Ileana Cosânzeana și Ileana Simziana: Regina Fermecată - poveste basm de Daniel Vîrdol
Citește online povestea basm Ileana Cosânzeana și Ileana Simziana: Regina Fermecată scrisă de Daniel Vîrdol (a noua poveste din seria de basme Ileana Cosânzeana), care este o poveste plină de magie, curaj și prietenie neașteptată. Când un blestem întunecă un tărâm fermecat, Ileana Cosânzeana pornește într-o nouă aventură pentru a-l salva. Pe drum, întâlnește o ființă misterioasă: Ileana Simziana, o regină mândră și puternică, care își apără propriul regat. Deși diferite, cele două eroine trebuie să-și unească forțele împotriva Stăpânului de Fum, un vrăjitor malefic ce amenință lumea. O poveste despre încredere, loialitate și puterea luminii de a învinge întunericul!
Citește povestea Ileana Cosânzeana și Ileana Simziana: Regina Fermecată de Daniel Vîrdol
Ileana Cosânzeana și Ileana Simziana: Regina Fermecată
Capitolul 1: Tărâmul Căzut în Umbre
Într-o noapte fără stele, cerul se acoperi cu o negură grea, de parcă însăși lumina se temea să mai pătrundă în lume. În văile odinioară pline de viață, florile își plecară petalele, ofilindu-se într-o tăcere tristă. Râurile, care altădată murmurau povești la urechile celor ce le ascultau, înghețară într-o liniște nefirească. Oamenii își pierdură visele, iar în satul de la marginea pădurii, nici măcar câinii nu mai lătrau. O vrajă neagră plutea peste pământ, trăgând lumea într-un somn adânc, lipsit de speranță.
În palatul ei scăldat în razele dimineții, Ileana Cosânzeana simți că ceva se schimbase. Privind spre zările întunecate, un fior îi străbătu inima. Nu era doar o zi mohorâtă sau un nor rătăcit. Era un semn. Natura însăși părea bolnavă. Se apropie de fereastră și privi îngândurată către pădurea de la marginea regatului. Acolo unde, cu o zi înainte, văzuse lumina jucându-se printre frunze, acum plutea o pâclă întunecată.
Nu era prima oară când simțea apropierea unui blestem. Cu părul de aur ce strălucea ca soarele la amiază și ochii verzi ca smaraldele, Ileana își puse rochia țesută din raze de lună și își încinge sabia fermecată la brâu. Oricât de periculoasă ar fi fost această nouă amenințare, ea nu putea rămâne nepăsătoare.
Se întoarse spre ghicitoarea palatului, o bătrână înțeleaptă care veghea de mult asupra regatului.
— Mamă Leano, spuse Ileana, ce este acest întuneric care cuprinde ținutul?
Bătrâna oftă și își trecu degetele noduroase peste globul de cristal, care sclipea slab, ca o stea aproape stinsă.
— O putere veche s-a trezit, fata mea, murmură ea. Un blestem greu ca noaptea a coborât asupra unui tărâm îndepărtat. Soarele abia mai strălucește acolo, râurile s-au oprit, iar umbrele au prins viață. Cineva vrea să acopere lumea într-o negură veșnică.
— Cine este vinovatul?
— Asta nu pot încă să văd, zise ghicitoarea, privind-o pe Ileana cu ochii plini de grijă. Dar simt că nu vei fi singură în această călătorie.
Ileana își încruntă sprâncenele. Nu obișnuia să ceară ajutor. Își câștigase renumele luptând singură împotriva celor mai mari pericole. Și totuși, Mama Leana nu greșea niciodată.
— Atunci mă voi pregăti de drum, hotărî Ileana.
Își chemă calul năzdrăvan, care veni galopând pe o adiere de vânt, cu coama lui argintie strălucind în lumina palidă a zorilor. Ileana își puse mantia albă, își strânse sabia la piept și se urcă în șa. Cu o ultimă privire spre palatul său, își îndreptă ochii spre răsărit, unde umbrele păreau mai grele ca nicicând.
Ceva o aștepta acolo. O amenințare ce trebuia înfruntată.
Dar ceea ce nu știa era că, pentru prima oară, în această aventură nu avea să fie singură…
Capitolul 1: Tărâmul Căzut în Umbre
Într-o noapte fără stele, cerul se acoperi cu o negură grea, de parcă însăși lumina se temea să mai pătrundă în lume. În văile odinioară pline de viață, florile își plecară petalele, ofilindu-se într-o tăcere tristă. Râurile, care altădată murmurau povești la urechile celor ce le ascultau, înghețară într-o liniște nefirească. Oamenii își pierdură visele, iar în satul de la marginea pădurii, nici măcar câinii nu mai lătrau. O vrajă neagră plutea peste pământ, trăgând lumea într-un somn adânc, lipsit de speranță.
În palatul ei scăldat în razele dimineții, Ileana Cosânzeana simți că ceva se schimbase. Privind spre zările întunecate, un fior îi străbătu inima. Nu era doar o zi mohorâtă sau un nor rătăcit. Era un semn. Natura însăși părea bolnavă. Se apropie de fereastră și privi îngândurată către pădurea de la marginea regatului. Acolo unde, cu o zi înainte, văzuse lumina jucându-se printre frunze, acum plutea o pâclă întunecată.
Nu era prima oară când simțea apropierea unui blestem. Cu părul de aur ce strălucea ca soarele la amiază și ochii verzi ca smaraldele, Ileana își puse rochia țesută din raze de lună și își încinge sabia fermecată la brâu. Oricât de periculoasă ar fi fost această nouă amenințare, ea nu putea rămâne nepăsătoare.
Se întoarse spre ghicitoarea palatului, o bătrână înțeleaptă care veghea de mult asupra regatului.
— Mamă Leano, spuse Ileana, ce este acest întuneric care cuprinde ținutul?
Bătrâna oftă și își trecu degetele noduroase peste globul de cristal, care sclipea slab, ca o stea aproape stinsă.
— O putere veche s-a trezit, fata mea, murmură ea. Un blestem greu ca noaptea a coborât asupra unui tărâm îndepărtat. Soarele abia mai strălucește acolo, râurile s-au oprit, iar umbrele au prins viață. Cineva vrea să acopere lumea într-o negură veșnică.
— Cine este vinovatul?
— Asta nu pot încă să văd, zise ghicitoarea, privind-o pe Ileana cu ochii plini de grijă. Dar simt că nu vei fi singură în această călătorie.
Ileana își încruntă sprâncenele. Nu obișnuia să ceară ajutor. Își câștigase renumele luptând singură împotriva celor mai mari pericole. Și totuși, Mama Leana nu greșea niciodată.
— Atunci mă voi pregăti de drum, hotărî Ileana.
Își chemă calul năzdrăvan, care veni galopând pe o adiere de vânt, cu coama lui argintie strălucind în lumina palidă a zorilor. Ileana își puse mantia albă, își strânse sabia la piept și se urcă în șa. Cu o ultimă privire spre palatul său, își îndreptă ochii spre răsărit, unde umbrele păreau mai grele ca nicicând.
Ceva o aștepta acolo. O amenințare ce trebuia înfruntată.
Dar ceea ce nu știa era că, pentru prima oară, în această aventură nu avea să fie singură…
Capitolul 2: Ileana Simziana – Regina Fermecată
Pădurea din fața Ilenei Cosânzeana nu era ca oricare alta. Copacii își ridicau trunchiurile falnice spre cer, dar frunzele lor păreau atinse de o magie stranie, sclipind slab în întuneric. Unele erau argintii, altele își schimbau culorile sub privirea curioasă a călătoarei. Un vânt moale foșnea printre crengi, purtând ecouri ale unor glasuri nevăzute.
Ileana își struni calul fermecat și își așeză o mână pe sabia de la brâu. Ceva era diferit aici. Nu simțea pericol, dar nici siguranță. Era o magie veche, puternică, dar neamenințătoare.
Pe măsură ce înainta, umbrele copacilor se despărțeau, dezvăluind o priveliște uimitoare: un palat din cristal alb, cu turle ce păreau țesute din lumina stelelor. Zidurile erau translucide, iar lumina lunii se juca pe suprafața lor, făcându-le să pară vii.
La intrare, două uși înalte, sculptate cu simboluri străvechi, se deschiseră singure, de parcă o forță nevăzută ar fi așteptat-o. Ileana păși înăuntru, ținându-și privirea dreaptă, atentă la orice mișcare.
În mijlocul sălii tronului, așezată pe un jilț de argint încrustat cu pietre prețioase, stătea o femeie cu o frumusețe nepământeană. Părul ei lung și argintiu cădea în valuri până la podea, iar ochii îi sclipeau precum cerul nopții, adânci și tainici. Purtând o mantie strălucitoare, brodată cu stele, părea o regină desprinsă dintr-o poveste uitată de timp.
— Te așteptam, Ileana Cosânzeana, rosti ea, cu o voce melodioasă, dar plină de forță.
Ileana se opri, surprinsă.
— Cine ești? Cum de îmi cunoști numele?
Femeia se ridică de pe tron, iar fiecare pas al ei părea să facă aerul din jur să vibreze de magie.
— Sunt Ileana Simziana, regina acestui tărâm… sau a ce a mai rămas din el.
Cosânzeana își încrucișă brațele.
— Am auzit povești despre tine. Unii spun că ești o zână, alții că ai fost o prințesă fermecată. Dar niciodată nu am știut dacă ești reală sau doar un vis.
Simziana zâmbi trist.
— Uneori nici eu nu știu. Dar iată-ne aici, amândouă, în fața aceluiași pericol. Blestemul care a căzut peste lume a început cu regatul meu. A acoperit pădurile, a furat lumina soarelui și a împietrit inimile oamenilor. Magia mea l-a ținut departe de acest palat, dar nu pentru mult timp.
Ileana Cosânzeana își dădu seama că magia de aici nu era ostilă, ci mai degrabă o ultimă redută împotriva întunericului.
— Cine a adus acest blestem? întrebă ea.
Ochii Ilenei Simziana străluciră misterios.
— O ființă pe care nici tu, nici eu nu o putem învinge singure. Un stăpân al umbrelor, o creatură care se hrănește din teama oamenilor, din uitare și din suferință.
— Și de ce ai așteptat să vin eu?
Simziana se apropie de ea și îi atinse ușor umărul.
— Pentru că am visat această întâlnire. Pentru că știu că împreună putem rupe blestemul.
Ileana Cosânzeana privi în ochii ei și, pentru prima oară, simți că în fața ei se afla cineva asemenea ei: o regină a luminii, dar cu un destin diferit. Și totuși, erau atât de deosebite. Ileana Cosânzeana era focul, soarele, lupta și curajul. Ileana Simziana era noaptea, taina, vraja și răbdarea.
— Bine, spuse Ileana Cosânzeana, strângând mânerul sabiei. Atunci să vedem ce ne rezervă destinul.
Și astfel, două dintre cele mai mari puteri ale lumii își uniră forțele, fără să știe că pericolele care le așteptau erau mult mai mari decât și-ar fi putut imagina.
Pădurea din fața Ilenei Cosânzeana nu era ca oricare alta. Copacii își ridicau trunchiurile falnice spre cer, dar frunzele lor păreau atinse de o magie stranie, sclipind slab în întuneric. Unele erau argintii, altele își schimbau culorile sub privirea curioasă a călătoarei. Un vânt moale foșnea printre crengi, purtând ecouri ale unor glasuri nevăzute.
Ileana își struni calul fermecat și își așeză o mână pe sabia de la brâu. Ceva era diferit aici. Nu simțea pericol, dar nici siguranță. Era o magie veche, puternică, dar neamenințătoare.
Pe măsură ce înainta, umbrele copacilor se despărțeau, dezvăluind o priveliște uimitoare: un palat din cristal alb, cu turle ce păreau țesute din lumina stelelor. Zidurile erau translucide, iar lumina lunii se juca pe suprafața lor, făcându-le să pară vii.
La intrare, două uși înalte, sculptate cu simboluri străvechi, se deschiseră singure, de parcă o forță nevăzută ar fi așteptat-o. Ileana păși înăuntru, ținându-și privirea dreaptă, atentă la orice mișcare.
În mijlocul sălii tronului, așezată pe un jilț de argint încrustat cu pietre prețioase, stătea o femeie cu o frumusețe nepământeană. Părul ei lung și argintiu cădea în valuri până la podea, iar ochii îi sclipeau precum cerul nopții, adânci și tainici. Purtând o mantie strălucitoare, brodată cu stele, părea o regină desprinsă dintr-o poveste uitată de timp.
— Te așteptam, Ileana Cosânzeana, rosti ea, cu o voce melodioasă, dar plină de forță.
Ileana se opri, surprinsă.
— Cine ești? Cum de îmi cunoști numele?
Femeia se ridică de pe tron, iar fiecare pas al ei părea să facă aerul din jur să vibreze de magie.
— Sunt Ileana Simziana, regina acestui tărâm… sau a ce a mai rămas din el.
Cosânzeana își încrucișă brațele.
— Am auzit povești despre tine. Unii spun că ești o zână, alții că ai fost o prințesă fermecată. Dar niciodată nu am știut dacă ești reală sau doar un vis.
Simziana zâmbi trist.
— Uneori nici eu nu știu. Dar iată-ne aici, amândouă, în fața aceluiași pericol. Blestemul care a căzut peste lume a început cu regatul meu. A acoperit pădurile, a furat lumina soarelui și a împietrit inimile oamenilor. Magia mea l-a ținut departe de acest palat, dar nu pentru mult timp.
Ileana Cosânzeana își dădu seama că magia de aici nu era ostilă, ci mai degrabă o ultimă redută împotriva întunericului.
— Cine a adus acest blestem? întrebă ea.
Ochii Ilenei Simziana străluciră misterios.
— O ființă pe care nici tu, nici eu nu o putem învinge singure. Un stăpân al umbrelor, o creatură care se hrănește din teama oamenilor, din uitare și din suferință.
— Și de ce ai așteptat să vin eu?
Simziana se apropie de ea și îi atinse ușor umărul.
— Pentru că am visat această întâlnire. Pentru că știu că împreună putem rupe blestemul.
Ileana Cosânzeana privi în ochii ei și, pentru prima oară, simți că în fața ei se afla cineva asemenea ei: o regină a luminii, dar cu un destin diferit. Și totuși, erau atât de deosebite. Ileana Cosânzeana era focul, soarele, lupta și curajul. Ileana Simziana era noaptea, taina, vraja și răbdarea.
— Bine, spuse Ileana Cosânzeana, strângând mânerul sabiei. Atunci să vedem ce ne rezervă destinul.
Și astfel, două dintre cele mai mari puteri ale lumii își uniră forțele, fără să știe că pericolele care le așteptau erau mult mai mari decât și-ar fi putut imagina.
Capitolul 3: Blestemul Stăpânului de Fum
Ileana Simziana ridică mâna, iar pereții de cristal ai palatului se întunecară brusc, transformându-se într-o oglindă neagră. Din adâncul său, umbrele fremătau și se conturau într-o imagine înfricoșătoare: o peșteră colosală, din care se ridica un fum dens și întunecat.
— Acolo își are tronul Stăpânul de Fum, spuse Ileana Simziana cu o voce gravă. O ființă născută din noapte și suferință, care își dorește să înghită lumea în întuneric.
Ileana Cosânzeana își încruntă sprâncenele și își încleștă pumnul pe mânerul sabiei.
— Am mai înfruntat zmei și vrăjitori, dar niciodată o creatură de fum. Cum poate cineva să lupte cu ceva care nici măcar nu are o formă?
Simziana îi arătă imaginea care se schimba în oglindă. În inima acelei peșteri se vedea o fortăreață uriașă, învăluită într-o ceață groasă, prin care umbre mișcătoare păreau să pândească.
— Puterea lui vine dintr-o singură sursă, continuă Ileana Simziana. O flacără fermecată, ascunsă în această fortăreață. Atâta timp cât arde, el rămâne nemuritor. Dacă vrem să-l învingem, trebuie să găsim această flacără și să o stingem.
Ileana Cosânzeana își strânse pelerina de raze de soare în jurul umerilor.
— Atunci nu avem timp de pierdut.
Însă Ileana Simziana ezită.
— Calea spre fortăreață este periculoasă. Stăpânul de Fum și-a lăsat monștrii umbrelor să o păzească. Ființe fără chip, care pot lua forma celor mai mari temeri ale noastre. Dacă inima ta șovăie, te vor devora.
Cosânzeana zâmbi, ridicând ușor bărbia.
— N-am fost niciodată o ființă a îndoielii. Dar tu? Ai stat în palatul tău, protejată de magia ta. Ești pregătită să înfrunți întunericul?
Ochii Ilenei Simziana străluciră ca două stele în noapte.
— Nu sunt o războinică, dar sunt o regină. Și un conducător adevărat nu lasă umbrele să-i fure lumina.
Cele două își uniră mâinile într-un legământ tăcut. O flacără de lumină albăstrie se aprinse între palmele lor, semnul că destinul lor era acum legat.
Fără să mai piardă vremea, părăsiră palatul și porniră spre tărâmul umbrelor, fără să știe că adevărata luptă nu avea să fie doar împotriva monștrilor din întuneric, ci și împotriva temerilor ascunse din inimile lor.
Ileana Simziana ridică mâna, iar pereții de cristal ai palatului se întunecară brusc, transformându-se într-o oglindă neagră. Din adâncul său, umbrele fremătau și se conturau într-o imagine înfricoșătoare: o peșteră colosală, din care se ridica un fum dens și întunecat.
— Acolo își are tronul Stăpânul de Fum, spuse Ileana Simziana cu o voce gravă. O ființă născută din noapte și suferință, care își dorește să înghită lumea în întuneric.
Ileana Cosânzeana își încruntă sprâncenele și își încleștă pumnul pe mânerul sabiei.
— Am mai înfruntat zmei și vrăjitori, dar niciodată o creatură de fum. Cum poate cineva să lupte cu ceva care nici măcar nu are o formă?
Simziana îi arătă imaginea care se schimba în oglindă. În inima acelei peșteri se vedea o fortăreață uriașă, învăluită într-o ceață groasă, prin care umbre mișcătoare păreau să pândească.
— Puterea lui vine dintr-o singură sursă, continuă Ileana Simziana. O flacără fermecată, ascunsă în această fortăreață. Atâta timp cât arde, el rămâne nemuritor. Dacă vrem să-l învingem, trebuie să găsim această flacără și să o stingem.
Ileana Cosânzeana își strânse pelerina de raze de soare în jurul umerilor.
— Atunci nu avem timp de pierdut.
Însă Ileana Simziana ezită.
— Calea spre fortăreață este periculoasă. Stăpânul de Fum și-a lăsat monștrii umbrelor să o păzească. Ființe fără chip, care pot lua forma celor mai mari temeri ale noastre. Dacă inima ta șovăie, te vor devora.
Cosânzeana zâmbi, ridicând ușor bărbia.
— N-am fost niciodată o ființă a îndoielii. Dar tu? Ai stat în palatul tău, protejată de magia ta. Ești pregătită să înfrunți întunericul?
Ochii Ilenei Simziana străluciră ca două stele în noapte.
— Nu sunt o războinică, dar sunt o regină. Și un conducător adevărat nu lasă umbrele să-i fure lumina.
Cele două își uniră mâinile într-un legământ tăcut. O flacără de lumină albăstrie se aprinse între palmele lor, semnul că destinul lor era acum legat.
Fără să mai piardă vremea, părăsiră palatul și porniră spre tărâmul umbrelor, fără să știe că adevărata luptă nu avea să fie doar împotriva monștrilor din întuneric, ci și împotriva temerilor ascunse din inimile lor.
Capitolul 4: Proba Încrederii
Drumul către fortăreața umbrelor le purta printr-o vale acoperită de o ceață deasă, în care nimic nu părea să aibă formă ori contur. Pas cu pas, lumea din jur devenea tot mai nedefinită, ca un vis pe cale să se destrame.
— Ce este locul acesta? întrebă Ileana Cosânzeana, privind în jur cu mâna pe mânerul sabiei.
Ileana Simziana, mai obișnuită cu locuri vrăjite, își trecu degetele prin aer, murmurând un descântec. În fața lor, ceața se risipi ușor, dezvăluind o prăpastie adâncă, peste care se întindea un pod de piatră.
Însă ceva era în neregulă. Când Ileana Cosânzeana făcu un pas înainte, o parte din pod se nărui sub picioarele ei, iar abisul întunecat de dedesubt păruse să freamăte, ca și cum ar fi fost viu.
— Acesta nu este un pod obișnuit, spuse Ileana Simziana, strângându-și mantia pe umeri. Este o probă.
— O probă?
Regina fermecată își ridică privirea spre cerul cenușiu.
— Legenda spune că acest pod nu acceptă pașii celor care nu au încredere unul în celălalt. Dacă încercăm să-l traversăm fără a ne uni forțele, se va destrăma și ne va înghiți întunericul.
Cosânzeana își încrucișă brațele.
— Nu sunt obișnuită să mă bazez pe altcineva în luptă.
— Nici eu, răspunse Simziana, la fel de mândră.
Se priviră o clipă, amândouă conștiente că diferențele dintre ele le împiedicau să fie o echipă adevărată. Ileana Cosânzeana era o luptătoare ce se baza pe forță și curaj, în timp ce Ileana Simziana era o regină ce conducea din umbră, prin farmec și înțelepciune.
Dar în fața acestui pod, nici una nu putea trece singură.
— Atunci avem de ales, spuse Cosânzeana. Ori traversăm împreună, ori pierim aici.
Simziana îi întinse mâna.
— Jur pe magia mea că nu te voi lăsa să cazi.
Cosânzeana zâmbi și îi strânse mâna cu hotărâre.
— Iar eu jur pe sabia mea că te voi apăra până la capăt.
Împreună, făcură primul pas.
Podul se cutremură, dar nu se destrămă. Al doilea pas. Întunericul de sub ele fremăta furios. Al treilea pas. O rafală de vânt încercă să le despartă, dar ele își încleștară mâinile și merseră mai departe.
Când pășiră pe celălalt mal, podul dispăru în spatele lor, înghițit de abis.
Se priviră, cu respirația întretăiată.
— Se pare că suntem mai puternice împreună decât separate, spuse Ileana Simziana, ridicând ușor din sprânceană.
Cosânzeana râse scurt.
— Să nu te obișnuiești prea tare cu asta.
Dar, în adâncul sufletului, amândouă știau că, din acel moment, nu mai erau doar două regine cu puteri diferite. Deveniseră două aliate de neclintit.
Drumul către fortăreața umbrelor le purta printr-o vale acoperită de o ceață deasă, în care nimic nu părea să aibă formă ori contur. Pas cu pas, lumea din jur devenea tot mai nedefinită, ca un vis pe cale să se destrame.
— Ce este locul acesta? întrebă Ileana Cosânzeana, privind în jur cu mâna pe mânerul sabiei.
Ileana Simziana, mai obișnuită cu locuri vrăjite, își trecu degetele prin aer, murmurând un descântec. În fața lor, ceața se risipi ușor, dezvăluind o prăpastie adâncă, peste care se întindea un pod de piatră.
Însă ceva era în neregulă. Când Ileana Cosânzeana făcu un pas înainte, o parte din pod se nărui sub picioarele ei, iar abisul întunecat de dedesubt păruse să freamăte, ca și cum ar fi fost viu.
— Acesta nu este un pod obișnuit, spuse Ileana Simziana, strângându-și mantia pe umeri. Este o probă.
— O probă?
Regina fermecată își ridică privirea spre cerul cenușiu.
— Legenda spune că acest pod nu acceptă pașii celor care nu au încredere unul în celălalt. Dacă încercăm să-l traversăm fără a ne uni forțele, se va destrăma și ne va înghiți întunericul.
Cosânzeana își încrucișă brațele.
— Nu sunt obișnuită să mă bazez pe altcineva în luptă.
— Nici eu, răspunse Simziana, la fel de mândră.
Se priviră o clipă, amândouă conștiente că diferențele dintre ele le împiedicau să fie o echipă adevărată. Ileana Cosânzeana era o luptătoare ce se baza pe forță și curaj, în timp ce Ileana Simziana era o regină ce conducea din umbră, prin farmec și înțelepciune.
Dar în fața acestui pod, nici una nu putea trece singură.
— Atunci avem de ales, spuse Cosânzeana. Ori traversăm împreună, ori pierim aici.
Simziana îi întinse mâna.
— Jur pe magia mea că nu te voi lăsa să cazi.
Cosânzeana zâmbi și îi strânse mâna cu hotărâre.
— Iar eu jur pe sabia mea că te voi apăra până la capăt.
Împreună, făcură primul pas.
Podul se cutremură, dar nu se destrămă. Al doilea pas. Întunericul de sub ele fremăta furios. Al treilea pas. O rafală de vânt încercă să le despartă, dar ele își încleștară mâinile și merseră mai departe.
Când pășiră pe celălalt mal, podul dispăru în spatele lor, înghițit de abis.
Se priviră, cu respirația întretăiată.
— Se pare că suntem mai puternice împreună decât separate, spuse Ileana Simziana, ridicând ușor din sprânceană.
Cosânzeana râse scurt.
— Să nu te obișnuiești prea tare cu asta.
Dar, în adâncul sufletului, amândouă știau că, din acel moment, nu mai erau doar două regine cu puteri diferite. Deveniseră două aliate de neclintit.
Capitolul 5: Monștrii Umbrelor
Fortăreața de ceață se ridica în fața lor, o construcție bizară, fără contur clar, mereu schimbătoare, ca și cum însăși realitatea refuza să-i dea o formă. Turnurile ei păreau să se destrame și să se reconstruiască la fiecare bătaie a vântului, iar porțile se deschideau și se închideau ca niște guri hămesite.
— Locul acesta sfidează legile lumii, spuse Ileana Simziana, trecându-și palma peste aerul greu, simțind forțele magice care se împleteau în jurul lor.
— Indiferent ce magie îl ține în picioare, trebuie să pătrundem, răspunse Ileana Cosânzeana, scoțându-și sabia.
Dar chiar când făcură primul pas spre fortăreață, o mișcare stranie prinse contur în ceață. Din întunericul adunat se ridicară siluete negre, fără chip, contorsionate, alunecând spre ele ca niște umbre vii. Monștrii nu aveau formă clară, doar ochi sclipitori, ca niște scântei rătăcite într-un abis.
— Aceste creaturi sunt născute din frică, șopti Simziana. Se hrănesc cu nesiguranța și se schimbă după gândurile noastre.
— Atunci să nu le lăsăm să ne vadă slabe, răspunse Cosânzeana, ridicându-și sabia.
Un monstru se năpusti asupra ei, dar cu o mișcare iute, Ileana îi reteză umbra. Spre surprinderea ei, creatura nu muri, ci se împrăștie în ceață, doar ca să se refacă într-o altă formă, și mai înfricoșătoare.
— Nu pot fi ucise prin lovituri, spuse Simziana, ridicând mâinile și murmurând un descântec. Noi trebuie să le risipim, să le luăm forma!
Un vânt puternic începu să sufle, smulgând fâșii din ceața fortăreței. Lumina stelelor, invocată de Simziana, începu să strălucească printre umbre, făcându-le să tremure.
— Acum e rândul tău, Ileano!
Cosânzeana înțelese. Ridicându-și sabia spre cer, o făcu să strălucească cu o lumină orbitoare. Cu fiecare mișcare a ei, monștrii urlau, topindu-se în vântul magic al Ilenei Simziana.
Umbrele se risipiră una câte una, iar ceața începu să se destrame. În fața lor, dincolo de poarta fortăreței, strălucea slab flacăra blestemată.
— Am ajuns, șopti Ileana Simziana.
— Acum trebuie să o distrugem, răspunse Ileana Cosânzeana, pregătindu-se pentru ultima confruntare.
Fortăreața de ceață se ridica în fața lor, o construcție bizară, fără contur clar, mereu schimbătoare, ca și cum însăși realitatea refuza să-i dea o formă. Turnurile ei păreau să se destrame și să se reconstruiască la fiecare bătaie a vântului, iar porțile se deschideau și se închideau ca niște guri hămesite.
— Locul acesta sfidează legile lumii, spuse Ileana Simziana, trecându-și palma peste aerul greu, simțind forțele magice care se împleteau în jurul lor.
— Indiferent ce magie îl ține în picioare, trebuie să pătrundem, răspunse Ileana Cosânzeana, scoțându-și sabia.
Dar chiar când făcură primul pas spre fortăreață, o mișcare stranie prinse contur în ceață. Din întunericul adunat se ridicară siluete negre, fără chip, contorsionate, alunecând spre ele ca niște umbre vii. Monștrii nu aveau formă clară, doar ochi sclipitori, ca niște scântei rătăcite într-un abis.
— Aceste creaturi sunt născute din frică, șopti Simziana. Se hrănesc cu nesiguranța și se schimbă după gândurile noastre.
— Atunci să nu le lăsăm să ne vadă slabe, răspunse Cosânzeana, ridicându-și sabia.
Un monstru se năpusti asupra ei, dar cu o mișcare iute, Ileana îi reteză umbra. Spre surprinderea ei, creatura nu muri, ci se împrăștie în ceață, doar ca să se refacă într-o altă formă, și mai înfricoșătoare.
— Nu pot fi ucise prin lovituri, spuse Simziana, ridicând mâinile și murmurând un descântec. Noi trebuie să le risipim, să le luăm forma!
Un vânt puternic începu să sufle, smulgând fâșii din ceața fortăreței. Lumina stelelor, invocată de Simziana, începu să strălucească printre umbre, făcându-le să tremure.
— Acum e rândul tău, Ileano!
Cosânzeana înțelese. Ridicându-și sabia spre cer, o făcu să strălucească cu o lumină orbitoare. Cu fiecare mișcare a ei, monștrii urlau, topindu-se în vântul magic al Ilenei Simziana.
Umbrele se risipiră una câte una, iar ceața începu să se destrame. În fața lor, dincolo de poarta fortăreței, strălucea slab flacăra blestemată.
— Am ajuns, șopti Ileana Simziana.
— Acum trebuie să o distrugem, răspunse Ileana Cosânzeana, pregătindu-se pentru ultima confruntare.
Capitolul 6: Înfruntarea cu Stăpânul de Fum
Pășind în inima fortăreței, Ileana Cosânzeana și Ileana Simziana simțiră cum întunericul le apasă sufletele. Camera era imensă, fără pereți vizibili, doar o mare de fum dens care se mișca și fremăta ca o ființă vie. În mijlocul acestui haos plutea o flacără albastră, tremurând slab, dar pulsând cu o putere stranie.
Deodată, umbrele se contorsionară și se strânseră într-o singură formă, un colos negru, cu ochi arzători ca doi cărbuni încinși. Stăpânul de Fum se ridică înaintea lor, trupul său schimbându-se mereu, ca și cum ar fi fost făcut din însăși teama nopții.
— V-ați aventurat prea departe, muritoare îndrăznețe, rosti el cu o voce răsunătoare, ce părea să vină din toate direcțiile. V-ați luptat cu umbre, dar nu puteți învinge întunericul însuși.
Întinse o mână uriașă spre Ileana Simziana, iar aerul din jurul ei deveni greu ca plumbul.
— Tu, Ileana Simziana… Nu ești ca ea. Nu ai nevoie de alianțe. Nu ai nevoie de ea. Îți pot reda regatul, strălucirea, puterea… Tot ce ai pierdut. O singură condiție: las-o să piară!
Ochii adânci ai Ilenei Simziana se întunecară pentru o clipă. O viață întreagă fusese singură, o regină fără regat, o stăpână a unui tărâm condamnat. Promisiunea Stăpânului de Fum era ispititoare, iar puterea întunericului îi șoptea la ureche.
— Nu-l asculta! strigă Ileana Cosânzeana, ridicându-și sabia fermecată. Întunericul oferă doar iluzii, niciodată adevărata putere!
În acea clipă, Ileana Simziana își aminti toate încercările prin care trecuseră împreună. Își aminti cum podul s-a format doar când au avut încredere una în cealaltă, cum umbrele au fost risipite doar prin lumină.
Privirea i se limpezi și, cu un gest ferm, își ridică brațele spre cer.
— Nu voi alege niciodată întunericul!
Deasupra lor, stelele uitate ale regatului său începură să strălucească din nou, chemate de magia sa. Lumina coborî din înalturi și lovi umbra Stăpânului de Fum, făcând-o să se zvârcolească.
Ileana Cosânzeana se năpusti spre flacăra blestemată, ridicând sabia. Cu o singură lovitură hotărâtă, o străpunse.
Flacăra explodă într-un torent de lumină pură, împrăștiind fumul și umbrele. Stăpânul de Fum scoase un urlet sfâșietor, trupul său destrămându-se, înghițit de propriul întuneric.
Ceața se ridică, fortăreața se nărui, iar soarele dimineții se revărsa peste ținut. Cele două eroine reușiseră. Dar aventura lor nu se încheiase încă…
Pășind în inima fortăreței, Ileana Cosânzeana și Ileana Simziana simțiră cum întunericul le apasă sufletele. Camera era imensă, fără pereți vizibili, doar o mare de fum dens care se mișca și fremăta ca o ființă vie. În mijlocul acestui haos plutea o flacără albastră, tremurând slab, dar pulsând cu o putere stranie.
Deodată, umbrele se contorsionară și se strânseră într-o singură formă, un colos negru, cu ochi arzători ca doi cărbuni încinși. Stăpânul de Fum se ridică înaintea lor, trupul său schimbându-se mereu, ca și cum ar fi fost făcut din însăși teama nopții.
— V-ați aventurat prea departe, muritoare îndrăznețe, rosti el cu o voce răsunătoare, ce părea să vină din toate direcțiile. V-ați luptat cu umbre, dar nu puteți învinge întunericul însuși.
Întinse o mână uriașă spre Ileana Simziana, iar aerul din jurul ei deveni greu ca plumbul.
— Tu, Ileana Simziana… Nu ești ca ea. Nu ai nevoie de alianțe. Nu ai nevoie de ea. Îți pot reda regatul, strălucirea, puterea… Tot ce ai pierdut. O singură condiție: las-o să piară!
Ochii adânci ai Ilenei Simziana se întunecară pentru o clipă. O viață întreagă fusese singură, o regină fără regat, o stăpână a unui tărâm condamnat. Promisiunea Stăpânului de Fum era ispititoare, iar puterea întunericului îi șoptea la ureche.
— Nu-l asculta! strigă Ileana Cosânzeana, ridicându-și sabia fermecată. Întunericul oferă doar iluzii, niciodată adevărata putere!
În acea clipă, Ileana Simziana își aminti toate încercările prin care trecuseră împreună. Își aminti cum podul s-a format doar când au avut încredere una în cealaltă, cum umbrele au fost risipite doar prin lumină.
Privirea i se limpezi și, cu un gest ferm, își ridică brațele spre cer.
— Nu voi alege niciodată întunericul!
Deasupra lor, stelele uitate ale regatului său începură să strălucească din nou, chemate de magia sa. Lumina coborî din înalturi și lovi umbra Stăpânului de Fum, făcând-o să se zvârcolească.
Ileana Cosânzeana se năpusti spre flacăra blestemată, ridicând sabia. Cu o singură lovitură hotărâtă, o străpunse.
Flacăra explodă într-un torent de lumină pură, împrăștiind fumul și umbrele. Stăpânul de Fum scoase un urlet sfâșietor, trupul său destrămându-se, înghițit de propriul întuneric.
Ceața se ridică, fortăreața se nărui, iar soarele dimineții se revărsa peste ținut. Cele două eroine reușiseră. Dar aventura lor nu se încheiase încă…
Capitolul 7: Două Destine, Același Scop
Odată cu destrămarea Stăpânului de Fum, ținutul începu să-și recapete frumusețea pierdută. Norii întunecați se risipiră, dezvăluind un cer limpede, iar razele calde ale soarelui sărutau pământul înghețat de blestem. Pădurile începură să foșnească din nou, florile își deschiseră petalele, iar râurile, eliberate din chingile întunericului, își reluară cursul limpede și cristalin.
În mijlocul acestui miracol, Ileana Cosânzeana și Ileana Simziana stăteau una lângă cealaltă, privind lumea renăscând. Se înfruntaseră ca necunoscute, luptaseră ca aliate și acum, în sfârșit, se despărțeau ca surori de arme.
— Ținutul tău este salvat, spuse Ileana Cosânzeana, întorcându-se spre Ileana Simziana. Acum, tu trebuie să ai grijă de el.
Ileana Simziana își ridică privirea către regatul său, care începuse să strălucească asemenea unui colț de stea desprins din cer. Părul său argintiu se unduia în bătaia vântului, iar ochii ei, cândva reci și tăinuitori, păreau acum mai calzi, mai umani.
— Iar lumea ta va avea mereu nevoie de tine, răspunse ea cu un zâmbet abia schițat.
Cele două și-au strâns mâinile, ca un legământ tăcut. Deși căile lor se despărțeau, știau că destinul avea să le unească din nou când întunericul va amenința lumea.
Ileana Cosânzeana urcă pe calul ei fermecat și porni spre tărâmul oamenilor, acolo unde poveștile aveau nevoie de o eroină. Ileana Simziana rămase în ținutul său vrăjit, pregătită să-l apere cu orice preț.
Două eroine, două lumi diferite, dar același scop: să păstreze lumina vie.
Odată cu destrămarea Stăpânului de Fum, ținutul începu să-și recapete frumusețea pierdută. Norii întunecați se risipiră, dezvăluind un cer limpede, iar razele calde ale soarelui sărutau pământul înghețat de blestem. Pădurile începură să foșnească din nou, florile își deschiseră petalele, iar râurile, eliberate din chingile întunericului, își reluară cursul limpede și cristalin.
În mijlocul acestui miracol, Ileana Cosânzeana și Ileana Simziana stăteau una lângă cealaltă, privind lumea renăscând. Se înfruntaseră ca necunoscute, luptaseră ca aliate și acum, în sfârșit, se despărțeau ca surori de arme.
— Ținutul tău este salvat, spuse Ileana Cosânzeana, întorcându-se spre Ileana Simziana. Acum, tu trebuie să ai grijă de el.
Ileana Simziana își ridică privirea către regatul său, care începuse să strălucească asemenea unui colț de stea desprins din cer. Părul său argintiu se unduia în bătaia vântului, iar ochii ei, cândva reci și tăinuitori, păreau acum mai calzi, mai umani.
— Iar lumea ta va avea mereu nevoie de tine, răspunse ea cu un zâmbet abia schițat.
Cele două și-au strâns mâinile, ca un legământ tăcut. Deși căile lor se despărțeau, știau că destinul avea să le unească din nou când întunericul va amenința lumea.
Ileana Cosânzeana urcă pe calul ei fermecat și porni spre tărâmul oamenilor, acolo unde poveștile aveau nevoie de o eroină. Ileana Simziana rămase în ținutul său vrăjit, pregătită să-l apere cu orice preț.
Două eroine, două lumi diferite, dar același scop: să păstreze lumina vie.
Sfârșitul celui de-al nouălea basm din seria Ileana Cosânzeana
