Ileana Cosânzeana și Greuceanu: Blestemul Zmeului de Fier - poveste de Daniel Vîrdol
Citește online povestea basm Ileana Cosânzeana și Greuceanu: Blestemul Zmeului de Fier scris de Daniel Vîrdol (a cincea poveste din seria de basme Ileana Cosânzeana), în care ne găsim într-un regat care cade sub teroarea nemiloasă a Zmeului de Fier, iar Greuceanu își dă seama că nu-l poate învinge singur. Într-o luptă contra timpului, el o cheamă pe Ileana Cosânzeana, singura capabilă să dezlege misterul puterii zmeului. Cei doi eroi pornesc într-o aventură primejdioasă, trecând prin munți blestemați, înfruntând un balaur uriaș și descoperind tărâmul Oglinzii Negre, unde sufletul zmeului este ascuns. Doar împreună pot doborî această fiară înspăimântătoare și elibera regatul. O poveste despre curaj, prietenie și triumful binelui asupra răului!
Citește online povestea Ileana Cosânzeana și Greuceanu: Blestemul Zmeului de Fier
Ileana Cosânzeana și Greuceanu: Blestemul Zmeului de Fier de Daniel Vîrdol
Capitolul 1: Solia lui Greuceanu
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti…
Sub cerul înstelat, Ileana Cosânzeana își continua drumul prin lume, căutând noi tărâmuri și noi minuni. Mergând printr-o pădure deasă, în care stejarii bătrâni își împleteau crengile ca niște brațe uriașe, deodată, un corb cu pene de argint coborî din văzduh și i se așeză pe umăr. Ochii lui străluceau ca două stele, iar vocea lui răsuna limpede:
— Ileana Cosânzeana, Greuceanu te cheamă în ajutor!
— Greuceanu? Ce s-a întâmplat? întrebă Ileana, simțind o neliniște în suflet.
— Un zmeu cum nu s-a mai văzut, Zmeul de Fier, a înrobit un regat întreg! Nici cea mai ascuțită sabie, nici cel mai puternic buzdugan nu-l poate răni. Greuceanu a luptat cu el, dar degeaba. Doar tu îl poți ajuta să afle secretul acestui blestem.
Ileana nu mai stătu pe gânduri. Își scutură pelerina aurie, își prinse sabia la brâu și își chemă calul năzdrăvan.
— Atunci să pornim la drum!
Vântul îi șoptea că va avea parte de o aventură cum nu mai trăise vreodată, iar inima îi spunea că, în această luptă, nu era vorba doar despre un zmeu… ci era vorba despre o taină ascunsă de vreme și de soartă.
Capitolul 1: Solia lui Greuceanu
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti…
Sub cerul înstelat, Ileana Cosânzeana își continua drumul prin lume, căutând noi tărâmuri și noi minuni. Mergând printr-o pădure deasă, în care stejarii bătrâni își împleteau crengile ca niște brațe uriașe, deodată, un corb cu pene de argint coborî din văzduh și i se așeză pe umăr. Ochii lui străluceau ca două stele, iar vocea lui răsuna limpede:
— Ileana Cosânzeana, Greuceanu te cheamă în ajutor!
— Greuceanu? Ce s-a întâmplat? întrebă Ileana, simțind o neliniște în suflet.
— Un zmeu cum nu s-a mai văzut, Zmeul de Fier, a înrobit un regat întreg! Nici cea mai ascuțită sabie, nici cel mai puternic buzdugan nu-l poate răni. Greuceanu a luptat cu el, dar degeaba. Doar tu îl poți ajuta să afle secretul acestui blestem.
Ileana nu mai stătu pe gânduri. Își scutură pelerina aurie, își prinse sabia la brâu și își chemă calul năzdrăvan.
— Atunci să pornim la drum!
Vântul îi șoptea că va avea parte de o aventură cum nu mai trăise vreodată, iar inima îi spunea că, în această luptă, nu era vorba doar despre un zmeu… ci era vorba despre o taină ascunsă de vreme și de soartă.
Capitolul 2: Tărâmul înrobit
Călătorind fără odihnă, Ileana Cosânzeana ajunse la hotarul regatului asuprit. Dincolo de pădurile dese și râurile limpezi, pământul părea schimbat. Un aer greu plutea deasupra ținutului, iar cerul, odinioară senin, era acum acoperit de nori întunecați. Pe drum, Ileana întâlni oameni palizi, cu ochii goi de speranță. Casele erau arse, iar câmpiile, cândva mănoase, erau acum sterpe și uscate.
În fața porților cetății, Greuceanu o aștepta. Viteazul purta pe chip urmele luptelor grele, iar privirea lui trăda îngrijorare.
— Ileana, mă bucur că ai venit! spuse el. Zmeul de Fier nu e ca ceilalți pe care i-am înfruntat. Loviturile mele nu-l ating, săgețile se frâng în trupul lui, iar focul însuși pare să-l întărească în loc să-l rănească.
— Atunci trebuie să aflăm unde își ascunde puterea, răspunse Ileana hotărâtă. Orice ființă are un punct slab.
Greuceanu dădu din cap și îi făcu semn să-l urmeze.
— În cetate am găsit câțiva bătrâni care mai știu vechile legende. Poate că ei ne vor spune ce trebuie să facem.
Împreună, cei doi porniră în căutarea unui răspuns, știind că nu aveau timp de pierdut. Zmeul de Fier stăpânea regatul cu o mână de oțel, iar fiecare zi ce trecea aducea mai multă suferință.
Călătorind fără odihnă, Ileana Cosânzeana ajunse la hotarul regatului asuprit. Dincolo de pădurile dese și râurile limpezi, pământul părea schimbat. Un aer greu plutea deasupra ținutului, iar cerul, odinioară senin, era acum acoperit de nori întunecați. Pe drum, Ileana întâlni oameni palizi, cu ochii goi de speranță. Casele erau arse, iar câmpiile, cândva mănoase, erau acum sterpe și uscate.
În fața porților cetății, Greuceanu o aștepta. Viteazul purta pe chip urmele luptelor grele, iar privirea lui trăda îngrijorare.
— Ileana, mă bucur că ai venit! spuse el. Zmeul de Fier nu e ca ceilalți pe care i-am înfruntat. Loviturile mele nu-l ating, săgețile se frâng în trupul lui, iar focul însuși pare să-l întărească în loc să-l rănească.
— Atunci trebuie să aflăm unde își ascunde puterea, răspunse Ileana hotărâtă. Orice ființă are un punct slab.
Greuceanu dădu din cap și îi făcu semn să-l urmeze.
— În cetate am găsit câțiva bătrâni care mai știu vechile legende. Poate că ei ne vor spune ce trebuie să facem.
Împreună, cei doi porniră în căutarea unui răspuns, știind că nu aveau timp de pierdut. Zmeul de Fier stăpânea regatul cu o mână de oțel, iar fiecare zi ce trecea aducea mai multă suferință.
Capitolul 3: Oracolul din Stânca Fără Umbră
Hotărâți să afle adevărul, Ileana Cosânzeana și Greuceanu călătoriră spre Stânca Fără Umbră, un loc ascuns printre munți, unde timpul curgea altfel, iar legendele spuneau că doar cei aleși puteau primi răspunsuri.
Drumul era anevoios. Trecuseră prin păduri neguroase și ape adânci, unde șoapte nevăzute păreau să-i urmărească. În cele din urmă, ajunseră la poalele stâncii, o formă colosală de piatră ce nu-și arunca niciodată umbra, indiferent de poziția soarelui. În mijlocul stâncii, o ușă de lumină se deschise singură când cei doi se apropiară.
Înăuntru, o voce bătrână și atemporală îi întâmpină:
— Cine îndrăznește să calce pragul Oracolului?
— Suntem Ileana Cosânzeana și Greuceanu, veniți să aflăm unde și-a ascuns Zmeul de Fier sufletul, răspunse Ileana fără teamă.
O ceață argintie se ridică de pe podeaua de piatră, iar din ea apăru un spirit bătrân, cu ochi de stele și barba ca fuioarele de nori.
— Timpul e scurt, spuse spiritul. Răspunsul pe care-l căutați nu e ușor de aflat. Sufletul Zmeului de Fier nu sălășluiește în trupul său. El și l-a ascuns într-un loc nepătruns, ferit de ochii muritorilor. Dar umbrele nopții îl trădează. Urmăriți-le, și ele vă vor călăuzi către adevăr.
Apoi, ceața se risipi, iar tăcerea se așternu din nou.
— Umbrele nopții… Ce poate însemna asta? se întrebă Greuceanu.
— Vom afla, spuse Ileana hotărâtă. Dar trebuie să ne grăbim!
Cei doi părăsiră stânca și porniră spre cetate, știind că misterul trebuia deslușit înainte ca Zmeul de Fier să-și întărească și mai mult puterea.
Hotărâți să afle adevărul, Ileana Cosânzeana și Greuceanu călătoriră spre Stânca Fără Umbră, un loc ascuns printre munți, unde timpul curgea altfel, iar legendele spuneau că doar cei aleși puteau primi răspunsuri.
Drumul era anevoios. Trecuseră prin păduri neguroase și ape adânci, unde șoapte nevăzute păreau să-i urmărească. În cele din urmă, ajunseră la poalele stâncii, o formă colosală de piatră ce nu-și arunca niciodată umbra, indiferent de poziția soarelui. În mijlocul stâncii, o ușă de lumină se deschise singură când cei doi se apropiară.
Înăuntru, o voce bătrână și atemporală îi întâmpină:
— Cine îndrăznește să calce pragul Oracolului?
— Suntem Ileana Cosânzeana și Greuceanu, veniți să aflăm unde și-a ascuns Zmeul de Fier sufletul, răspunse Ileana fără teamă.
O ceață argintie se ridică de pe podeaua de piatră, iar din ea apăru un spirit bătrân, cu ochi de stele și barba ca fuioarele de nori.
— Timpul e scurt, spuse spiritul. Răspunsul pe care-l căutați nu e ușor de aflat. Sufletul Zmeului de Fier nu sălășluiește în trupul său. El și l-a ascuns într-un loc nepătruns, ferit de ochii muritorilor. Dar umbrele nopții îl trădează. Urmăriți-le, și ele vă vor călăuzi către adevăr.
Apoi, ceața se risipi, iar tăcerea se așternu din nou.
— Umbrele nopții… Ce poate însemna asta? se întrebă Greuceanu.
— Vom afla, spuse Ileana hotărâtă. Dar trebuie să ne grăbim!
Cei doi părăsiră stânca și porniră spre cetate, știind că misterul trebuia deslușit înainte ca Zmeul de Fier să-și întărească și mai mult puterea.
Capitolul 4: În inima Munților Blestemați
Călăuziți de lumina palidă a stelelor, Ileana Cosânzeana și Greuceanu pășiră în adâncurile Munților Blestemați, un loc unde pietrele păreau să murmure, iar umbrele dansau singure, fără stăpân. La fiecare pas, un vânt straniu le însoțea, șoptindu-le cuvinte pe care doar sufletul le putea înțelege.
— Acest loc e plin de farmece vechi, spuse Ileana, simțind cum magia grea apasă aerul.
— Și de pericole nevăzute, adăugă Greuceanu, ținând strâns mânerul paloșului său.
Dintr-o prăpastie fără fund se ridică o siluetă străvezie, o umbră cu ochi de gheață. Glasul ei părea să vină de pretutindeni și de nicăieri:
— Sufletul Zmeului de Fier nu se află în lumea voastră, ci în Palatul din Oglinda Neagră, un tărâm ascuns între viață și moarte.
— Cum putem ajunge acolo? întrebă Ileana fără teamă.
Umbra își ridică brațele lungi și arătă spre vârful celui mai înalt munte.
— Oglinda Neagră este pecetluită. Numai cheia fermecată o poate deschide. Dar cheia e păzită de Balaurul Celor O Mie de Solzi, și nimeni n-a izbutit să-l înfrunte vreodată.
Greuceanu strânse pumnul.
— Atunci va trebui să fim primii!
Ileana privi spre muntele ce se ridica amenințător în fața lor. Balaurul îi aștepta, iar timpul nu era de partea lor.
Călăuziți de lumina palidă a stelelor, Ileana Cosânzeana și Greuceanu pășiră în adâncurile Munților Blestemați, un loc unde pietrele păreau să murmure, iar umbrele dansau singure, fără stăpân. La fiecare pas, un vânt straniu le însoțea, șoptindu-le cuvinte pe care doar sufletul le putea înțelege.
— Acest loc e plin de farmece vechi, spuse Ileana, simțind cum magia grea apasă aerul.
— Și de pericole nevăzute, adăugă Greuceanu, ținând strâns mânerul paloșului său.
Dintr-o prăpastie fără fund se ridică o siluetă străvezie, o umbră cu ochi de gheață. Glasul ei părea să vină de pretutindeni și de nicăieri:
— Sufletul Zmeului de Fier nu se află în lumea voastră, ci în Palatul din Oglinda Neagră, un tărâm ascuns între viață și moarte.
— Cum putem ajunge acolo? întrebă Ileana fără teamă.
Umbra își ridică brațele lungi și arătă spre vârful celui mai înalt munte.
— Oglinda Neagră este pecetluită. Numai cheia fermecată o poate deschide. Dar cheia e păzită de Balaurul Celor O Mie de Solzi, și nimeni n-a izbutit să-l înfrunte vreodată.
Greuceanu strânse pumnul.
— Atunci va trebui să fim primii!
Ileana privi spre muntele ce se ridica amenințător în fața lor. Balaurul îi aștepta, iar timpul nu era de partea lor.
Capitolul 5: Cheia din ghearele balaurului
Munții Blestemați freamătă sub răgetul Balaurului Celor O Mie de Solzi. Fiecare solz al său lucește ca un fulger întunecat, iar ochii roșii strălucesc ca doi sori sângerii. Ileana și Greuceanu stau la marginea unei prăpăstii, privind fiara care le blochează drumul spre cheia fermecată.
— Nu-l putem învinge prin forță, își dădu seama Greuceanu, ținându-și sabia pregătită.
— Dar îl putem păcăli, spuse Ileana, amintindu-și de un descântec străvechi.
În timp ce balaurul își desfășoară aripile uriașe, Ileana începe să rostească versuri uitate de lume, cuvinte ce curg precum apa peste pietre. O briză ciudată se ridică, iar pleoapele grele ale fiarei încep să tremure.
— Soare blând din cer, somn de aur cer,
Fiarele să doarmă, visul să le cheme!
Balaurul scoate un ultim răget furios, apoi trupul său uriaș se lasă încet la pământ, adormit de vraja Ilenei.
— Acum e rândul meu! spuse Greuceanu și, cu iuțeală, se strecură printre ghearele fiarei adormite.
În adâncul unei grote scăldate într-o lumină albastră, atârnată de un lanț de argint, strălucește cheia fermecată. Greuceanu o smulge fără ezitare, dar cum atinge metalul rece, muntele începe să se cutremure.
— Trebuie să plecăm! strigă Ileana.
Cu cheia în mână, cei doi se avântă în fugă, în timp ce balaurul începe să se trezească. Abia apucă să treacă dincolo de stâncile blestemate, când fiara își ridică din nou capetele, dar prea târziu – prada i-a scăpat!
— Am reușit, spuse Greuceanu, privindu-i cheia strălucitoare în palmă.
— Da, dar pericolele nu s-au sfârșit, răspunse Ileana. Acum ne așteaptă adevărata încercare – drumul spre Oglinda Neagră.
Munții Blestemați freamătă sub răgetul Balaurului Celor O Mie de Solzi. Fiecare solz al său lucește ca un fulger întunecat, iar ochii roșii strălucesc ca doi sori sângerii. Ileana și Greuceanu stau la marginea unei prăpăstii, privind fiara care le blochează drumul spre cheia fermecată.
— Nu-l putem învinge prin forță, își dădu seama Greuceanu, ținându-și sabia pregătită.
— Dar îl putem păcăli, spuse Ileana, amintindu-și de un descântec străvechi.
În timp ce balaurul își desfășoară aripile uriașe, Ileana începe să rostească versuri uitate de lume, cuvinte ce curg precum apa peste pietre. O briză ciudată se ridică, iar pleoapele grele ale fiarei încep să tremure.
— Soare blând din cer, somn de aur cer,
Fiarele să doarmă, visul să le cheme!
Balaurul scoate un ultim răget furios, apoi trupul său uriaș se lasă încet la pământ, adormit de vraja Ilenei.
— Acum e rândul meu! spuse Greuceanu și, cu iuțeală, se strecură printre ghearele fiarei adormite.
În adâncul unei grote scăldate într-o lumină albastră, atârnată de un lanț de argint, strălucește cheia fermecată. Greuceanu o smulge fără ezitare, dar cum atinge metalul rece, muntele începe să se cutremure.
— Trebuie să plecăm! strigă Ileana.
Cu cheia în mână, cei doi se avântă în fugă, în timp ce balaurul începe să se trezească. Abia apucă să treacă dincolo de stâncile blestemate, când fiara își ridică din nou capetele, dar prea târziu – prada i-a scăpat!
— Am reușit, spuse Greuceanu, privindu-i cheia strălucitoare în palmă.
— Da, dar pericolele nu s-au sfârșit, răspunse Ileana. Acum ne așteaptă adevărata încercare – drumul spre Oglinda Neagră.
Capitolul 6: Oglinda Neagră și sufletul ascuns
Cu cheia fermecată în mână, Ileana și Greuceanu pășesc prin poarta de lumină ce duce spre Oglinda Neagră. În acest tărâm straniu, timpul curge invers, umbrele prind glas și șoptesc secrete de mult uitate. Aerul pare greu, iar fiecare pas lasă urme ce dispar imediat, ca și cum nimic n-ar fi fost real.
În mijlocul acestui loc blestemat, un tron uriaș din fier masiv se ridică, iar deasupra lui plutește o carapace strălucitoare, ca o inimă încuiată într-un miez de metal.
— Acolo e sufletul Zmeului de Fier, își dădu seama Ileana.
Greuceanu ridică sabia, pregătit să lovească, dar lama ricoșează fără să lase nicio urmă.
— Nu poate fi spartă prin forță… spuse el, strângând pumnii.
Ileana își amintește atunci de cuvintele Oracolului: „Doar o inimă curată și un sacrificiu sincer pot frânge blestemul.”
— Un sacrificiu… șopti ea, înțelegând.
Își duse mâna la piept și lăsă o singură lacrimă să cadă pe carapacea metalică. Acea lacrimă pură, izvorâtă din dorința sinceră de a salva oamenii asupriți, începu să strălucească. Pe măsură ce atingea învelișul magic, metalul începu să se crape.
— Greuceanu, trebuie să crezi și tu!
El își așeză mâna peste carapace și, împreună, rostiră un legământ de dreptate și curaj. În acel moment, o lumină orbitoare izbucni, iar metalul se sfărâmă într-o ploaie de scântei.
Sufletul Zmeului de Fier, o flacără întunecată, se ridică, zbătându-se furios. Fără scutul său magic, zmeul devenea vulnerabil.
— Acum avem o șansă! spuse Greuceanu.
— Trebuie să ne întoarcem, adăugă Ileana. Bătălia finală ne așteaptă!
Cu cheia fermecată în mână, Ileana și Greuceanu pășesc prin poarta de lumină ce duce spre Oglinda Neagră. În acest tărâm straniu, timpul curge invers, umbrele prind glas și șoptesc secrete de mult uitate. Aerul pare greu, iar fiecare pas lasă urme ce dispar imediat, ca și cum nimic n-ar fi fost real.
În mijlocul acestui loc blestemat, un tron uriaș din fier masiv se ridică, iar deasupra lui plutește o carapace strălucitoare, ca o inimă încuiată într-un miez de metal.
— Acolo e sufletul Zmeului de Fier, își dădu seama Ileana.
Greuceanu ridică sabia, pregătit să lovească, dar lama ricoșează fără să lase nicio urmă.
— Nu poate fi spartă prin forță… spuse el, strângând pumnii.
Ileana își amintește atunci de cuvintele Oracolului: „Doar o inimă curată și un sacrificiu sincer pot frânge blestemul.”
— Un sacrificiu… șopti ea, înțelegând.
Își duse mâna la piept și lăsă o singură lacrimă să cadă pe carapacea metalică. Acea lacrimă pură, izvorâtă din dorința sinceră de a salva oamenii asupriți, începu să strălucească. Pe măsură ce atingea învelișul magic, metalul începu să se crape.
— Greuceanu, trebuie să crezi și tu!
El își așeză mâna peste carapace și, împreună, rostiră un legământ de dreptate și curaj. În acel moment, o lumină orbitoare izbucni, iar metalul se sfărâmă într-o ploaie de scântei.
Sufletul Zmeului de Fier, o flacără întunecată, se ridică, zbătându-se furios. Fără scutul său magic, zmeul devenea vulnerabil.
— Acum avem o șansă! spuse Greuceanu.
— Trebuie să ne întoarcem, adăugă Ileana. Bătălia finală ne așteaptă!
Capitolul 7: Căderea Zmeului de Fier
Vântul se ridica amenințător peste regatul asuprit, iar în depărtare se auzeau tunetele pașilor grei ai Zmeului de Fier. Acesta simțea că puterea i se scurge, că ceva nevăzut îi slăbește pielea de oțel. Însă mânia sa era mai aprigă ca niciodată.
— Cine a îndrăznit să-mi atingă sufletul?! răcni el, iar glasul său cutremură pământul.
Ileana și Greuceanu stăteau la porțile cetății, pregătiți să-l înfrunte. Greuceanu își încleștă mâna pe sabie, iar Ileana își ridică brațele, rostind cuvinte de putere.
— Zmeule, nu mai ai unde să te ascunzi! Glasurile celor pe care i-ai asuprit cer dreptate!
Fără protecția sufletului ascuns, Zmeul de Fier nu mai era invincibil. Loviturile Greuceanului îl făceau să se clatine, iar vraja Ilenei îi sfărâma armura de metal. Cu un ultim strigăt, fiara căzu în genunchi, iar trupul său se risipi în vânt, ca un fum negru alungat de lumina zorilor.
Un murmur de uimire și speranță se ridică din mulțimea de oameni. Regatul era liber!
Regele își recăpătase tronul, iar soarele strălucea din nou pe cerul odinioară întunecat. Oamenii își îmbrățișau copiii, își ridicau casele și își recăpătau viețile.
Ileana și Greuceanu stăteau unul lângă altul, privind cum regatul renaște.
— Încă o luptă câștigată, spuse Greuceanu, zâmbind.
— Și încă un rău învins, adăugă Ileana.
Se priveau cu respect, căci știau că drumurile lor erau destinate să se mai întâlnească.
— Dacă vreodată vei avea nevoie de ajutor, să știi că voi veni, spuse Ileana.
— Și eu la fel, răspunse Greuceanu.
Apoi, fiecare porni spre o nouă aventură, lăsând în urmă o legendă ce avea să dăinuie peste veacuri.
Vântul se ridica amenințător peste regatul asuprit, iar în depărtare se auzeau tunetele pașilor grei ai Zmeului de Fier. Acesta simțea că puterea i se scurge, că ceva nevăzut îi slăbește pielea de oțel. Însă mânia sa era mai aprigă ca niciodată.
— Cine a îndrăznit să-mi atingă sufletul?! răcni el, iar glasul său cutremură pământul.
Ileana și Greuceanu stăteau la porțile cetății, pregătiți să-l înfrunte. Greuceanu își încleștă mâna pe sabie, iar Ileana își ridică brațele, rostind cuvinte de putere.
— Zmeule, nu mai ai unde să te ascunzi! Glasurile celor pe care i-ai asuprit cer dreptate!
Fără protecția sufletului ascuns, Zmeul de Fier nu mai era invincibil. Loviturile Greuceanului îl făceau să se clatine, iar vraja Ilenei îi sfărâma armura de metal. Cu un ultim strigăt, fiara căzu în genunchi, iar trupul său se risipi în vânt, ca un fum negru alungat de lumina zorilor.
Un murmur de uimire și speranță se ridică din mulțimea de oameni. Regatul era liber!
Regele își recăpătase tronul, iar soarele strălucea din nou pe cerul odinioară întunecat. Oamenii își îmbrățișau copiii, își ridicau casele și își recăpătau viețile.
Ileana și Greuceanu stăteau unul lângă altul, privind cum regatul renaște.
— Încă o luptă câștigată, spuse Greuceanu, zâmbind.
— Și încă un rău învins, adăugă Ileana.
Se priveau cu respect, căci știau că drumurile lor erau destinate să se mai întâlnească.
— Dacă vreodată vei avea nevoie de ajutor, să știi că voi veni, spuse Ileana.
— Și eu la fel, răspunse Greuceanu.
Apoi, fiecare porni spre o nouă aventură, lăsând în urmă o legendă ce avea să dăinuie peste veacuri.
Sfârșitul celui de-al cincilea basm din seria Ileana Cosânzeana
