Ileana Cosânzeana și Regatul Oglinzilor Frânte - poveste basm de Daniel Vîrdol
Citește online povestea basm Ileana Cosânzeana și Regatul Oglinzilor Frânte scrisă de Daniel Vîrdol (a opta poveste din seria de basme Ileana Cosânzeana), o poveste captivantă despre curaj, adevăr și regăsirea sinelui. În călătoria sa, Ileana ajunge într-un ținut sumbru, unde oamenii și-au pierdut voința, iar oglinzile lor sunt frânte. Află că un blestem teribil apasă asupra Regatului Oglinzilor și că doar adevărul poate sfărâma această vrajă. Cu înțelepciune și determinare, Ileana descoperă secretul Reginei Oglinzilor și o ajută să își recupereze sufletul. O poveste magică despre depășirea fricilor și puterea de a vedea dincolo de iluzii!
Citește online povestea basm Ileana Cosânzeana și Regatul Oglinzilor Frânte de Daniel Vîrdol
Ileana Cosânzeana și Regatul Oglinzilor Frânte
Capitolul 1: Oglinda sfărâmată
Drumurile Ilenei Cosânzeana o purtaseră prin multe ținuturi, iar fiecare loc prin care trecea avea propria poveste - unele pline de bucurie, altele cufundate în tristețe. Într-o seară, când soarele cobora după dealuri, iar vântul aducea cu el foșnetul frunzelor uscate, ajunse într-un sat straniu.
Casele erau dărăpănate, ulițele pustii, iar oamenii care treceau pe lângă ea aveau privirile goale, fețele palide și mersul greoi, ca și cum sufletele le fuseseră împovărate de o greutate nevăzută. Nimeni nu râdea, nimeni nu vorbea cu glas limpede, doar șoapte se auzeau ici și colo, purtate de vânt ca niște frânturi de amintiri uitate.
Ileana se opri în mijlocul pieței, încercând să înțeleagă ce se întâmplă.
— Bună seara, oameni buni, spuse ea cu voce blândă. Ce s-a întâmplat cu satul vostru? De ce domnește atâta tristețe aici?
Dar nimeni nu îi răspunse. Oamenii își plecară capetele și se îndepărtară încet, ca și cum le era frică să rostească vreun cuvânt.
Singura care îndrăzni să se apropie fu o bătrână cu o privire pătrunzătoare și un glas tremurat.
— Nu e vina noastră, șopti ea, făcându-și cruce. E din cauza Regatului Oglinzilor Frânte…
Ileana își încruntă sprâncenele.
— Regatul Oglinzilor Frânte? Nu am auzit de un astfel de loc.
— Păi cum să fi auzit, copilă? Până și amintirea lui se stinge, așa cum se sting sufletele noastre... Odată, era un ținut plin de lumină, un loc unde fiecare om își putea vedea adevărata inimă în oglinda ce îi păstra sufletul. Dar acum... acum e doar un loc al umbrelor.
Bătrâna se uită în jur speriată, apoi continuă cu glas scăzut:
— Un vrăjitor a venit acolo cu multă vreme în urmă. A spart Marea Oglindă a Palatului și, odată cu ea, s-au frânt sufletele tuturor celor care trăiau în regat. Fără oglinda lor, oamenii și-au pierdut speranța, visele, voința... Și blestemul nu s-a oprit acolo. Umbra lui s-a întins peste tot, până și în satele din jur. Vezi tu, Ileano, cine calcă în Regatul Oglinzilor Frânte riscă să-și piardă sufletul și să devină doar o umbră a ceea ce a fost odată...
Ileana Cosânzeana își strânse pumnii. Simțea că dincolo de acea poveste de groază se ascundea un adevăr important. Iar dacă un regat întreg fusese pierdut în negură, trebuia să descopere ce se putea face pentru a-l salva.
— Cum ajung acolo? întrebă ea hotărâtă.
Bătrâna tresări, ca și cum întrebarea ar fi fost un blestem rostit pe vânt.
— Nu te duce, copila mea… Niciun om care a intrat acolo nu s-a mai întors…
Dar Ileana deja luase o hotărâre. Dacă exista un tărâm care avea nevoie de salvare, atunci ea avea să meargă acolo.
În acea noapte, sub cerul întunecat, Ileana Cosânzeana porni spre Regatul Oglinzilor Frânte, fără să știe ce primejdii o așteptau...
Capitolul 1: Oglinda sfărâmată
Drumurile Ilenei Cosânzeana o purtaseră prin multe ținuturi, iar fiecare loc prin care trecea avea propria poveste - unele pline de bucurie, altele cufundate în tristețe. Într-o seară, când soarele cobora după dealuri, iar vântul aducea cu el foșnetul frunzelor uscate, ajunse într-un sat straniu.
Casele erau dărăpănate, ulițele pustii, iar oamenii care treceau pe lângă ea aveau privirile goale, fețele palide și mersul greoi, ca și cum sufletele le fuseseră împovărate de o greutate nevăzută. Nimeni nu râdea, nimeni nu vorbea cu glas limpede, doar șoapte se auzeau ici și colo, purtate de vânt ca niște frânturi de amintiri uitate.
Ileana se opri în mijlocul pieței, încercând să înțeleagă ce se întâmplă.
— Bună seara, oameni buni, spuse ea cu voce blândă. Ce s-a întâmplat cu satul vostru? De ce domnește atâta tristețe aici?
Dar nimeni nu îi răspunse. Oamenii își plecară capetele și se îndepărtară încet, ca și cum le era frică să rostească vreun cuvânt.
Singura care îndrăzni să se apropie fu o bătrână cu o privire pătrunzătoare și un glas tremurat.
— Nu e vina noastră, șopti ea, făcându-și cruce. E din cauza Regatului Oglinzilor Frânte…
Ileana își încruntă sprâncenele.
— Regatul Oglinzilor Frânte? Nu am auzit de un astfel de loc.
— Păi cum să fi auzit, copilă? Până și amintirea lui se stinge, așa cum se sting sufletele noastre... Odată, era un ținut plin de lumină, un loc unde fiecare om își putea vedea adevărata inimă în oglinda ce îi păstra sufletul. Dar acum... acum e doar un loc al umbrelor.
Bătrâna se uită în jur speriată, apoi continuă cu glas scăzut:
— Un vrăjitor a venit acolo cu multă vreme în urmă. A spart Marea Oglindă a Palatului și, odată cu ea, s-au frânt sufletele tuturor celor care trăiau în regat. Fără oglinda lor, oamenii și-au pierdut speranța, visele, voința... Și blestemul nu s-a oprit acolo. Umbra lui s-a întins peste tot, până și în satele din jur. Vezi tu, Ileano, cine calcă în Regatul Oglinzilor Frânte riscă să-și piardă sufletul și să devină doar o umbră a ceea ce a fost odată...
Ileana Cosânzeana își strânse pumnii. Simțea că dincolo de acea poveste de groază se ascundea un adevăr important. Iar dacă un regat întreg fusese pierdut în negură, trebuia să descopere ce se putea face pentru a-l salva.
— Cum ajung acolo? întrebă ea hotărâtă.
Bătrâna tresări, ca și cum întrebarea ar fi fost un blestem rostit pe vânt.
— Nu te duce, copila mea… Niciun om care a intrat acolo nu s-a mai întors…
Dar Ileana deja luase o hotărâre. Dacă exista un tărâm care avea nevoie de salvare, atunci ea avea să meargă acolo.
În acea noapte, sub cerul întunecat, Ileana Cosânzeana porni spre Regatul Oglinzilor Frânte, fără să știe ce primejdii o așteptau...
Capitolul 2: Călătoria prin ceața fermecată
Ileana Cosânzeana plecă din sat dis-de-dimineață, îndreptându-se spre locul despre care bătrâna vorbise cu atâta teamă. Drumul o purtă printr-o pădure deasă, unde copacii se ridicau asemenea unor uriași tăcuți, iar aerul era greu, ca și cum ascundea povești nespuse.
Pe măsură ce înainta, lumina soarelui devenea tot mai palidă, de parcă însăși ziua se temea de locul spre care se îndrepta. Ceața se aduna în jurul ei, împletindu-se în forme stranii. La început, Ileana crezu că era doar o ceață obișnuită, dar apoi începu să vadă umbre mișcându-se prin ea.
— Cine e acolo? întrebă ea, oprindu-se și strângând mai bine pelerina pe umeri.
Un foșnet ușor răsună în apropiere, ca un suspin purtat de vânt. Din ceață se desprinse o siluetă, apoi alta, apoi încă una. Oameni palizi, cu ochii goi, îmbrăcați în haine destrămate de timp, își întindeau mâinile spre ea.
— Întoarce-te… întoarce-te… nu mai există întoarcere…
Vocile lor erau șoptite, ca vântul prin crengile copacilor, dar în ele se simțea o durere adâncă.
Ileana își ținu firea.
— Cine sunteți voi?
Unul dintre ei, un bărbat cu chipul parcă sculptat din ceară, ridică privirea spre ea.
— Am fost oameni… locuitori ai Regatului Oglinzilor Frânte. Dar fără oglinzile noastre, sufletele noastre s-au rătăcit. Acum suntem doar umbre…
Ileana își aminti vorbele bătrânei din sat. Blestemul își întinsese ghearele peste toți cei care fuseseră atinși de vraja oglinzii sparte.
— Trebuie să ajung în regat, spuse ea hotărâtă. Poate că mai există o cale de a vă salva.
Umbrele tresăriră, ca și cum speranța le era un gând străin.
— Mergi spre palat… dar ai grijă… Stăpânul Umbrelor veghează… și el nu lasă pe nimeni să se apropie de ceea ce a distrus…
Ceața se ridică brusc, umbrele se risipiră, iar Ileana își dădu seama că ajunsese la marginea unei văi adânci. În fața ei, un pod de piatră ducea spre ceea ce fusese odată Regatul Oglinzilor.
Dincolo de vale, palatul se ridica sumbru, ruinat, cu turnurile frânte și zidurile acoperite de crăpături. Deasupra lui, cerul era cenușiu, iar aerul părea lipsit de viață.
Ileana inspiră adânc.
— Oricine ar fi acest Stăpân al Umbrelor… îl voi înfrunta.
Și păși pe pod, pregătită pentru orice avea să urmeze.
Ileana Cosânzeana plecă din sat dis-de-dimineață, îndreptându-se spre locul despre care bătrâna vorbise cu atâta teamă. Drumul o purtă printr-o pădure deasă, unde copacii se ridicau asemenea unor uriași tăcuți, iar aerul era greu, ca și cum ascundea povești nespuse.
Pe măsură ce înainta, lumina soarelui devenea tot mai palidă, de parcă însăși ziua se temea de locul spre care se îndrepta. Ceața se aduna în jurul ei, împletindu-se în forme stranii. La început, Ileana crezu că era doar o ceață obișnuită, dar apoi începu să vadă umbre mișcându-se prin ea.
— Cine e acolo? întrebă ea, oprindu-se și strângând mai bine pelerina pe umeri.
Un foșnet ușor răsună în apropiere, ca un suspin purtat de vânt. Din ceață se desprinse o siluetă, apoi alta, apoi încă una. Oameni palizi, cu ochii goi, îmbrăcați în haine destrămate de timp, își întindeau mâinile spre ea.
— Întoarce-te… întoarce-te… nu mai există întoarcere…
Vocile lor erau șoptite, ca vântul prin crengile copacilor, dar în ele se simțea o durere adâncă.
Ileana își ținu firea.
— Cine sunteți voi?
Unul dintre ei, un bărbat cu chipul parcă sculptat din ceară, ridică privirea spre ea.
— Am fost oameni… locuitori ai Regatului Oglinzilor Frânte. Dar fără oglinzile noastre, sufletele noastre s-au rătăcit. Acum suntem doar umbre…
Ileana își aminti vorbele bătrânei din sat. Blestemul își întinsese ghearele peste toți cei care fuseseră atinși de vraja oglinzii sparte.
— Trebuie să ajung în regat, spuse ea hotărâtă. Poate că mai există o cale de a vă salva.
Umbrele tresăriră, ca și cum speranța le era un gând străin.
— Mergi spre palat… dar ai grijă… Stăpânul Umbrelor veghează… și el nu lasă pe nimeni să se apropie de ceea ce a distrus…
Ceața se ridică brusc, umbrele se risipiră, iar Ileana își dădu seama că ajunsese la marginea unei văi adânci. În fața ei, un pod de piatră ducea spre ceea ce fusese odată Regatul Oglinzilor.
Dincolo de vale, palatul se ridica sumbru, ruinat, cu turnurile frânte și zidurile acoperite de crăpături. Deasupra lui, cerul era cenușiu, iar aerul părea lipsit de viață.
Ileana inspiră adânc.
— Oricine ar fi acest Stăpân al Umbrelor… îl voi înfrunta.
Și păși pe pod, pregătită pentru orice avea să urmeze.
Capitolul 3: Stăpânul Umbrelor
Ileana păși hotărâtă pe podul de piatră, simțind cum aerul din jur devenea tot mai rece. Fiecare pas răsuna a gol, ca și cum însăși lumea își ținea răsuflarea. Pe măsură ce se apropia de palat, o neliniște ciudată îi cuprinse sufletul, dar își alungă îndoielile și înaintă cu hotărâre.
Ajunsă în fața porților mărețe, dar crăpate și acoperite de umbre, Ileana ridică mâna și le împinse. O forță nevăzută le deschise încet, cu un scârțâit lung și amenințător.
Dincolo de ele, palatul părea abandonat de secole. Sălile erau reci și pustii, candelabrele atârnau strâmbe, iar oglinzile de pe pereți nu mai reflectau nimic, doar crăpături adânci ca niște răni în piatră.
— Așadar, ai ajuns…
O voce adâncă și răsunătoare umplu încăperea. Din umbră se desprinse o siluetă înaltă, îmbrăcată într-o mantie lungă, întunecată. Chipul său era palid ca luna, iar ochii îi străluceau ca doi cărbuni aprinși.
— Cine ești? întrebă Ileana, ținându-și firea.
Bărbatul păși mai aproape, iar umbrele din jurul lui păreau să danseze.
— Sunt Stăpânul Umbrelor. Fostul rege al acestui regat… până când trădarea mi-a fost răsplată.
Ileana își încruntă sprâncenele.
— Ce s-a întâmplat cu Regatul Oglinzilor?
Bărbatul ridică mâna, iar în palmele sale apăru o oglindă crăpată. Imaginea reflectată în ea era întunecată și sfâșiată de linii ca niște răni adânci.
— Oglinzile acestui regat nu erau simple bucăți de sticlă. Ele păstrau sufletele celor care le priveau, arătându-le adevărul. Dar când uneltitorii din umbră au vrut să mă răstoarne, au frânt aceste oglinzi. Și odată cu ele, sufletele oamenilor s-au pierdut.
Ileana își aminti de umbrele din pădure și de sătenii palizi.
— Și tu… ce ai făcut?
Stăpânul Umbrelor își lăsă privirea în jos, iar vocea i se răci.
— Am blestemat acest tărâm. Dacă eu nu mai puteam domni, niciun alt suflet nu avea să fie întreg. Dar acum… acum ai venit tu.
Își ridică din nou ochii spre ea, cu un licăr primejdios.
— Poate că tu vei fi cea care va reface ce a fost pierdut. Sau… poate vei deveni și tu doar o umbră.
Ileana își încrucișă brațele și îl privi cu hotărâre.
— Nu mă tem de tine, nici de umbrele tale. Dacă există o cale de a rupe acest blestem, o voi găsi.
Stăpânul Umbrelor zâmbi, dar era un zâmbet rece.
— Atunci, pregătește-te. Pentru că adevărul se află dincolo de ceea ce ochii pot vedea.
Și cu o mișcare a mâinii sale, sala se umplu de întuneric, iar Ileana simți cum lumea din jurul ei se destramă…
Ileana păși hotărâtă pe podul de piatră, simțind cum aerul din jur devenea tot mai rece. Fiecare pas răsuna a gol, ca și cum însăși lumea își ținea răsuflarea. Pe măsură ce se apropia de palat, o neliniște ciudată îi cuprinse sufletul, dar își alungă îndoielile și înaintă cu hotărâre.
Ajunsă în fața porților mărețe, dar crăpate și acoperite de umbre, Ileana ridică mâna și le împinse. O forță nevăzută le deschise încet, cu un scârțâit lung și amenințător.
Dincolo de ele, palatul părea abandonat de secole. Sălile erau reci și pustii, candelabrele atârnau strâmbe, iar oglinzile de pe pereți nu mai reflectau nimic, doar crăpături adânci ca niște răni în piatră.
— Așadar, ai ajuns…
O voce adâncă și răsunătoare umplu încăperea. Din umbră se desprinse o siluetă înaltă, îmbrăcată într-o mantie lungă, întunecată. Chipul său era palid ca luna, iar ochii îi străluceau ca doi cărbuni aprinși.
— Cine ești? întrebă Ileana, ținându-și firea.
Bărbatul păși mai aproape, iar umbrele din jurul lui păreau să danseze.
— Sunt Stăpânul Umbrelor. Fostul rege al acestui regat… până când trădarea mi-a fost răsplată.
Ileana își încruntă sprâncenele.
— Ce s-a întâmplat cu Regatul Oglinzilor?
Bărbatul ridică mâna, iar în palmele sale apăru o oglindă crăpată. Imaginea reflectată în ea era întunecată și sfâșiată de linii ca niște răni adânci.
— Oglinzile acestui regat nu erau simple bucăți de sticlă. Ele păstrau sufletele celor care le priveau, arătându-le adevărul. Dar când uneltitorii din umbră au vrut să mă răstoarne, au frânt aceste oglinzi. Și odată cu ele, sufletele oamenilor s-au pierdut.
Ileana își aminti de umbrele din pădure și de sătenii palizi.
— Și tu… ce ai făcut?
Stăpânul Umbrelor își lăsă privirea în jos, iar vocea i se răci.
— Am blestemat acest tărâm. Dacă eu nu mai puteam domni, niciun alt suflet nu avea să fie întreg. Dar acum… acum ai venit tu.
Își ridică din nou ochii spre ea, cu un licăr primejdios.
— Poate că tu vei fi cea care va reface ce a fost pierdut. Sau… poate vei deveni și tu doar o umbră.
Ileana își încrucișă brațele și îl privi cu hotărâre.
— Nu mă tem de tine, nici de umbrele tale. Dacă există o cale de a rupe acest blestem, o voi găsi.
Stăpânul Umbrelor zâmbi, dar era un zâmbet rece.
— Atunci, pregătește-te. Pentru că adevărul se află dincolo de ceea ce ochii pot vedea.
Și cu o mișcare a mâinii sale, sala se umplu de întuneric, iar Ileana simți cum lumea din jurul ei se destramă…
Capitolul 4: Proba Oglinzilor
Întunericul o înghiți pe Ileana ca o mare adâncă și fără sfârșit. Simțea cum pământul îi fuge de sub picioare, iar un vânt rece îi șuiera în urechi. Apoi, dintr-o dată, totul se opri.
Când își deschise ochii, se afla într-o sală vastă, cu pereți de piatră neagră. În fața ei, șapte oglinzi crăpate stăteau aliniate, fiecare având o lumină slabă, palidă, ca o flacără ce abia pâlpâie. În fiecare oglindă, Ileana își vedea reflecția, dar nu era ea însăși.
În prima oglindă, o Ileana slabă, vlăguită, cu privirea pierdută, stătea îngenuncheată.
— Ești prea slabă. Nu vei reuși niciodată, șopti vocea ei din oglindă.
În a doua, o Ileana plină de furie și mândrie privea disprețuitor.
— De ce să ajuți un regat care te-a trădat? Oamenii nu merită sacrificiul tău, rosti imaginea din sticlă.
În a treia, o Ileana înfricoșată se strângea în sine.
— Umbrele sunt peste tot. Nu ai scăpare. Vei fi pierdută pentru totdeauna.
Oglindă după oglindă, fiecare îi arăta o parte a sufletului ei: slăbiciunile, îndoielile, mândria, frica. Se simțea prinsă, dar își aduse aminte de ceea ce o făcuse mereu puternică: adevărul.
— Nu sunt nici slabă, nici fără scăpare. Nu voi cădea pradă fricii și nu voi lăsa furia să mă stăpânească.
Își ridică mâna și atinse oglinda în care stătea versiunea ei înspăimântată. Sticla crăpată trosni și se risipi ca praful. Ileana trecu la următoarea, apoi la următoarea, negând fiecare minciună, fiecare iluzie.
Când ultima oglindă se spulberă, sala se cutremură. Un tunet răsună și din umbre apăru Stăpânul Umbrelor, privind-o cu o expresie de uimire.
— Ai trecut proba. Dar asta nu înseamnă că ai câștigat, spuse el.
Dintr-o mișcare, ridică mâna și, din beznă, se ivi o ultimă oglindă, perfectă, strălucitoare, fără nicio crăpătură. Ileana păși în fața ei și privi.
În oglindă, se vedea așa cum era: curajoasă, hotărâtă, fără teamă. Dar, în jurul imaginii sale, umbre negre pândeau, încercând să o învăluie.
— Asta este adevărata ta luptă, murmură Stăpânul Umbrelor. Te-ai învins pe tine însăți, dar vei putea să învingi ceea ce se află dincolo de tine?
Oglinda începu să strălucească, iar un vârtej de lumină și întuneric o cuprinse pe Ileana, trăgând-o într-o lume necunoscută…
Întunericul o înghiți pe Ileana ca o mare adâncă și fără sfârșit. Simțea cum pământul îi fuge de sub picioare, iar un vânt rece îi șuiera în urechi. Apoi, dintr-o dată, totul se opri.
Când își deschise ochii, se afla într-o sală vastă, cu pereți de piatră neagră. În fața ei, șapte oglinzi crăpate stăteau aliniate, fiecare având o lumină slabă, palidă, ca o flacără ce abia pâlpâie. În fiecare oglindă, Ileana își vedea reflecția, dar nu era ea însăși.
În prima oglindă, o Ileana slabă, vlăguită, cu privirea pierdută, stătea îngenuncheată.
— Ești prea slabă. Nu vei reuși niciodată, șopti vocea ei din oglindă.
În a doua, o Ileana plină de furie și mândrie privea disprețuitor.
— De ce să ajuți un regat care te-a trădat? Oamenii nu merită sacrificiul tău, rosti imaginea din sticlă.
În a treia, o Ileana înfricoșată se strângea în sine.
— Umbrele sunt peste tot. Nu ai scăpare. Vei fi pierdută pentru totdeauna.
Oglindă după oglindă, fiecare îi arăta o parte a sufletului ei: slăbiciunile, îndoielile, mândria, frica. Se simțea prinsă, dar își aduse aminte de ceea ce o făcuse mereu puternică: adevărul.
— Nu sunt nici slabă, nici fără scăpare. Nu voi cădea pradă fricii și nu voi lăsa furia să mă stăpânească.
Își ridică mâna și atinse oglinda în care stătea versiunea ei înspăimântată. Sticla crăpată trosni și se risipi ca praful. Ileana trecu la următoarea, apoi la următoarea, negând fiecare minciună, fiecare iluzie.
Când ultima oglindă se spulberă, sala se cutremură. Un tunet răsună și din umbre apăru Stăpânul Umbrelor, privind-o cu o expresie de uimire.
— Ai trecut proba. Dar asta nu înseamnă că ai câștigat, spuse el.
Dintr-o mișcare, ridică mâna și, din beznă, se ivi o ultimă oglindă, perfectă, strălucitoare, fără nicio crăpătură. Ileana păși în fața ei și privi.
În oglindă, se vedea așa cum era: curajoasă, hotărâtă, fără teamă. Dar, în jurul imaginii sale, umbre negre pândeau, încercând să o învăluie.
— Asta este adevărata ta luptă, murmură Stăpânul Umbrelor. Te-ai învins pe tine însăți, dar vei putea să învingi ceea ce se află dincolo de tine?
Oglinda începu să strălucească, iar un vârtej de lumină și întuneric o cuprinse pe Ileana, trăgând-o într-o lume necunoscută…
Capitolul 5: Prizoniera dintre lumi
Când vârtejul de lumină și umbre se risipi, Ileana se trezi într-un loc straniu, ca o pânză nesfârșită de oglindiri și distorsiuni. Cerul părea făcut din sticlă fumurie, iar sub picioarele ei se întindea o mare întunecată care reflecta chipul său cu fiecare pas. În jur, turnuri înalte de oglinzi sfărâmate se ridicau spre nicăieri, iar din spatele lor, voci șoptite o chemau.
— Ileana Cosânzeana… ești aici… dar vei putea pleca?
Deodată, din umbre ieșiră siluete translucide. Erau oameni prinși între lumi, cu priviri goale și mâini tremurânde. Fiecare încerca să-și regăsească imaginea într-o oglindă intactă, dar de fiecare dată când o atingeau, aceasta crăpa și îi respingea.
— Cine sunteți? întrebă Ileana.
— Cei uitați. Cei care și-au pierdut chipul și sufletul în Oglinzile Frânte, răspunse o femeie cu voce stinsă.
Un bătrân se apropie de ea și îi arătă oglinda perfectă, cea în care se văzuse ultima oară.
— Aceasta e cheia, dar și capcana. Dacă privești prea mult în ea, te va înghiți și te vei pierde ca și noi.
Ileana își mușcă buza. Simțea că timpul se scurge, că Stăpânul Umbrelor o pândea din ascunzătoarea sa. Și atunci înțelese: oglinzile nu erau doar un test, ci o colivie. Oamenii prinși acolo nu erau captivi fizic, ci prin propria lor teamă, propriile îndoieli.
— Dacă oglinzile vă resping, înseamnă că vă căutați în locul greșit, spuse ea.
Cu pași hotărâți, Ileana își îndreptă atenția spre cea mai mare oglindă dintre toate. Nu era crăpată, dar suprafața sa părea vie, fremătând ca apa sub bătaia vântului. Fără teamă, atinse sticla rece.
Imaginea din oglindă se schimbă. Văzu regatul, văzu sătenii suferinzi, văzu Stăpânul Umbrelor tronând pe un scaun de fum. Își văzu propriul chip, hotărât, dar cu o întrebare în privire: „Cum eliberez acest loc?”.
Atunci, vocea din umbră râse.
— Ai priceput jocul, dar crezi că poți câștiga? Ai venit aici să cauți răspunsuri, dar răspunsul nu îți va plăcea.
Din oglindă se ridică o siluetă. Era ea însăși, dar acoperită de umbre.
— Dacă vrei să-i eliberezi pe ceilalți, mai întâi trebuie să mă înfrunți…
Și astfel, Ileana Cosânzeana se pregăti să lupte cu cea mai mare provocare de până atunci: propriul său alter ego, reflexia întunecată care îi cunoștea fiecare gând, fiecare teamă, fiecare slăbiciune…
Când vârtejul de lumină și umbre se risipi, Ileana se trezi într-un loc straniu, ca o pânză nesfârșită de oglindiri și distorsiuni. Cerul părea făcut din sticlă fumurie, iar sub picioarele ei se întindea o mare întunecată care reflecta chipul său cu fiecare pas. În jur, turnuri înalte de oglinzi sfărâmate se ridicau spre nicăieri, iar din spatele lor, voci șoptite o chemau.
— Ileana Cosânzeana… ești aici… dar vei putea pleca?
Deodată, din umbre ieșiră siluete translucide. Erau oameni prinși între lumi, cu priviri goale și mâini tremurânde. Fiecare încerca să-și regăsească imaginea într-o oglindă intactă, dar de fiecare dată când o atingeau, aceasta crăpa și îi respingea.
— Cine sunteți? întrebă Ileana.
— Cei uitați. Cei care și-au pierdut chipul și sufletul în Oglinzile Frânte, răspunse o femeie cu voce stinsă.
Un bătrân se apropie de ea și îi arătă oglinda perfectă, cea în care se văzuse ultima oară.
— Aceasta e cheia, dar și capcana. Dacă privești prea mult în ea, te va înghiți și te vei pierde ca și noi.
Ileana își mușcă buza. Simțea că timpul se scurge, că Stăpânul Umbrelor o pândea din ascunzătoarea sa. Și atunci înțelese: oglinzile nu erau doar un test, ci o colivie. Oamenii prinși acolo nu erau captivi fizic, ci prin propria lor teamă, propriile îndoieli.
— Dacă oglinzile vă resping, înseamnă că vă căutați în locul greșit, spuse ea.
Cu pași hotărâți, Ileana își îndreptă atenția spre cea mai mare oglindă dintre toate. Nu era crăpată, dar suprafața sa părea vie, fremătând ca apa sub bătaia vântului. Fără teamă, atinse sticla rece.
Imaginea din oglindă se schimbă. Văzu regatul, văzu sătenii suferinzi, văzu Stăpânul Umbrelor tronând pe un scaun de fum. Își văzu propriul chip, hotărât, dar cu o întrebare în privire: „Cum eliberez acest loc?”.
Atunci, vocea din umbră râse.
— Ai priceput jocul, dar crezi că poți câștiga? Ai venit aici să cauți răspunsuri, dar răspunsul nu îți va plăcea.
Din oglindă se ridică o siluetă. Era ea însăși, dar acoperită de umbre.
— Dacă vrei să-i eliberezi pe ceilalți, mai întâi trebuie să mă înfrunți…
Și astfel, Ileana Cosânzeana se pregăti să lupte cu cea mai mare provocare de până atunci: propriul său alter ego, reflexia întunecată care îi cunoștea fiecare gând, fiecare teamă, fiecare slăbiciune…
Capitolul 6: Lupta cu Umbra
Ileana Cosânzeana privi în ochii întunecați ai propriei reflecții. Aceasta îi zâmbea rece, ca o umbră vie, distorsionată de Oglinzile Frânte.
— Nu poți scăpa de mine, șopti reflexia. Sunt partea ta ascunsă, temerile tale, îndoielile tale. Crezi că poți câștiga?
Ileana își încleștă pumnii. Știa că nu putea lupta ca în bătăliile din trecut. Sabia n-ar fi ajutat împotriva unei umbre ce trăia în mintea ei.
— Nu sunt frica mea, răspunse ea. Eu sunt mai mult decât atât.
Umbra rânji și atacă. Se mișca fulgerător, imitând fiecare mișcare a Ilenei, dar puțin mai rapid, puțin mai amenințător. De fiecare dată când Ileana încerca să lovească, reflexia sa anticipa și o împingea înapoi.
— Nu mă poți învinge, pentru că sunt parte din tine, râse umbra.
Din spatele oglinzilor, sufletele pierdute urmăreau lupta, neîndrăznind să se apropie. În ochii lor se citea aceeași frică pe care o simțise și ea: frica de eșec, de necunoscut, de adevăr.
Ileana inspiră adânc. Se opri brusc și își lăsă mâinile în jos.
— Nu am de ce să lupt cu tine, spuse ea calm.
Reflexia se încruntă, confuză.
— Nu-ți mai este frică?
— Ba da. Dar asta nu mă face slabă. Mă face om.
Oglinzile din jur începură să tremure. Umbra făcu un pas înapoi, iar chipul său se contorsionă.
— Nu… nu așa trebuia să fie…
— Ești doar o parte din mine, dar eu nu sunt doar frica mea. Și nici acești oameni nu sunt doar suferința lor.
Ileana ridică mâna spre sufletele pierdute.
— Priviți! Nu trebuie să vă regăsiți în oglinzi. Vă găsiți în voi înșivă!
Oglinzile crăpate începură să se spargă una câte una, eliberând lumini blânde. Oamenii își regăsiră chipurile și sufletele. Pe măsură ce ei se eliberau, umbra Ilenei devenea tot mai slabă, până când, cu un ultim strigăt, se destrămă într-o ploaie de cioburi argintii.
O tăcere adâncă se lăsă peste Regatul Oglinzilor Frânte. Apoi, din oglinda cea mare, răsună un glas grav:
— Ai rupt vraja. Dar mai ai un ultim pas de făcut…
Ileana își ridică privirea, pregătită pentru ultima încercare.
Ileana Cosânzeana privi în ochii întunecați ai propriei reflecții. Aceasta îi zâmbea rece, ca o umbră vie, distorsionată de Oglinzile Frânte.
— Nu poți scăpa de mine, șopti reflexia. Sunt partea ta ascunsă, temerile tale, îndoielile tale. Crezi că poți câștiga?
Ileana își încleștă pumnii. Știa că nu putea lupta ca în bătăliile din trecut. Sabia n-ar fi ajutat împotriva unei umbre ce trăia în mintea ei.
— Nu sunt frica mea, răspunse ea. Eu sunt mai mult decât atât.
Umbra rânji și atacă. Se mișca fulgerător, imitând fiecare mișcare a Ilenei, dar puțin mai rapid, puțin mai amenințător. De fiecare dată când Ileana încerca să lovească, reflexia sa anticipa și o împingea înapoi.
— Nu mă poți învinge, pentru că sunt parte din tine, râse umbra.
Din spatele oglinzilor, sufletele pierdute urmăreau lupta, neîndrăznind să se apropie. În ochii lor se citea aceeași frică pe care o simțise și ea: frica de eșec, de necunoscut, de adevăr.
Ileana inspiră adânc. Se opri brusc și își lăsă mâinile în jos.
— Nu am de ce să lupt cu tine, spuse ea calm.
Reflexia se încruntă, confuză.
— Nu-ți mai este frică?
— Ba da. Dar asta nu mă face slabă. Mă face om.
Oglinzile din jur începură să tremure. Umbra făcu un pas înapoi, iar chipul său se contorsionă.
— Nu… nu așa trebuia să fie…
— Ești doar o parte din mine, dar eu nu sunt doar frica mea. Și nici acești oameni nu sunt doar suferința lor.
Ileana ridică mâna spre sufletele pierdute.
— Priviți! Nu trebuie să vă regăsiți în oglinzi. Vă găsiți în voi înșivă!
Oglinzile crăpate începură să se spargă una câte una, eliberând lumini blânde. Oamenii își regăsiră chipurile și sufletele. Pe măsură ce ei se eliberau, umbra Ilenei devenea tot mai slabă, până când, cu un ultim strigăt, se destrămă într-o ploaie de cioburi argintii.
O tăcere adâncă se lăsă peste Regatul Oglinzilor Frânte. Apoi, din oglinda cea mare, răsună un glas grav:
— Ai rupt vraja. Dar mai ai un ultim pas de făcut…
Ileana își ridică privirea, pregătită pentru ultima încercare.
Capitolul 7: Regatul Vindecat
Oglinda cea mare strălucea, ultima rămasă întreagă după prăbușirea celorlalte. În adâncul ei, umbrele ce domniseră peste Regatul Oglinzilor Frânte se zvârcoleau pentru ultima oară, slăbite și fără putere.
— Ai trecut încercarea, Ileana Cosânzeana, rosti glasul profund din oglindă. Dar pentru ca regatul să fie vindecat cu adevărat, trebuie să înfrunți sursa blestemului.
Din oglindă se ridică o siluetă, înaltă și regală, dar cu un chip sfâșiat între frumusețe și durere. Era Regina Oglinzilor, cea care cândva fusese iubită de poporul său, dar căzuse pradă propriei vanități și îndoieli.
— Am crezut că oglinda îmi va arăta mereu adevărul, șopti regina. Dar nu mi-a arătat decât frica mea… și astfel am lăsat umbrele să mă copleșească.
Ileana privi cu compasiune spre regină. Nu era un monstru, ci doar o ființă rătăcită, prinsă în propriile ei slăbiciuni.
— Nimeni nu trebuie să fie definit doar de greșelile sale, spuse Ileana. Dar trebuie să alegi să îți regăsești inima.
Regina ezită, apoi își atinse pieptul. Din el, ca o rază de lumină, se ivi o mică oglindă limpede, neatinsă de blestem.
— Aceasta e ultima piesă a sufletului meu… o țin ascunsă de teama adevărului.
— Atunci acceptă adevărul, Regina Oglinzilor. Nu ești doar slăbiciunile tale, ci și puterea ta de a le depăși.
Regina ridică oglinda, iar în acel moment, lumina se revărsă peste întregul regat. Oglinzile sfărâmate dispărură, palatul cenușiu se umplu de culori, iar cerul se deschise într-un albastru curat. Oamenii își recăpătară chipurile adevărate și regatul renaștea.
Regina îngenunche în fața Ilenei.
— Mi-ai redat ceea ce pierdusem: credința în mine însămi.
Oglinda cea mare se topi într-un lac limpede, simbol al adevărului neatins de iluzii.
Ileana, mulțumită că și-a îndeplinit misiunea, își luă rămas-bun de la regină și de la poporul regăsit.
— Regatul este din nou al vostru, spuse ea. Aveți grijă de el și de sufletele voastre.
Sub razele blânde ale soarelui, Ileana Cosânzeana își continuă drumul, știind că oriunde ar merge, adevărul și lumina vor triumfa mereu asupra umbrelor.
Oglinda cea mare strălucea, ultima rămasă întreagă după prăbușirea celorlalte. În adâncul ei, umbrele ce domniseră peste Regatul Oglinzilor Frânte se zvârcoleau pentru ultima oară, slăbite și fără putere.
— Ai trecut încercarea, Ileana Cosânzeana, rosti glasul profund din oglindă. Dar pentru ca regatul să fie vindecat cu adevărat, trebuie să înfrunți sursa blestemului.
Din oglindă se ridică o siluetă, înaltă și regală, dar cu un chip sfâșiat între frumusețe și durere. Era Regina Oglinzilor, cea care cândva fusese iubită de poporul său, dar căzuse pradă propriei vanități și îndoieli.
— Am crezut că oglinda îmi va arăta mereu adevărul, șopti regina. Dar nu mi-a arătat decât frica mea… și astfel am lăsat umbrele să mă copleșească.
Ileana privi cu compasiune spre regină. Nu era un monstru, ci doar o ființă rătăcită, prinsă în propriile ei slăbiciuni.
— Nimeni nu trebuie să fie definit doar de greșelile sale, spuse Ileana. Dar trebuie să alegi să îți regăsești inima.
Regina ezită, apoi își atinse pieptul. Din el, ca o rază de lumină, se ivi o mică oglindă limpede, neatinsă de blestem.
— Aceasta e ultima piesă a sufletului meu… o țin ascunsă de teama adevărului.
— Atunci acceptă adevărul, Regina Oglinzilor. Nu ești doar slăbiciunile tale, ci și puterea ta de a le depăși.
Regina ridică oglinda, iar în acel moment, lumina se revărsă peste întregul regat. Oglinzile sfărâmate dispărură, palatul cenușiu se umplu de culori, iar cerul se deschise într-un albastru curat. Oamenii își recăpătară chipurile adevărate și regatul renaștea.
Regina îngenunche în fața Ilenei.
— Mi-ai redat ceea ce pierdusem: credința în mine însămi.
Oglinda cea mare se topi într-un lac limpede, simbol al adevărului neatins de iluzii.
Ileana, mulțumită că și-a îndeplinit misiunea, își luă rămas-bun de la regină și de la poporul regăsit.
— Regatul este din nou al vostru, spuse ea. Aveți grijă de el și de sufletele voastre.
Sub razele blânde ale soarelui, Ileana Cosânzeana își continuă drumul, știind că oriunde ar merge, adevărul și lumina vor triumfa mereu asupra umbrelor.
Sfârșitul celui de-al optulea basm din seria Ileana Cosânzeana
