Cosânzeana, cu părul ei lung ca firele de aur scăldate în soare și sabia la șold, zâmbi în timp ce privea poporul. Oamenii îi rosteau numele cu recunoștință, dar în inima ei știa că acesta nu era sfârșitul călătoriei sale.
Regele îi mulțumi cu vocea încărcată de emoție:
— Ai salvat nu doar tronul meu, ci și sufletul acestui regat. Spune, ce răsplată dorești?
Dar Ileana scutură ușor din cap.
— Eu nu caut aur sau slavă. Lumea este mare și plină de taine. Știu că undeva, într-un alt colț al ei, un alt suflet are nevoie de ajutor.
Astfel, în zori, în loc să rămână la curtea regală, Ileana își încălecă armăsarul cel credincios. Cu sabia strălucind în razele dimineții și vântul jucându-se în părul ei auriu, plecă spre orizont.
Și astfel, legenda Ilenei Cosânzene continua…
Sfârșitul celui de-al doilea basm din seria Ileana Cosânzeana
Alte basme și povești scrise de Daniel Vîrdol
|
Seria de basme Greuceanu - Eroul de Fier
|
Seria de povești Blăniță, Primarul din Miuropolis
|
