Ileana Cosânzeana și Luna Furată - poveste basm de Daniel Vîrdol
Citește online povestea Ileana Cosânzeana și Luna Furată scrisă de Daniel Vîrdol (a șasea poveste din seria de basme Ileana Cosânzeana), din care aflăm că Luna a fost furată și a lăsat lumea fără stele și cufundată în întuneric. Fără strălucirea ei, florile nu mai înfloresc, izvoarele își pierd limpezimea, iar visele devin umbre. Ileana Cosânzeana, cu părul de aur și rochia țesută din raze de lună, pornește într-o aventură plină de magie pentru a aduce lumina înapoi. Cu ajutorul licuricilor spioni, trecând de pasărea cu aripi de fum și podul invizibil, ea înfruntă Stăpânul Umbrelor într-o luptă legendară. Va reuși Ileana să elibereze Luna? O poveste fermecătoare despre curaj, lumină și magie!
Citește online povestea Ileana Cosânzeana și Luna Furată
Ileana Cosânzeana și Luna Furată
Capitolul 1: Noaptea fără Lună
Într-o seară liniștită, când licuricii ar fi trebuit să danseze pe câmpii și bufnițele să-și cânte poveștile, un întuneric greu s-a lăsat peste lume. Oamenii priveau spre cer cu teamă: Luna, cea care veghea somnul copiilor și lumina drumurile călătorilor rătăciți, dispăruse fără urmă. Nici măcar un firicel din lumina ei argintie nu mai mângâia pământul.
În lipsa Lunii, florile nopții s-au închis, izvoarele au încetat să mai scânteieze, iar umbrele s-au lungit amenințător peste sate și codri. Animalele nopții erau neliniștite, iar visele oamenilor erau acum lipsite de strălucirea lor magică. O vrajă grea plutea peste tărâm.
Ileana Cosânzeana stătea la fereastra castelului său, privind cerul sumbru. Părul ei de aur strălucitor cădea în valuri mătăsoase peste umeri, iar ochii săi verzi, limpezi precum smaraldele, căutau un răspuns în noaptea mută. Purta o rochie fermecată, meșteșugită din raze de lună, dar acum, fără sursa ei de lumină, țesătura părea mai puțin vie, ca și cum magia din ea ar fi fost stinsă.
„Ce blestem s-a abătut asupra lumii?” se întrebă ea, simțind că liniștea nu era una firească.
Atunci, o adiere ciudată se strecură prin odaie, aducând cu ea șoapte nevăzute. Erau șoaptele stelelor, care suspinau tăcut.
– Luna… a fost furată…
Ileana își încleștă mâinile. Nu putea sta deoparte. Dacă cineva îndrăznise să răpească Luna, lumea avea nevoie de ajutor.
Fără să mai stea pe gânduri, își încinge sabia la brâu și își cheamă calul fermecat. Blând și puternic, acesta veni în galop, scuturându-și coama sclipitoare.
– Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat, spuse Ileana, mângâindu-l pe grumaz.
Și astfel, fără teamă, porni spre locul unde Luna fusese văzută pentru ultima oară, hotărâtă să înfrunte orice primejdie pentru a aduce lumina înapoi.
Capitolul 1: Noaptea fără Lună
Într-o seară liniștită, când licuricii ar fi trebuit să danseze pe câmpii și bufnițele să-și cânte poveștile, un întuneric greu s-a lăsat peste lume. Oamenii priveau spre cer cu teamă: Luna, cea care veghea somnul copiilor și lumina drumurile călătorilor rătăciți, dispăruse fără urmă. Nici măcar un firicel din lumina ei argintie nu mai mângâia pământul.
În lipsa Lunii, florile nopții s-au închis, izvoarele au încetat să mai scânteieze, iar umbrele s-au lungit amenințător peste sate și codri. Animalele nopții erau neliniștite, iar visele oamenilor erau acum lipsite de strălucirea lor magică. O vrajă grea plutea peste tărâm.
Ileana Cosânzeana stătea la fereastra castelului său, privind cerul sumbru. Părul ei de aur strălucitor cădea în valuri mătăsoase peste umeri, iar ochii săi verzi, limpezi precum smaraldele, căutau un răspuns în noaptea mută. Purta o rochie fermecată, meșteșugită din raze de lună, dar acum, fără sursa ei de lumină, țesătura părea mai puțin vie, ca și cum magia din ea ar fi fost stinsă.
„Ce blestem s-a abătut asupra lumii?” se întrebă ea, simțind că liniștea nu era una firească.
Atunci, o adiere ciudată se strecură prin odaie, aducând cu ea șoapte nevăzute. Erau șoaptele stelelor, care suspinau tăcut.
– Luna… a fost furată…
Ileana își încleștă mâinile. Nu putea sta deoparte. Dacă cineva îndrăznise să răpească Luna, lumea avea nevoie de ajutor.
Fără să mai stea pe gânduri, își încinge sabia la brâu și își cheamă calul fermecat. Blând și puternic, acesta veni în galop, scuturându-și coama sclipitoare.
– Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat, spuse Ileana, mângâindu-l pe grumaz.
Și astfel, fără teamă, porni spre locul unde Luna fusese văzută pentru ultima oară, hotărâtă să înfrunte orice primejdie pentru a aduce lumina înapoi.
Capitolul 2: Licuricii Spioni
Călătorind prin noaptea adâncă, Ileana Cosânzeana ajunse într-o poiană misterioasă, unde lumina aproape că părea să respire. Licuricii, singurele ființe care mai purtau scântei din strălucirea pierdută a Lunii, pluteau deasupra florilor palide, desenând în aer dâre subțiri de lumină.
De cum o zăriră, roiul de licurici începu să danseze frenetic în jurul ei, de parcă o așteptaseră. O lumină aurie, mai puternică decât celelalte, se apropie și îi vorbi cu glas subțire:
— Ileana Cosânzeana, tu ești ultima speranță a nopții! Noi, paznicii luminii, am văzut ce s-a întâmplat. Luna nu a dispărut, ci a fost furată!
Ochii Ilenei scânteiară a îngrijorare.
— Cine ar fi îndrăznit un asemenea lucru? întrebă ea, simțind un fior rece.
Licuricii se strânseră într-un cerc strălucitor și, într-o limbă a luminilor, începură să-i arate ceea ce văzuseră. Din umbrele nopții se ivise o siluetă înaltă și fără chip: Stăpânul Umbrelor. Cu o mantie ce părea țesută din întunericul însuși, el întinsese mâna și, într-o clipire, Luna fusese smulsă din cer și încuiată într-o colivie de negură.
— O ține prizonieră în tărâmul umbrelor. Dar colivia nu poate fi deschisă decât cu o cheie anume, ascunsă în cuibul unei păsări uriașe ce trăiește în Munții de Argint!
Ileana își strânse hățurile calului său fermecat, iar părul său de aur sclipi sub lumina palidă a stelelor.
— Atunci acolo mă îndrept! spuse ea hotărâtă.
Licuricii îi arătară calea către munți, iar Ileana, fără să mai stea pe gânduri, porni mai departe, pregătită pentru următoarea încercare.
Călătorind prin noaptea adâncă, Ileana Cosânzeana ajunse într-o poiană misterioasă, unde lumina aproape că părea să respire. Licuricii, singurele ființe care mai purtau scântei din strălucirea pierdută a Lunii, pluteau deasupra florilor palide, desenând în aer dâre subțiri de lumină.
De cum o zăriră, roiul de licurici începu să danseze frenetic în jurul ei, de parcă o așteptaseră. O lumină aurie, mai puternică decât celelalte, se apropie și îi vorbi cu glas subțire:
— Ileana Cosânzeana, tu ești ultima speranță a nopții! Noi, paznicii luminii, am văzut ce s-a întâmplat. Luna nu a dispărut, ci a fost furată!
Ochii Ilenei scânteiară a îngrijorare.
— Cine ar fi îndrăznit un asemenea lucru? întrebă ea, simțind un fior rece.
Licuricii se strânseră într-un cerc strălucitor și, într-o limbă a luminilor, începură să-i arate ceea ce văzuseră. Din umbrele nopții se ivise o siluetă înaltă și fără chip: Stăpânul Umbrelor. Cu o mantie ce părea țesută din întunericul însuși, el întinsese mâna și, într-o clipire, Luna fusese smulsă din cer și încuiată într-o colivie de negură.
— O ține prizonieră în tărâmul umbrelor. Dar colivia nu poate fi deschisă decât cu o cheie anume, ascunsă în cuibul unei păsări uriașe ce trăiește în Munții de Argint!
Ileana își strânse hățurile calului său fermecat, iar părul său de aur sclipi sub lumina palidă a stelelor.
— Atunci acolo mă îndrept! spuse ea hotărâtă.
Licuricii îi arătară calea către munți, iar Ileana, fără să mai stea pe gânduri, porni mai departe, pregătită pentru următoarea încercare.
Capitolul 3: Pasărea cu Aripi de Fum
Drumul spre Munții de Argint era aspru și plin de capcane. Pietrele reci străluceau ca niște stele căzute, iar vântul șuiera printre creste, purtând ecouri din lumi nevăzute. Ileana Cosânzeana, cu părul de aur fluturând în vânt și rochia țesută din raze de lună scânteind palid, își urma calea fără teamă.
În vârful celui mai înalt pisc, ascuns printre nori, se afla cuibul uriaș al păsării cu aripi de fum. Penele ei întunecate păreau făcute din ceață și umbre, iar ochii ei ardeau ca două stele albastre. La picioarele sale, ascunsă sub un strat de fulgi argintii, strălucea cheia fermecată – singurul obiect ce putea elibera Luna.
De îndată ce Ileana se apropie, pasărea își desfășură aripile uriașe și, cu o bătaie puternică, stârni un vârtej de vânt. Fulgere albastre țâșniră printre nori, tăindu-i calea.
— Nimeni nu ia ce păzesc eu! răsună glasul său adânc ca tunetul.
Ileana știa că nu putea învinge o asemenea ființă prin luptă. Atunci, își aminti de șoaptele licuricilor și de cântecul magic pe care îl învățase de la ei. Își duse mâna la piept, închise ochii și începu să murmure încet o melodie fermecată.
Notele se ridicară ușor în aer, ca niște raze de lună ce se strecoară printre crengile unei păduri. Vântul se potoli, iar fulgerele pieriră unul câte unul. Ochii păsării, aprinși de furie, începură să se închidă, grei ca noaptea fără stele. Aripile sale de fum se strânseră încet, iar trupul uriaș se așeză în cuib, adormind sub vraja cântecului.
Cu pași ușori, Ileana se apropie și apucă cheia rece, care sclipea ca o stea captivă. Și fără a face vreun zgomot, se strecură din cuib și porni mai departe, cu inima plină de speranță, către palatul Stăpânului Umbrelor.
Drumul spre Munții de Argint era aspru și plin de capcane. Pietrele reci străluceau ca niște stele căzute, iar vântul șuiera printre creste, purtând ecouri din lumi nevăzute. Ileana Cosânzeana, cu părul de aur fluturând în vânt și rochia țesută din raze de lună scânteind palid, își urma calea fără teamă.
În vârful celui mai înalt pisc, ascuns printre nori, se afla cuibul uriaș al păsării cu aripi de fum. Penele ei întunecate păreau făcute din ceață și umbre, iar ochii ei ardeau ca două stele albastre. La picioarele sale, ascunsă sub un strat de fulgi argintii, strălucea cheia fermecată – singurul obiect ce putea elibera Luna.
De îndată ce Ileana se apropie, pasărea își desfășură aripile uriașe și, cu o bătaie puternică, stârni un vârtej de vânt. Fulgere albastre țâșniră printre nori, tăindu-i calea.
— Nimeni nu ia ce păzesc eu! răsună glasul său adânc ca tunetul.
Ileana știa că nu putea învinge o asemenea ființă prin luptă. Atunci, își aminti de șoaptele licuricilor și de cântecul magic pe care îl învățase de la ei. Își duse mâna la piept, închise ochii și începu să murmure încet o melodie fermecată.
Notele se ridicară ușor în aer, ca niște raze de lună ce se strecoară printre crengile unei păduri. Vântul se potoli, iar fulgerele pieriră unul câte unul. Ochii păsării, aprinși de furie, începură să se închidă, grei ca noaptea fără stele. Aripile sale de fum se strânseră încet, iar trupul uriaș se așeză în cuib, adormind sub vraja cântecului.
Cu pași ușori, Ileana se apropie și apucă cheia rece, care sclipea ca o stea captivă. Și fără a face vreun zgomot, se strecură din cuib și porni mai departe, cu inima plină de speranță, către palatul Stăpânului Umbrelor.
Capitolul 4: Podul Invizibil
Cu cheia fermecată ascunsă la piept, Ileana Cosânzeana își continua călătoria spre palatul Stăpânului Umbrelor. Noaptea o înconjura ca un văl de tăcere, iar aerul devenea tot mai greu, ca și cum întunericul însuși o privea din umbră.
În calea ei se întindea un râu negru ca cerneala, fără capăt, fără maluri vizibile. Apele lui erau tăcute, dar din adâncuri se auzeau murmure îndepărtate, ca niște șoapte pierdute ale celor care încercaseră să-l traverseze și eșuaseră. Pe partea cealaltă, învăluit în negură, se zărea palatul temutului Stăpân al Umbrelor, acolo unde Luna era ținută captivă.
Licuricii îi șoptiseră despre acest loc – podul invizibil. Era singura cale de trecere, dar el nu putea fi văzut sau simțit. Cei care pășeau pe el fără credință în propria putere se prăbușeau în abisul nesfârșit al râului.
Ileana privi în jur, căutând orice semn de trecere, dar în zadar. Apa rămânea nemișcată, cerul fără stele. Își mușcă buza, încercând să-și alunge îndoiala. Știa că totul depindea de ea și de credința ei.
Inspiră adânc, își închise ochii și lăsă inima să o ghideze.
— Eu pot! șopti ea.
Și atunci, fără să vadă, simți. Sub talpa fină a cizmelor ei, o suprafață solidă se contura. Făcu un pas și altul. Cu fiecare mișcare hotărâtă, podul se materializa sub pașii săi.
În jurul ei, umbrele începură să șușotească amenințător, încercând să o descurajeze.
— Te vei prăbuși… șopti una.
— Nu vei reuși… șuieră alta.
Dar Ileana nu le asculta. Ținea capul sus, cu părul de aur scânteind sub lumina palidă a nopții, iar ochii ei verzi, ca două smaralde, erau plini de hotărâre.
Pas cu pas, trecu râul. Și când atinse malul celălalt, podul se risipi în nimic, ca și cum nu ar fi existat niciodată.
În fața ei, palatul Stăpânului Umbrelor se înălța ca un munte de întuneric. Mai avea un singur obstacol de înfruntat. Luna aștepta să fie eliberată.
Cu cheia fermecată ascunsă la piept, Ileana Cosânzeana își continua călătoria spre palatul Stăpânului Umbrelor. Noaptea o înconjura ca un văl de tăcere, iar aerul devenea tot mai greu, ca și cum întunericul însuși o privea din umbră.
În calea ei se întindea un râu negru ca cerneala, fără capăt, fără maluri vizibile. Apele lui erau tăcute, dar din adâncuri se auzeau murmure îndepărtate, ca niște șoapte pierdute ale celor care încercaseră să-l traverseze și eșuaseră. Pe partea cealaltă, învăluit în negură, se zărea palatul temutului Stăpân al Umbrelor, acolo unde Luna era ținută captivă.
Licuricii îi șoptiseră despre acest loc – podul invizibil. Era singura cale de trecere, dar el nu putea fi văzut sau simțit. Cei care pășeau pe el fără credință în propria putere se prăbușeau în abisul nesfârșit al râului.
Ileana privi în jur, căutând orice semn de trecere, dar în zadar. Apa rămânea nemișcată, cerul fără stele. Își mușcă buza, încercând să-și alunge îndoiala. Știa că totul depindea de ea și de credința ei.
Inspiră adânc, își închise ochii și lăsă inima să o ghideze.
— Eu pot! șopti ea.
Și atunci, fără să vadă, simți. Sub talpa fină a cizmelor ei, o suprafață solidă se contura. Făcu un pas și altul. Cu fiecare mișcare hotărâtă, podul se materializa sub pașii săi.
În jurul ei, umbrele începură să șușotească amenințător, încercând să o descurajeze.
— Te vei prăbuși… șopti una.
— Nu vei reuși… șuieră alta.
Dar Ileana nu le asculta. Ținea capul sus, cu părul de aur scânteind sub lumina palidă a nopții, iar ochii ei verzi, ca două smaralde, erau plini de hotărâre.
Pas cu pas, trecu râul. Și când atinse malul celălalt, podul se risipi în nimic, ca și cum nu ar fi existat niciodată.
În fața ei, palatul Stăpânului Umbrelor se înălța ca un munte de întuneric. Mai avea un singur obstacol de înfruntat. Luna aștepta să fie eliberată.
Capitolul 5: Palatul Umbrelor
Cu inima bătându-i puternic, Ileana păși în palatul sumbru, unde niciun fir de lumină nu îndrăznea să pătrundă. Pereții păreau țesuți din întuneric pur, ca și cum noaptea însăși își făcuse culcuș acolo. La fiecare pas, umbrele păreau să se miște în voie, șoptindu-i cu voci străvechi, reci ca gheața:
— Întoarce-te… Este prea târziu…
Ileana își ținu privirea dreaptă înainte. Părul ei de aur strălucea palid în negură, iar rochia ei țesută din raze de lună părea să fie singura sursă de lumină din acel loc blestemat.
În mijlocul încăperii întunecate, o colivie de negură freamăta, parcă vie. Înăuntru, Luna însăși zăcea captivă, slăbită, fără strălucirea de altădată. Razele ei erau palide, ca o candelă pe cale să se stingă.
Ileana strânse cheia fermecată în palmă. Știa că trebuie să acționeze rapid. Dar chiar când se pregătea să deschidă colivia, o umbră se desprinse din întuneric și căpătă formă în fața ei.
O siluetă înaltă, învăluită într-o mantie neagră ca noaptea fără stele, apăru înaintea ei. Nu avea chip, doar două ochiuri de beznă care păreau să absoarbă orice licărire de speranță.
— Te-ai aventurat prea departe, Ileana Cosânzeana… rosti o voce adâncă, răsunând ca un ecou venit din străfundurile pământului.
Era Stăpânul Umbrelor. Și nu avea de gând să o lase să plece cu Luna.
Cu inima bătându-i puternic, Ileana păși în palatul sumbru, unde niciun fir de lumină nu îndrăznea să pătrundă. Pereții păreau țesuți din întuneric pur, ca și cum noaptea însăși își făcuse culcuș acolo. La fiecare pas, umbrele păreau să se miște în voie, șoptindu-i cu voci străvechi, reci ca gheața:
— Întoarce-te… Este prea târziu…
Ileana își ținu privirea dreaptă înainte. Părul ei de aur strălucea palid în negură, iar rochia ei țesută din raze de lună părea să fie singura sursă de lumină din acel loc blestemat.
În mijlocul încăperii întunecate, o colivie de negură freamăta, parcă vie. Înăuntru, Luna însăși zăcea captivă, slăbită, fără strălucirea de altădată. Razele ei erau palide, ca o candelă pe cale să se stingă.
Ileana strânse cheia fermecată în palmă. Știa că trebuie să acționeze rapid. Dar chiar când se pregătea să deschidă colivia, o umbră se desprinse din întuneric și căpătă formă în fața ei.
O siluetă înaltă, învăluită într-o mantie neagră ca noaptea fără stele, apăru înaintea ei. Nu avea chip, doar două ochiuri de beznă care păreau să absoarbă orice licărire de speranță.
— Te-ai aventurat prea departe, Ileana Cosânzeana… rosti o voce adâncă, răsunând ca un ecou venit din străfundurile pământului.
Era Stăpânul Umbrelor. Și nu avea de gând să o lase să plece cu Luna.
Capitolul 6: Înfruntarea Finală
Stăpânul Umbrelor își ridică brațele, iar întunericul din jur se răsuci ca un vârtej, gata să o înghită pe Ileana. Umbrele îi șușoteau amenințări, se strecurau printre razele slabe ale Lunii captive, transformând palatul într-un ocean de beznă mișcătoare.
— Lumina nu are putere aici, copilă îndrăzneață! rosti el cu glasul adânc ca un hău fără fund. Aici doar umbrele domnesc!
Din negură, brațe întunecate se întindeau spre Ileana, încercând să-i stingă strălucirea. Dar ea nu s-a temut. Știa că sabia sa, oricât de ascuțită, nu era arma potrivită pentru această luptă. Nu oțelul putea birui umbrele, ci lumina însăși.
Atunci, cu o hotărâre neclintită, Ileana își ridică brațele și își chemă adevărata putere. Părul ei de aur strălucitor se aprinse ca soarele la răsărit, rochia ei țesută din raze de lună începu să sclipească asemenea cerului înstelat.
— Întunericul nu poate stinge lumina! strigă ea, iar vocea îi răsună ca un clopot de argint.
Lumina izbucni din trupul ei, izgonind umbrele din fiecare colț al palatului. Stăpânul Umbrelor încercă să se ascundă, dar razele lunii îl găsiră și-l sfâșiară. Cu un ultim țipăt, se destrămă în negură, risipindu-se ca o ceață sub primele raze ale zorilor.
Vraja lui fusese nimicită. Palatul umbrelor începu să se destrame, iar colivia Lunii se deschise încet, eliberând strălucirea ei pierdută.
Stăpânul Umbrelor își ridică brațele, iar întunericul din jur se răsuci ca un vârtej, gata să o înghită pe Ileana. Umbrele îi șușoteau amenințări, se strecurau printre razele slabe ale Lunii captive, transformând palatul într-un ocean de beznă mișcătoare.
— Lumina nu are putere aici, copilă îndrăzneață! rosti el cu glasul adânc ca un hău fără fund. Aici doar umbrele domnesc!
Din negură, brațe întunecate se întindeau spre Ileana, încercând să-i stingă strălucirea. Dar ea nu s-a temut. Știa că sabia sa, oricât de ascuțită, nu era arma potrivită pentru această luptă. Nu oțelul putea birui umbrele, ci lumina însăși.
Atunci, cu o hotărâre neclintită, Ileana își ridică brațele și își chemă adevărata putere. Părul ei de aur strălucitor se aprinse ca soarele la răsărit, rochia ei țesută din raze de lună începu să sclipească asemenea cerului înstelat.
— Întunericul nu poate stinge lumina! strigă ea, iar vocea îi răsună ca un clopot de argint.
Lumina izbucni din trupul ei, izgonind umbrele din fiecare colț al palatului. Stăpânul Umbrelor încercă să se ascundă, dar razele lunii îl găsiră și-l sfâșiară. Cu un ultim țipăt, se destrămă în negură, risipindu-se ca o ceață sub primele raze ale zorilor.
Vraja lui fusese nimicită. Palatul umbrelor începu să se destrame, iar colivia Lunii se deschise încet, eliberând strălucirea ei pierdută.
Capitolul 7: Întoarcerea Luminii
Ileana ridică cheia strălucitoare și o așeză în încuietoarea coliviei de negură. Cu un sunet cristalin, lanțurile întunericului se destrămară, iar ușa se deschise larg. Dinăuntru, Luna își ridică încet chipul palid, iar lumina ei blândă se revărsă peste lume.
Cerul, odinioară pustiu și întunecat, se umplu din nou de stele care dansau de bucurie. Florile nopții își deschiseră petalele argintii, izvoarele își recăpătară limpezimea, iar visele oamenilor deveneau din nou limpezi și pline de speranță.
Ileana privi spre bolta cerească și zâmbi. Știa că ținutul ei era acum în siguranță, dar și că lumea era vastă, plină de magie și primejdii ce așteptau să fie înfruntate.
Când se întoarse acasă, oamenii o întâmpinară cu cântece și lumini, numind-o salvatoarea nopții. Dar în ochii ei strălucea deja dorul de noi aventuri.
Cu părul de aur fluturând în vânt și rochia țesută din raze de lună, Ileana Cosânzeana se pregătea să plece din nou. Undeva, în depărtare, alt mister aștepta să fie descoperit…
Ileana ridică cheia strălucitoare și o așeză în încuietoarea coliviei de negură. Cu un sunet cristalin, lanțurile întunericului se destrămară, iar ușa se deschise larg. Dinăuntru, Luna își ridică încet chipul palid, iar lumina ei blândă se revărsă peste lume.
Cerul, odinioară pustiu și întunecat, se umplu din nou de stele care dansau de bucurie. Florile nopții își deschiseră petalele argintii, izvoarele își recăpătară limpezimea, iar visele oamenilor deveneau din nou limpezi și pline de speranță.
Ileana privi spre bolta cerească și zâmbi. Știa că ținutul ei era acum în siguranță, dar și că lumea era vastă, plină de magie și primejdii ce așteptau să fie înfruntate.
Când se întoarse acasă, oamenii o întâmpinară cu cântece și lumini, numind-o salvatoarea nopții. Dar în ochii ei strălucea deja dorul de noi aventuri.
Cu părul de aur fluturând în vânt și rochia țesută din raze de lună, Ileana Cosânzeana se pregătea să plece din nou. Undeva, în depărtare, alt mister aștepta să fie descoperit…
Sfârșitul celui de-al șaselea basm din seria Ileana Cosânzeana
