Ileana Cosânzeana și Pocalul Uitării - poveste basm de Daniel Vîrdol
Citește online basmul Ileana Cosânzeana și Pocalul Uitării scrisă de Daniel Vîrdol (a șaptea poveste din seria de basme Ileana Cosânzeana), o poveste despre curaj, adevăr și lupta împotriva iluziei. Împăratul Timpului a fost blestemat să își uite identitatea, iar fără el, lumea se cufundă în haos. Anotimpurile se amestecă, oamenii își pierd memoria, iar realitatea însăși devine nesigură. În spatele acestui blestem se află Maestrul Iluziilor, o ființă misterioasă care vrea să conducă lumea prin confuzie. Singura speranță este Ileana Cosânzeana, care pornește într-o aventură periculoasă pentru a găsi Apa Aducerii-Aminte și a restabili ordinea în lume. Va reuși să învingă iluziile?
Citește online povestea Ileana Cosânzeana și Pocalul Uitării de Daniel Vîrdol
Ileana Cosânzeana și Pocalul Uitării
Capitolul 1: Tărâmul în Haos
Într-o dimineață tulbure, când soarele abia mai răzbătea printre nori grei, Ileana Cosânzeana simți neliniștea lumii înainte ca vestea să-i ajungă la urechi. Palatul său de cleștar, ce odinioară strălucea ca o piatră de lună sub cerul limpede, părea acum cufundat într-o ceață stranie. Păsările se rătăceau în zbor, florile îmbobocite se uscau înainte de a înflori, iar izvoarele curgeau când spre răsărit, când spre apus, de parcă uitaseră drumul lor firesc.
Un foșnet ireal se auzi în sala tronului, iar în prag apăru un mesager necunoscut, îmbrăcat într-o mantie de un albastru spălăcit, ca un cer uitat de stele. Părea obosit, hăituit de drumuri fără capăt, iar ochii lui, de un cenușiu stins, trădau disperarea celor care uitaseră până și ce îi adusese acolo.
— Măria ta, lumea se destramă, rosti el cu glas tremurat. Anotimpurile s-au amestecat, zilele și nopțile dansează într-un haos fără sfârșit, iar oamenii… uită. Uită cine sunt, uită pe cine iubesc, uită de unde vin.
Ileana Cosânzeana îl privi cu atenție, căutând în ochii lui adevărul dincolo de frică. Înțelesese de mult că uneori poveștile erau mai importante decât cuvintele.
— Cine este vinovat pentru toate acestea? întrebă ea, ridicându-se în picioare.
Mesagerul își plecă fruntea, ca și cum ar fi încercat să-și aducă aminte ceva ce-i aluneca printre gânduri.
— Împăratul… Timpului, murmură el în cele din urmă. A fost blestemat. A uitat cine este și ce putere are. Fără el, lumea se prăbușește.
Cuvintele lui umplură sala tronului de o liniște apăsătoare. Împăratul Timpului, cel care veghea asupra curgerii firești a zilelor și nopților, cel care făcea ca primăvara să urmeze iernii și toamna să dea rod verii, pierduse stăpânirea asupra timpului? Ileana înțelese atunci că era chemată să intervină.
Își ridică privirea spre ferestrele palatului, unde cerul părea să se frângă într-un amestec de culori nepotrivite. Deasupra unui câmp înghețat în plină vară, o furtună de nisip se ridica de nicăieri, iar undeva, departe, se zărea un colț de pădure verde, ca o relicvă a unui timp rătăcit.
— Voi merge la Regatul Ceasurilor, spuse ea hotărât. Voi afla cine a îndrăznit să rupă echilibrul lumii. Și voi aduce timpul înapoi acolo unde îi este locul.
Fără să mai piardă o clipă, Ileana își pregăti calul înaripat și plecă spre palatul Împăratului Timpului, neștiind încă ce forțe întunecate urmau să-i stea în cale.
Capitolul 1: Tărâmul în Haos
Într-o dimineață tulbure, când soarele abia mai răzbătea printre nori grei, Ileana Cosânzeana simți neliniștea lumii înainte ca vestea să-i ajungă la urechi. Palatul său de cleștar, ce odinioară strălucea ca o piatră de lună sub cerul limpede, părea acum cufundat într-o ceață stranie. Păsările se rătăceau în zbor, florile îmbobocite se uscau înainte de a înflori, iar izvoarele curgeau când spre răsărit, când spre apus, de parcă uitaseră drumul lor firesc.
Un foșnet ireal se auzi în sala tronului, iar în prag apăru un mesager necunoscut, îmbrăcat într-o mantie de un albastru spălăcit, ca un cer uitat de stele. Părea obosit, hăituit de drumuri fără capăt, iar ochii lui, de un cenușiu stins, trădau disperarea celor care uitaseră până și ce îi adusese acolo.
— Măria ta, lumea se destramă, rosti el cu glas tremurat. Anotimpurile s-au amestecat, zilele și nopțile dansează într-un haos fără sfârșit, iar oamenii… uită. Uită cine sunt, uită pe cine iubesc, uită de unde vin.
Ileana Cosânzeana îl privi cu atenție, căutând în ochii lui adevărul dincolo de frică. Înțelesese de mult că uneori poveștile erau mai importante decât cuvintele.
— Cine este vinovat pentru toate acestea? întrebă ea, ridicându-se în picioare.
Mesagerul își plecă fruntea, ca și cum ar fi încercat să-și aducă aminte ceva ce-i aluneca printre gânduri.
— Împăratul… Timpului, murmură el în cele din urmă. A fost blestemat. A uitat cine este și ce putere are. Fără el, lumea se prăbușește.
Cuvintele lui umplură sala tronului de o liniște apăsătoare. Împăratul Timpului, cel care veghea asupra curgerii firești a zilelor și nopților, cel care făcea ca primăvara să urmeze iernii și toamna să dea rod verii, pierduse stăpânirea asupra timpului? Ileana înțelese atunci că era chemată să intervină.
Își ridică privirea spre ferestrele palatului, unde cerul părea să se frângă într-un amestec de culori nepotrivite. Deasupra unui câmp înghețat în plină vară, o furtună de nisip se ridica de nicăieri, iar undeva, departe, se zărea un colț de pădure verde, ca o relicvă a unui timp rătăcit.
— Voi merge la Regatul Ceasurilor, spuse ea hotărât. Voi afla cine a îndrăznit să rupă echilibrul lumii. Și voi aduce timpul înapoi acolo unde îi este locul.
Fără să mai piardă o clipă, Ileana își pregăti calul înaripat și plecă spre palatul Împăratului Timpului, neștiind încă ce forțe întunecate urmau să-i stea în cale.
Capitolul 2: Maestrul Iluziilor și Pocalul Uitării
În timp ce Ileana Cosânzeana călătorea spre Regatul Ceasurilor, umbre nevăzute se strecurau printre firele timpului. Într-un loc unde realitatea însăși se destrăma și se recompunea după voia unui singur stăpân, un râs slab și prelung răsuna printre oglinzi sparte și fumuri dansante. Acolo, în inima haosului, trona Maestrul Iluziilor.
Înfășurat într-o mantie ce părea țesută din ceața amintirilor pierdute, acesta nu avea un chip stabil: fața lui se schimba necontenit, luând pe rând trăsăturile unor regi de mult apuși, ale eroilor uitați și ale celor ce se pierduseră în propria minte. Ochii săi, două goluri fără sfârșit, păreau să absoarbă orice adevăr.
— Ce rost are ordinea, când confuzia aduce puterea? șopti el, privind într-o oglindă crăpată, unde lumea se răsfrângea în mii de chipuri. Ce rost are memoria, când uitarea poate rescrie totul?
El fusese cel care îl blestemase pe Împăratul Timpului. Cu Pocalul Uitării, un vas fermecat, sorbitură cu sorbitură, împăratul își pierduse amintirile până când nu mai știa nici măcar cine este. Iar fără el, timpul se sfărâmase ca un ceas fără limbi.
Pentru Maestrul Iluziilor, aceasta nu era doar o joacă, ci o dovadă a puterii lui. Credea că adevărata stăpânire nu venea din reguli sau din echilibru, ci din controlul asupra realității însăși. Când oamenii nu mai știau cine sunt, când timpul nu mai avea niciun sens, el devenea singurul care putea dicta ce este adevărat și ce nu.
Dar o amenințare se ivea la orizont.
Într-unul dintre ochii săi neguroși, Maestrul Iluziilor văzu silueta unei tinere călare pe un cal înaripat, înaintând spre Regatul Ceasurilor. Ileana Cosânzeana.
— Ce copilă naivă… murmură el. Crede că adevărul poate fi adus înapoi…
Însă nu era atât de ușor. Pocalul Uitării nu putea fi distrus așa ușor, iar blestemul său nu putea fi rupt decât cu Apa Aducerii-Aminte. Dar acea apă fermecată nu putea fi găsită oricum. Era ascunsă chiar în pocal, protejată de cele mai perfide iluzii. Oricine încerca să o ia, se pierdea într-o realitate schimbătoare, unde nimic nu mai era ce părea a fi.
Maestrul Iluziilor râse, iar umbrele din jurul lui se contorsionară.
— Vino, Ileana Cosânzeana, și încearcă să deslușești minciuna de adevăr. Vom vedea cine pe cine va uita…
În timp ce Ileana Cosânzeana călătorea spre Regatul Ceasurilor, umbre nevăzute se strecurau printre firele timpului. Într-un loc unde realitatea însăși se destrăma și se recompunea după voia unui singur stăpân, un râs slab și prelung răsuna printre oglinzi sparte și fumuri dansante. Acolo, în inima haosului, trona Maestrul Iluziilor.
Înfășurat într-o mantie ce părea țesută din ceața amintirilor pierdute, acesta nu avea un chip stabil: fața lui se schimba necontenit, luând pe rând trăsăturile unor regi de mult apuși, ale eroilor uitați și ale celor ce se pierduseră în propria minte. Ochii săi, două goluri fără sfârșit, păreau să absoarbă orice adevăr.
— Ce rost are ordinea, când confuzia aduce puterea? șopti el, privind într-o oglindă crăpată, unde lumea se răsfrângea în mii de chipuri. Ce rost are memoria, când uitarea poate rescrie totul?
El fusese cel care îl blestemase pe Împăratul Timpului. Cu Pocalul Uitării, un vas fermecat, sorbitură cu sorbitură, împăratul își pierduse amintirile până când nu mai știa nici măcar cine este. Iar fără el, timpul se sfărâmase ca un ceas fără limbi.
Pentru Maestrul Iluziilor, aceasta nu era doar o joacă, ci o dovadă a puterii lui. Credea că adevărata stăpânire nu venea din reguli sau din echilibru, ci din controlul asupra realității însăși. Când oamenii nu mai știau cine sunt, când timpul nu mai avea niciun sens, el devenea singurul care putea dicta ce este adevărat și ce nu.
Dar o amenințare se ivea la orizont.
Într-unul dintre ochii săi neguroși, Maestrul Iluziilor văzu silueta unei tinere călare pe un cal înaripat, înaintând spre Regatul Ceasurilor. Ileana Cosânzeana.
— Ce copilă naivă… murmură el. Crede că adevărul poate fi adus înapoi…
Însă nu era atât de ușor. Pocalul Uitării nu putea fi distrus așa ușor, iar blestemul său nu putea fi rupt decât cu Apa Aducerii-Aminte. Dar acea apă fermecată nu putea fi găsită oricum. Era ascunsă chiar în pocal, protejată de cele mai perfide iluzii. Oricine încerca să o ia, se pierdea într-o realitate schimbătoare, unde nimic nu mai era ce părea a fi.
Maestrul Iluziilor râse, iar umbrele din jurul lui se contorsionară.
— Vino, Ileana Cosânzeana, și încearcă să deslușești minciuna de adevăr. Vom vedea cine pe cine va uita…
Capitolul 3: Pădurea Amăgirilor
Pădurea se întindea înaintea Ilenei Cosânzeana ca o mare întunecată, unde copacii păreau să se miște, împletindu-și crengile ca niște brațe vii. Frunzele foșneau fără vânt, iar umbrele se așterneau acolo unde lumina lunii ar fi trebuit să pătrundă. Nicio vietate nu se auzea, doar ecouri slabe, ca niște voci ce murmurau de dincolo de timp.
Ileana își strânse mai bine mantia și privi înainte. Acesta era primul test al Maestrului Iluziilor. O pădure vrăjită unde nimic nu era ceea ce părea. Se zvonea că odată ce pășeai între trunchiurile acestor copaci, realitatea însăși se destrăma, iar oamenii își pierdeau mințile, rătăcind pe vecie în capcanele minciunilor.
Făcu primul pas. Apoi altul.
De îndată ce intră, simți cum pământul i se mișcă sub picioare. Poteca pe care o vedea într-un moment dispărea în următorul. Copacii își schimbau locul, creând alei false. Uneori, la marginea privirii sale, siluete păreau să se strecoare printre trunchiuri, dar când întorcea capul, nu era nimeni acolo.
Apoi, vocile începură.
— De ce ai venit aici, Ileana? șopti o voce blândă, aproape cunoscută.
— Nu-ți amintești? Nu ai fost niciodată o eroină. Toate poveștile sunt minciuni.
Ileana îngheță pentru o clipă. Aceste cuvinte... Aveau un ecou straniu în mintea ei, ca o amintire pe care nu și-o putea explica.
De nicăieri, un nor de ceață se strecură printre copaci, iar în el se contură o imagine. Ea însăși. Sau, cel puțin, o reflexie distorsionată a ei, privindu-o cu ochi reci.
— Cum știi că tu ești adevărata Ileana? întrebă reflecția, zâmbind straniu. Poate că tu ești doar o iluzie, iar cea reală s-a pierdut demult în pădure...
Ileana își mușcă buza, simțind pentru prima dată fiorul incertitudinii. Dar își scutură capul. Nu. Acesta era jocul Maestrului Iluziilor. Vraja lui se hrănea din îndoială.
Folosindu-și istețimea, trase din teacă pumnalul său de argint și începu să zgârie semne pe scoarța copacilor. Dacă lumea se schimba în jurul ei, atunci avea să-și lase propriile repere. Oriunde mergea, își marca drumul, refuzând să se lase rătăcită.
Vocile deveniră mai insistente. Minciunile mai perfide.
— Oprește-te, Ileana. Nu mai are rost. Lumea nu mai poate fi salvată.
— Ai uitat deja de ce ai plecat la drum, nu-i așa?
Dar ea înainta, ignorând fiecare ispită.
Drumul fusese lung și chinuitor, dar într-un final, lumina slabă a zorilor se strecură printre crengile contorsionate. Ileana ieși din pădure, respirând adânc, dar trupul îi era epuizat, iar mintea tulburată.
Se opri pentru o clipă, privind în gol. În adâncul sufletului ei, o sămânță de îndoială fusese plantată.
Și dacă vocile aveau dreptate? Și dacă... și ea începea să uite cine este?
Pădurea se întindea înaintea Ilenei Cosânzeana ca o mare întunecată, unde copacii păreau să se miște, împletindu-și crengile ca niște brațe vii. Frunzele foșneau fără vânt, iar umbrele se așterneau acolo unde lumina lunii ar fi trebuit să pătrundă. Nicio vietate nu se auzea, doar ecouri slabe, ca niște voci ce murmurau de dincolo de timp.
Ileana își strânse mai bine mantia și privi înainte. Acesta era primul test al Maestrului Iluziilor. O pădure vrăjită unde nimic nu era ceea ce părea. Se zvonea că odată ce pășeai între trunchiurile acestor copaci, realitatea însăși se destrăma, iar oamenii își pierdeau mințile, rătăcind pe vecie în capcanele minciunilor.
Făcu primul pas. Apoi altul.
De îndată ce intră, simți cum pământul i se mișcă sub picioare. Poteca pe care o vedea într-un moment dispărea în următorul. Copacii își schimbau locul, creând alei false. Uneori, la marginea privirii sale, siluete păreau să se strecoare printre trunchiuri, dar când întorcea capul, nu era nimeni acolo.
Apoi, vocile începură.
— De ce ai venit aici, Ileana? șopti o voce blândă, aproape cunoscută.
— Nu-ți amintești? Nu ai fost niciodată o eroină. Toate poveștile sunt minciuni.
Ileana îngheță pentru o clipă. Aceste cuvinte... Aveau un ecou straniu în mintea ei, ca o amintire pe care nu și-o putea explica.
De nicăieri, un nor de ceață se strecură printre copaci, iar în el se contură o imagine. Ea însăși. Sau, cel puțin, o reflexie distorsionată a ei, privindu-o cu ochi reci.
— Cum știi că tu ești adevărata Ileana? întrebă reflecția, zâmbind straniu. Poate că tu ești doar o iluzie, iar cea reală s-a pierdut demult în pădure...
Ileana își mușcă buza, simțind pentru prima dată fiorul incertitudinii. Dar își scutură capul. Nu. Acesta era jocul Maestrului Iluziilor. Vraja lui se hrănea din îndoială.
Folosindu-și istețimea, trase din teacă pumnalul său de argint și începu să zgârie semne pe scoarța copacilor. Dacă lumea se schimba în jurul ei, atunci avea să-și lase propriile repere. Oriunde mergea, își marca drumul, refuzând să se lase rătăcită.
Vocile deveniră mai insistente. Minciunile mai perfide.
— Oprește-te, Ileana. Nu mai are rost. Lumea nu mai poate fi salvată.
— Ai uitat deja de ce ai plecat la drum, nu-i așa?
Dar ea înainta, ignorând fiecare ispită.
Drumul fusese lung și chinuitor, dar într-un final, lumina slabă a zorilor se strecură printre crengile contorsionate. Ileana ieși din pădure, respirând adânc, dar trupul îi era epuizat, iar mintea tulburată.
Se opri pentru o clipă, privind în gol. În adâncul sufletului ei, o sămânță de îndoială fusese plantată.
Și dacă vocile aveau dreptate? Și dacă... și ea începea să uite cine este?
Capitolul 4: Cele Șapte Oglinzi
După ce ieși din Pădurea Amăgirilor, Ileana Cosânzeana ajunse la porțile unui palat straniu, ridicat din umbre și lumini înșelătoare. Zidurile nu erau de piatră, ci dintr-un material translucid, asemenea apei tulburate. Se clătinau și se conturau diferit la fiecare clipire. Câteodată, palatul părea o fortăreață impunătoare, alteori o ruină prăbușită sub propria greutate.
În fața porților, o voce răsună din neant:
— Bine ai venit, Ileana Cosânzeana. Ești pregătită să vezi adevărul?
Fără să aștepte un răspuns, porțile se deschiseră singure, lăsând-o să pătrundă într-o sală vastă. În mijlocul acesteia, aliniate într-un semicerc, se aflau șapte oglinzi înalte, fiecare cu o ramă unică – una din aur, alta din fier, alta din spini negri.
Ileana păși încet, privindu-și reflexia. Dar nu era imaginea ei obișnuită.
Prima oglindă îi arăta o Ileana cu privire rece, îmbrăcată într-o mantie regală de catifea neagră, așezată pe un tron de obsidian. Lumea din oglindă îi era supusă, dar ochii săi nu mai purtau nicio urmă de compasiune.
— Aceasta ai fi fost dacă ai fi ales puterea absolută. O regină peste umbre. O zeiță temută.
Ileana își încleștă pumnii. Nu. Ea nu era aceasta.
A doua oglindă îi arăta o fată simplă, cu haine ponosite, trudind pe câmp sub un soare dogoritor. Fără magie, fără legende despre curajul său. Doar o viață obișnuită, în anonimat.
— Ce rost are lupta, Ileana? Nu ar fi fost mai bine să fii doar o fată de rând? Să nu porți povara eroismului?
Inima i se strânse, dar își amintea prea bine cine era.
A treia oglindă era și mai tulburătoare. În ea, timpul era înghețat. Ileana era prinsă într-un moment veșnic, incapabilă să înainteze, incapabilă să schimbe nimic.
— De ce te zbați? Orice ai face, timpul se va opri într-o zi. Totul este în zadar.
Aproape că simțea greutatea deznădejdii apăsând asupra ei.
Una câte una, oglinzile încercau să o convingă că adevărul nu există. Fiecare îi arăta un alt destin, fiecare o împingea spre îndoială.
Însă Ileana înțelese. Toate acestea erau iluzii. Maestrul Iluziilor voia să o facă să uite cine este, să o convingă că realitatea nu poate fi cunoscută cu adevărat.
Strângând mânerul pumnalului său de argint, privi spre ultima oglindă, cea mai mare dintre toate. Își văzu reflexia – dar de data aceasta, era chiar ea, adevărata Ileana Cosânzeana.
— Eu sunt cine aleg să fiu.
Cu o lovitură puternică, aruncă pumnalul în oglinda cea mare. Sticla explodă într-un nor de ceață, iar iluzia se destrămă. Rând pe rând, celelalte oglinzi crăpară și se făcură țăndări.
Un tunet cutremură palatul, iar vocea Maestrului Iluziilor răsună, plină de furie:
— Încă nu ai câștigat, Ileana! Dacă adevărul există, atunci vino și dovedește-l!
În mijlocul încăperii, unde fusese ultima oglindă, se deschise o ușă întunecată.
Drumul către confruntarea finală abia începea.
După ce ieși din Pădurea Amăgirilor, Ileana Cosânzeana ajunse la porțile unui palat straniu, ridicat din umbre și lumini înșelătoare. Zidurile nu erau de piatră, ci dintr-un material translucid, asemenea apei tulburate. Se clătinau și se conturau diferit la fiecare clipire. Câteodată, palatul părea o fortăreață impunătoare, alteori o ruină prăbușită sub propria greutate.
În fața porților, o voce răsună din neant:
— Bine ai venit, Ileana Cosânzeana. Ești pregătită să vezi adevărul?
Fără să aștepte un răspuns, porțile se deschiseră singure, lăsând-o să pătrundă într-o sală vastă. În mijlocul acesteia, aliniate într-un semicerc, se aflau șapte oglinzi înalte, fiecare cu o ramă unică – una din aur, alta din fier, alta din spini negri.
Ileana păși încet, privindu-și reflexia. Dar nu era imaginea ei obișnuită.
Prima oglindă îi arăta o Ileana cu privire rece, îmbrăcată într-o mantie regală de catifea neagră, așezată pe un tron de obsidian. Lumea din oglindă îi era supusă, dar ochii săi nu mai purtau nicio urmă de compasiune.
— Aceasta ai fi fost dacă ai fi ales puterea absolută. O regină peste umbre. O zeiță temută.
Ileana își încleștă pumnii. Nu. Ea nu era aceasta.
A doua oglindă îi arăta o fată simplă, cu haine ponosite, trudind pe câmp sub un soare dogoritor. Fără magie, fără legende despre curajul său. Doar o viață obișnuită, în anonimat.
— Ce rost are lupta, Ileana? Nu ar fi fost mai bine să fii doar o fată de rând? Să nu porți povara eroismului?
Inima i se strânse, dar își amintea prea bine cine era.
A treia oglindă era și mai tulburătoare. În ea, timpul era înghețat. Ileana era prinsă într-un moment veșnic, incapabilă să înainteze, incapabilă să schimbe nimic.
— De ce te zbați? Orice ai face, timpul se va opri într-o zi. Totul este în zadar.
Aproape că simțea greutatea deznădejdii apăsând asupra ei.
Una câte una, oglinzile încercau să o convingă că adevărul nu există. Fiecare îi arăta un alt destin, fiecare o împingea spre îndoială.
Însă Ileana înțelese. Toate acestea erau iluzii. Maestrul Iluziilor voia să o facă să uite cine este, să o convingă că realitatea nu poate fi cunoscută cu adevărat.
Strângând mânerul pumnalului său de argint, privi spre ultima oglindă, cea mai mare dintre toate. Își văzu reflexia – dar de data aceasta, era chiar ea, adevărata Ileana Cosânzeana.
— Eu sunt cine aleg să fiu.
Cu o lovitură puternică, aruncă pumnalul în oglinda cea mare. Sticla explodă într-un nor de ceață, iar iluzia se destrămă. Rând pe rând, celelalte oglinzi crăpară și se făcură țăndări.
Un tunet cutremură palatul, iar vocea Maestrului Iluziilor răsună, plină de furie:
— Încă nu ai câștigat, Ileana! Dacă adevărul există, atunci vino și dovedește-l!
În mijlocul încăperii, unde fusese ultima oglindă, se deschise o ușă întunecată.
Drumul către confruntarea finală abia începea.
Capitolul 5: Înfruntarea cu Maestrul Iluziilor
Ușa întunecată se deschise singură, iar Ileana Cosânzeana păși înăuntru. Încăperea era vastă, cu pereți care păreau că se întind la infinit. Tronul din mijloc părea sculptat din întuneric pur, iar pe el stătea Maestrul Iluziilor, cu o prezență deopotrivă seducătoare și înfricoșătoare.
Nu avea un chip clar. Trăsăturile i se schimbau la fiecare clipire: ba era un bătrân înțelept cu barbă lungă, ba un tânăr cu ochi strălucitori, ba o siluetă fără chip, doar un abis de umbre.
— Ai ajuns departe, Ileana Cosânzeana. Dar ce rost are?
Vocea sa era hipnotică, umplând încăperea ca un ecou nesfârșit.
— Crezi că lumea are nevoie de ordine? Crezi că adevărul există?
Maestrul se ridică de pe tron și ridică o mână. Încăperea se schimbă în jurul Ilenei. Dintr-odată, nu mai era în Palatul Iluziilor. Se afla într-o poiană liniștită, unde păsările ciripeau, iar soarele strălucea blând.
— Nu crezi că este mai bine așa? șopti Maestrul, apropiindu-se. Lasă-mă să-ți iau povara. Uită misiunea ta. Uită tot. În acest loc, nu există suferință. Nu există luptă. Doar pace.
Ileana simți cum mintea i se încețoșează. Poiana era frumoasă. O căldură plăcută o cuprinse, iar oboseala drumului părea să se evapore. De ce să lupte? Ce rost avea totul?
Dar apoi, în adâncul inimii sale, simți o adiere rece. Un amănunt nu se potrivea. Privi spre cer: soarele nu avea umbră.
Adevărul lovi ca un fulger: era o iluzie!
Ileana își strânse pumnul, își aminti cine era și ce avea de făcut.
— Tu crezi că adevărul poate fi ascuns sub minciuni. Dar minciunile sunt slabe. Se destramă la prima rază de lumină!
Își aminti un descântec vechi, unul pe care îl știa de la bunica sa, o incantație care alunga vrăjile ce întunecau mintea. Îl rosti cu voce tare, iar poiana începu să tremure. Iluzia se destrămă, iar Ileana se trezi din nou în sala tronului.
Maestrul Iluziilor rânji.
— Ești mai puternică decât credeam. Dar crezi că mă poți învinge cu câteva vorbe?
Ridică mâinile, iar umbrele din jurul lui se strânseră într-o furtună neagră. Din întuneric, apărură zeci de siluete fără chip, fărâme din iluziile sale, gata să o învăluie.
Dar Ileana nu mai era speriată.
Cu un gest hotărât, își ridică sabia de lumină. Fără ezitare, făcu un pas înainte și lovi. Lamele întunericului încercară să o oprească, dar lumina săbiei le destrămă una câte una. Ileana înainta, tăind prin iluzii, până ajunse la tron.
Acolo, pe un piedestal negru, strălucea Pocalul Uitării, un obiect de argint întunecat, cu inscripții pe care ochiul nu le putea citi.
Fără să stea pe gânduri, Ileana își ridică sabia și lovi.
Un sunet asurzitor umplu încăperea. Pocalul crăpă și se sfărâmă, iar din el țâșni un lichid albastru ca cerul de vară – Apa Aducerii-Aminte.
Maestrul Iluziilor scoase un țipăt.
— Nu! Nu poți face asta! Dacă oamenii își amintesc, nu mă vor mai asculta!
Dar era prea târziu. Apa se revărsa peste podeaua palatului, iar întunericul începea să se destrame.
Ileana își ridică privirea. Lupta nu era încă încheiată. Maestrul Iluziilor nu avea să se lase învins atât de ușor.
Ușa întunecată se deschise singură, iar Ileana Cosânzeana păși înăuntru. Încăperea era vastă, cu pereți care păreau că se întind la infinit. Tronul din mijloc părea sculptat din întuneric pur, iar pe el stătea Maestrul Iluziilor, cu o prezență deopotrivă seducătoare și înfricoșătoare.
Nu avea un chip clar. Trăsăturile i se schimbau la fiecare clipire: ba era un bătrân înțelept cu barbă lungă, ba un tânăr cu ochi strălucitori, ba o siluetă fără chip, doar un abis de umbre.
— Ai ajuns departe, Ileana Cosânzeana. Dar ce rost are?
Vocea sa era hipnotică, umplând încăperea ca un ecou nesfârșit.
— Crezi că lumea are nevoie de ordine? Crezi că adevărul există?
Maestrul se ridică de pe tron și ridică o mână. Încăperea se schimbă în jurul Ilenei. Dintr-odată, nu mai era în Palatul Iluziilor. Se afla într-o poiană liniștită, unde păsările ciripeau, iar soarele strălucea blând.
— Nu crezi că este mai bine așa? șopti Maestrul, apropiindu-se. Lasă-mă să-ți iau povara. Uită misiunea ta. Uită tot. În acest loc, nu există suferință. Nu există luptă. Doar pace.
Ileana simți cum mintea i se încețoșează. Poiana era frumoasă. O căldură plăcută o cuprinse, iar oboseala drumului părea să se evapore. De ce să lupte? Ce rost avea totul?
Dar apoi, în adâncul inimii sale, simți o adiere rece. Un amănunt nu se potrivea. Privi spre cer: soarele nu avea umbră.
Adevărul lovi ca un fulger: era o iluzie!
Ileana își strânse pumnul, își aminti cine era și ce avea de făcut.
— Tu crezi că adevărul poate fi ascuns sub minciuni. Dar minciunile sunt slabe. Se destramă la prima rază de lumină!
Își aminti un descântec vechi, unul pe care îl știa de la bunica sa, o incantație care alunga vrăjile ce întunecau mintea. Îl rosti cu voce tare, iar poiana începu să tremure. Iluzia se destrămă, iar Ileana se trezi din nou în sala tronului.
Maestrul Iluziilor rânji.
— Ești mai puternică decât credeam. Dar crezi că mă poți învinge cu câteva vorbe?
Ridică mâinile, iar umbrele din jurul lui se strânseră într-o furtună neagră. Din întuneric, apărură zeci de siluete fără chip, fărâme din iluziile sale, gata să o învăluie.
Dar Ileana nu mai era speriată.
Cu un gest hotărât, își ridică sabia de lumină. Fără ezitare, făcu un pas înainte și lovi. Lamele întunericului încercară să o oprească, dar lumina săbiei le destrămă una câte una. Ileana înainta, tăind prin iluzii, până ajunse la tron.
Acolo, pe un piedestal negru, strălucea Pocalul Uitării, un obiect de argint întunecat, cu inscripții pe care ochiul nu le putea citi.
Fără să stea pe gânduri, Ileana își ridică sabia și lovi.
Un sunet asurzitor umplu încăperea. Pocalul crăpă și se sfărâmă, iar din el țâșni un lichid albastru ca cerul de vară – Apa Aducerii-Aminte.
Maestrul Iluziilor scoase un țipăt.
— Nu! Nu poți face asta! Dacă oamenii își amintesc, nu mă vor mai asculta!
Dar era prea târziu. Apa se revărsa peste podeaua palatului, iar întunericul începea să se destrame.
Ileana își ridică privirea. Lupta nu era încă încheiată. Maestrul Iluziilor nu avea să se lase învins atât de ușor.
Capitolul 6: Împăratul Timpului și Renașterea Lumii
Ileana Cosânzeana se grăbea prin noaptea sfărâmată. În urma ei, Palatul Iluziilor se destrăma, fiecare umbră dizolvându-se în vântul nopții. Dar lupta nu era încă încheiată. Împăratul Timpului – cel care odată veghease asupra curgerii firești a lumii – era încă prins în capcana uitării.
În depărtare, Turnul Ceasurilor se ridica, înalt ca un munte, înconjurat de un vârtej de ceasuri zdrobite și roți dințate care pluteau haotic prin aer. Ușile masive se deschiseră singure, iar Ileana intră.
În mijlocul sălii se afla un tron de fildeș, sculptat cu rune străvechi ale timpului. Pe el ședea Împăratul Timpului, un bătrân cu barbă lungă ca râurile lumii și părul împletit în fire de aur și argint. Însă ochii săi, odinioară strălucitori precum zorii și amurgul, erau goi, lipsiți de lumină.
El nu mai știa cine era.
Murmura cuvinte fără sens, atingându-și degetele între ele ca și cum ar fi numărat secundele unui timp uitat. În jurul lui, pendulele băteau neuniform, unele oprindu-se, altele mișcându-se cu o viteză nebună.
Ileana se apropie cu grijă.
— Mărite Împărat, ai fost blestemat, dar nu ești pierdut.
Își ridică mâna și turnă Apa Aducerii-Aminte în palmele sale tremurânde. Lichidul limpede părea să pulseze ca o rază de lună, scurgându-se printre degetele sale ca firele unei clepsidre magică.
Împăratul tresări. Degetele i se strânseră, iar ochii săi goi se umplură de lumină.
— Eu… Cine sunt eu?
Lumea însăși părea să aștepte răspunsul.
— Tu ești Împăratul Timpului! rosti Ileana cu hotărâre.
O liniște adâncă căzu peste Turnul Ceasurilor. Bătrânul ridică privirea și, ca o stea care se reaprinde, numele său îi reveni în inimă.
— Eu sunt Stăpânul Secundelor, Veghetorul Zilelor, Sufletul Vremii!
Glasul său tună, și în acea clipă, lumea se reașeză.
Deasupra turnului, norii grei de confuzie se risipiră. Stelele se aprinseră din nou pe cer, fiecare revenind la locul său. Soarele și luna își regăsiră drumul, dansând iar pe cer într-o armonie perfectă.
În pădurile lumii, copacii își recăpătară ritmul firii: florile începură să înflorească în primăvară, frunzele să cadă în toamnă. În sate și orașe, oamenii, care până atunci rătăciseră fără amintiri, își regăsiră familiile, prietenii, poveștile vieții lor.
Ordinea fusese restaurată.
Împăratul Timpului se ridică, maiestuos, iar mantia lui albă flutură ca un nor de lumină.
— Ileana Cosânzeana, ai salvat lumea de la pieire. Ai adus înapoi echilibrul pe care Maestrul Iluziilor a vrut să-l sfărâme.
Se apropie și îi atinse fruntea cu două degete. Ileana simți o căldură blândă, ca o adiere de vânt primăvăratic.
— Ai dovedit că adevărul și curajul sunt mai puternice decât haosul și iluzia.
Împăratul făcu un gest, iar ceasurile din turn începură să bată într-un ritm perfect, anunțând renașterea lumii.
Dar undeva, în umbra îndepărtată a timpului, un ecou slab al râsului Maestrului Iluziilor răsună…
Ileana Cosânzeana se grăbea prin noaptea sfărâmată. În urma ei, Palatul Iluziilor se destrăma, fiecare umbră dizolvându-se în vântul nopții. Dar lupta nu era încă încheiată. Împăratul Timpului – cel care odată veghease asupra curgerii firești a lumii – era încă prins în capcana uitării.
În depărtare, Turnul Ceasurilor se ridica, înalt ca un munte, înconjurat de un vârtej de ceasuri zdrobite și roți dințate care pluteau haotic prin aer. Ușile masive se deschiseră singure, iar Ileana intră.
În mijlocul sălii se afla un tron de fildeș, sculptat cu rune străvechi ale timpului. Pe el ședea Împăratul Timpului, un bătrân cu barbă lungă ca râurile lumii și părul împletit în fire de aur și argint. Însă ochii săi, odinioară strălucitori precum zorii și amurgul, erau goi, lipsiți de lumină.
El nu mai știa cine era.
Murmura cuvinte fără sens, atingându-și degetele între ele ca și cum ar fi numărat secundele unui timp uitat. În jurul lui, pendulele băteau neuniform, unele oprindu-se, altele mișcându-se cu o viteză nebună.
Ileana se apropie cu grijă.
— Mărite Împărat, ai fost blestemat, dar nu ești pierdut.
Își ridică mâna și turnă Apa Aducerii-Aminte în palmele sale tremurânde. Lichidul limpede părea să pulseze ca o rază de lună, scurgându-se printre degetele sale ca firele unei clepsidre magică.
Împăratul tresări. Degetele i se strânseră, iar ochii săi goi se umplură de lumină.
— Eu… Cine sunt eu?
Lumea însăși părea să aștepte răspunsul.
— Tu ești Împăratul Timpului! rosti Ileana cu hotărâre.
O liniște adâncă căzu peste Turnul Ceasurilor. Bătrânul ridică privirea și, ca o stea care se reaprinde, numele său îi reveni în inimă.
— Eu sunt Stăpânul Secundelor, Veghetorul Zilelor, Sufletul Vremii!
Glasul său tună, și în acea clipă, lumea se reașeză.
Deasupra turnului, norii grei de confuzie se risipiră. Stelele se aprinseră din nou pe cer, fiecare revenind la locul său. Soarele și luna își regăsiră drumul, dansând iar pe cer într-o armonie perfectă.
În pădurile lumii, copacii își recăpătară ritmul firii: florile începură să înflorească în primăvară, frunzele să cadă în toamnă. În sate și orașe, oamenii, care până atunci rătăciseră fără amintiri, își regăsiră familiile, prietenii, poveștile vieții lor.
Ordinea fusese restaurată.
Împăratul Timpului se ridică, maiestuos, iar mantia lui albă flutură ca un nor de lumină.
— Ileana Cosânzeana, ai salvat lumea de la pieire. Ai adus înapoi echilibrul pe care Maestrul Iluziilor a vrut să-l sfărâme.
Se apropie și îi atinse fruntea cu două degete. Ileana simți o căldură blândă, ca o adiere de vânt primăvăratic.
— Ai dovedit că adevărul și curajul sunt mai puternice decât haosul și iluzia.
Împăratul făcu un gest, iar ceasurile din turn începură să bată într-un ritm perfect, anunțând renașterea lumii.
Dar undeva, în umbra îndepărtată a timpului, un ecou slab al râsului Maestrului Iluziilor răsună…
Capitolul 7: Eroina și Lecția Timpului
Turnul Ceasurilor răsuna cu bătăile clare ale timpului restaurat. Împăratul Timpului, recăpătându-și întreaga măreție, părea acum o ființă atemporală, cu părul său împletit în aur și argint scânteind ca primele raze ale zorilor. În ochii lui se oglindeau stelele și fluxul vremii, iar fiecare mișcare a sa era un cântec tăcut al universului.
Ileana Cosânzeana își plecă fruntea în fața lui, obosită, dar victorioasă.
— Mărite Împărat, lumea este din nou întreagă. Dar… iluziile vor reveni vreodată?
Împăratul Timpului o privi cu înțelepciune.
— Timpul este un râu nesfârșit, iar umbrele vor încerca mereu să tulbure apele sale. Însă atâta timp cât există cineva care să caute adevărul, minciunile nu vor putea domni pentru totdeauna.
Făcu un gest larg cu mâna, iar în palmă îi apăru un ceas fermecat, mic și delicat, dar strălucind cu o lumină vie. Limbile sale se mișcau încet, iar în centru se vedea un fir de aur pulsând ca o inimă vie.
— Acest ceas îți va arăta mereu adevărul, chiar și atunci când minciunile vor încerca să te învăluie. Dar amintește-ți, Ileana Cosânzeana: adevărul nu este un lucru ce poate fi ținut într-un obiect fermecat. El există în inima celui care are curajul să îl vadă.
Ileana primi darul cu recunoștință, simțind cum puterea sa strălucește caldă în palma ei.
Cu binecuvântarea Împăratului Timpului, ea părăsi Turnul Ceasurilor și călători înapoi spre tărâmul său. Pe drum, privi în jur și văzu lumea renăscută: pajiști înverzite acolo unde fusese doar deșert, râuri limpezi curgând acolo unde fusese doar ceață, copii râzând și bătrâni spunând povești pe care le crezuseră pierdute.
Când ajunse în regatul său, poporul o întâmpină cu bucurie. Dar Ileana știa că nicio victorie nu este veșnică, iar umbrele iluziilor pot reveni oricând.
Ridică ceasul fermecat și privi dansul lin al acelor sale.
Atâta timp cât există curaj și credință, adevărul va străluci mereu în fața oricărei amăgiri.
Turnul Ceasurilor răsuna cu bătăile clare ale timpului restaurat. Împăratul Timpului, recăpătându-și întreaga măreție, părea acum o ființă atemporală, cu părul său împletit în aur și argint scânteind ca primele raze ale zorilor. În ochii lui se oglindeau stelele și fluxul vremii, iar fiecare mișcare a sa era un cântec tăcut al universului.
Ileana Cosânzeana își plecă fruntea în fața lui, obosită, dar victorioasă.
— Mărite Împărat, lumea este din nou întreagă. Dar… iluziile vor reveni vreodată?
Împăratul Timpului o privi cu înțelepciune.
— Timpul este un râu nesfârșit, iar umbrele vor încerca mereu să tulbure apele sale. Însă atâta timp cât există cineva care să caute adevărul, minciunile nu vor putea domni pentru totdeauna.
Făcu un gest larg cu mâna, iar în palmă îi apăru un ceas fermecat, mic și delicat, dar strălucind cu o lumină vie. Limbile sale se mișcau încet, iar în centru se vedea un fir de aur pulsând ca o inimă vie.
— Acest ceas îți va arăta mereu adevărul, chiar și atunci când minciunile vor încerca să te învăluie. Dar amintește-ți, Ileana Cosânzeana: adevărul nu este un lucru ce poate fi ținut într-un obiect fermecat. El există în inima celui care are curajul să îl vadă.
Ileana primi darul cu recunoștință, simțind cum puterea sa strălucește caldă în palma ei.
Cu binecuvântarea Împăratului Timpului, ea părăsi Turnul Ceasurilor și călători înapoi spre tărâmul său. Pe drum, privi în jur și văzu lumea renăscută: pajiști înverzite acolo unde fusese doar deșert, râuri limpezi curgând acolo unde fusese doar ceață, copii râzând și bătrâni spunând povești pe care le crezuseră pierdute.
Când ajunse în regatul său, poporul o întâmpină cu bucurie. Dar Ileana știa că nicio victorie nu este veșnică, iar umbrele iluziilor pot reveni oricând.
Ridică ceasul fermecat și privi dansul lin al acelor sale.
Atâta timp cât există curaj și credință, adevărul va străluci mereu în fața oricărei amăgiri.
Sfârșitul celui de-al șaptelea basm din seria Ileana Cosânzeana
