Ileana Cosânzeana și Făt-Frumos: Coroana Celor Trei Tărâmuri - poveste basm de Daniel Vîrdol
Citește online basmul Ileana Cosânzeana și Făt-Frumos: Coroana Celor Trei Tărâmuri scris de Daniel Vîrdol (a zecea și ultima poveste din seria de basme Ileana Cosânzeana), care spune povestea unei Stea Căzută ce își pierde lumina, iar cele Trei Tărâmuri sunt amenințate de un Rege Zmeu nemilos. Pentru dreptate, Ileana Cosânzeana și Făt-Frumos își unesc puterile într-o aventură plină de magie, primejdii și curaj. Împreună, trebuie să găsească Aripile de Lumină, să înfrunte oceanul fermecat și să recupereze Coroana Unirii. Dar dincolo de pericole, între cei doi eroi înflorește ceva tainic și negrăit. O poveste despre vitejie, sacrificiu și dragoste născută din legendă. Va reuși Făt-Frumos să o prindă pe Ileana înainte ca ea să îi scape… pentru totdeauna?
Citește povestea Ileana Cosânzeana și Făt-Frumos: Coroana Celor Trei Tărâmuri de Daniel Vîrdol
Ileana Cosânzeana și Făt-Frumos: Coroana Celor Trei Tărâmuri
Capitolul 1: Întâlnirea Destinului
Ileana Cosânzeana își îmbrăcase straiele de călătorie, rochia albă ca spuma laptelui strânsă cu un brâu brodat în aur, iar părul lung, ca o cascadă de foc și lumină, îi flutura în vânt. Calul său fermecat, cu coama argintie, înainta cu pași ușori prin pădurile nesfârșite. Simțea chemarea unui suflet pierdut, o voce stinsă, dar încă plină de speranță: Steaua Căzută avea nevoie de ajutor.
Mergea de câteva zile, urmând firul invizibil al destinului, când deodată, un tropot de copite rupse liniștea pădurii. De dincolo de un luminiș, apăru un călăreț strălucind în razele soarelui. Armura îi era lucrată în argint și aur, pelerina roșie îi flutura în spate, iar sabia de la șold părea făurită din însăși lumina zorilor. Era Făt-Frumos.
Când o zări pe Ileana, își opri calul și îi zâmbi. Privirea lui, de un albastru adânc, o măsură cu uimire și respect.
— Frumoasă zi pentru o călătorie, spuse el, cu glasul limpede și cald.
— Sau pentru o misiune, răspunse Ileana, lăsându-și privirea să-l studieze. Și tu ești trimis să ajuți pe cineva?
— Cele Trei Tărâmuri sunt în pericol. Regele Zmeu vrea să le supună pe toate, și singura speranță e Coroana Unirii. Trebuie să o găsesc înainte ca războiul să fie pierdut. Dar tu?
— Eu caut Steaua Căzută. O zână a căzut din cer și, fără aripile sale, își va pierde lumina. Trebuie să o ajut înainte de a fi prea târziu.
Făt-Frumos își lăsă privirea în jos, gândindu-se.
— O stea căzută... Poate că lumina ei ne-ar putea ajuta și în lupta mea. Ce spui, Ileana? Dacă ne unim puterile? O vom salva mai întâi pe zână, iar apoi tu vei veni cu mine în căutarea Coroanei.
Ileana îl privi lung, încercând să își dea seama ce o făcea să simtă acea neliniște ciudată în prezența lui. Poate că era forța din glasul său, sau poate felul în care ochii lui păreau să vadă dincolo de cuvinte.
— Fie, zise ea în cele din urmă. Dar sper că poți ține pasul cu mine.
Făt-Frumos râse, iar calul lui negru, cu stea în frunte, își scutură coama, de parcă ar fi înțeles provocarea.
— Vom vedea, Ileana Cosânzeana. Vom vedea.
Astfel, sub cerul albastru și soarele blând, doi dintre cei mai mari eroi ai lumii își uniră drumurile, fără să știe că destinul avea să îi lege pentru totdeauna.
Capitolul 1: Întâlnirea Destinului
Ileana Cosânzeana își îmbrăcase straiele de călătorie, rochia albă ca spuma laptelui strânsă cu un brâu brodat în aur, iar părul lung, ca o cascadă de foc și lumină, îi flutura în vânt. Calul său fermecat, cu coama argintie, înainta cu pași ușori prin pădurile nesfârșite. Simțea chemarea unui suflet pierdut, o voce stinsă, dar încă plină de speranță: Steaua Căzută avea nevoie de ajutor.
Mergea de câteva zile, urmând firul invizibil al destinului, când deodată, un tropot de copite rupse liniștea pădurii. De dincolo de un luminiș, apăru un călăreț strălucind în razele soarelui. Armura îi era lucrată în argint și aur, pelerina roșie îi flutura în spate, iar sabia de la șold părea făurită din însăși lumina zorilor. Era Făt-Frumos.
Când o zări pe Ileana, își opri calul și îi zâmbi. Privirea lui, de un albastru adânc, o măsură cu uimire și respect.
— Frumoasă zi pentru o călătorie, spuse el, cu glasul limpede și cald.
— Sau pentru o misiune, răspunse Ileana, lăsându-și privirea să-l studieze. Și tu ești trimis să ajuți pe cineva?
— Cele Trei Tărâmuri sunt în pericol. Regele Zmeu vrea să le supună pe toate, și singura speranță e Coroana Unirii. Trebuie să o găsesc înainte ca războiul să fie pierdut. Dar tu?
— Eu caut Steaua Căzută. O zână a căzut din cer și, fără aripile sale, își va pierde lumina. Trebuie să o ajut înainte de a fi prea târziu.
Făt-Frumos își lăsă privirea în jos, gândindu-se.
— O stea căzută... Poate că lumina ei ne-ar putea ajuta și în lupta mea. Ce spui, Ileana? Dacă ne unim puterile? O vom salva mai întâi pe zână, iar apoi tu vei veni cu mine în căutarea Coroanei.
Ileana îl privi lung, încercând să își dea seama ce o făcea să simtă acea neliniște ciudată în prezența lui. Poate că era forța din glasul său, sau poate felul în care ochii lui păreau să vadă dincolo de cuvinte.
— Fie, zise ea în cele din urmă. Dar sper că poți ține pasul cu mine.
Făt-Frumos râse, iar calul lui negru, cu stea în frunte, își scutură coama, de parcă ar fi înțeles provocarea.
— Vom vedea, Ileana Cosânzeana. Vom vedea.
Astfel, sub cerul albastru și soarele blând, doi dintre cei mai mari eroi ai lumii își uniră drumurile, fără să știe că destinul avea să îi lege pentru totdeauna.
Capitolul 2: Steaua Căzută și Blestemul Umbrelor
Sub bolta unui crâng fermecat, ascuns de ochii lumii, Ileana Cosânzeana și Făt-Frumos găsiră zâna căzută. Trupul ei mic și delicat părea făcut din lumină și praf de stele, dar acum strălucirea îi era stinsă. Aripile îi fuseseră smulse, iar pe pielea diafană se vedeau umbrele unui blestem nemilos.
Când îi simți prezența, zâna își ridică privirea tulbure.
— Ați venit... șopti ea, cu glas stins. Dar s-ar putea să fie prea târziu…
— Niciodată nu e prea târziu, îi spuse Ileana, îngenunchind lângă ea. Vom găsi o cale.
— Cine ți-a făcut asta? întrebă Făt-Frumos, strângând cu mâna mânerul sabiei.
Zâna tresări, iar ochii ei albaștri se umplură de spaimă.
— Spiritul Umbrelor... El mi-a furat lumina și mi-a ascuns Aripile de Lumină într-o grotă blestemată. Fără ele... mă voi stinge.
Ileana îi atinse fruntea cu palma ei caldă.
— Nu te teme. Vom aduce aripile înapoi.
Zâna le zâmbi slab, dar o umbră furișată prin frunziș îi făcu pe amândoi să tresară. Pădurea era tăcută, prea tăcută. O adiere rece aduse cu ea o șoaptă hidoasă, ca un râs batjocoritor.
— Ne pândește, murmură Făt-Frumos, ridicându-și scutul.
— Și nu ne va lăsa să plecăm ușor, adăugă Ileana, cu mâna pe mânerul sabiei.
Din umbra copacilor, siluete negre se strecurară ca niște vipere. Spiritele întunericului, slujitorii blestemați ai Spiritului Umbrelor, își întindeau brațele lungi și subțiri, gata să îi prindă în capcană.
— Ești pregătit? îl întrebă Ileana pe Făt-Frumos, ochii ei aurii strălucind ca doi sori în miniatură.
— Mereu, răspunse el, întorcându-i privirea cu un zâmbet sfidător.
Fără un cuvânt, cei doi porniră la luptă. Ileana se mișca cu grația unei flăcări jucăușe, sabia ei lăsând dâre de lumină în aer, iar Făt-Frumos lovea cu puterea unui tunet, respingând umbrele cu scutul și arma sa.
Pe măsură ce se apărau unul pe altul, Făt-Frumos nu putu să nu admire curajul Ilenei. Era mai mult decât frumoasă – era puternică, inteligentă și neînfricată. Iar Ileana, la rândul ei, îl privea cu alți ochi: sub armura de erou, Făt-Frumos era nu doar un luptător viteaz, ci și un om nobil, loial și neclintit în fața primejdiei.
Umbrele, slăbite de lumina săbiilor lor, se retraseră cu urlete prelungi, pierzându-se în negura pădurii.
— Deocamdată, am scăpat, spuse Ileana, răsuflând adânc.
Făt-Frumos îi întinse mâna și o ajută să se ridice.
— Împreună suntem de neoprit, zise el, privindu-i ochii cu o strălucire aparte.
Ileana simți cum ceva cald îi cuprinde inima, dar își ascunse gândurile.
— Să nu ne bucurăm prea devreme. Greul de-abia începe, răspunse ea, dându-și la o parte o șuviță de păr arsă de luptă.
Și astfel, cu inimile bătând mai tare dintr-un motiv pe care nu-l înțelegeau încă, Ileana Cosânzeana și Făt-Frumos porniră spre grota blestemată, unde îi aștepta adevărata încercare.
Sub bolta unui crâng fermecat, ascuns de ochii lumii, Ileana Cosânzeana și Făt-Frumos găsiră zâna căzută. Trupul ei mic și delicat părea făcut din lumină și praf de stele, dar acum strălucirea îi era stinsă. Aripile îi fuseseră smulse, iar pe pielea diafană se vedeau umbrele unui blestem nemilos.
Când îi simți prezența, zâna își ridică privirea tulbure.
— Ați venit... șopti ea, cu glas stins. Dar s-ar putea să fie prea târziu…
— Niciodată nu e prea târziu, îi spuse Ileana, îngenunchind lângă ea. Vom găsi o cale.
— Cine ți-a făcut asta? întrebă Făt-Frumos, strângând cu mâna mânerul sabiei.
Zâna tresări, iar ochii ei albaștri se umplură de spaimă.
— Spiritul Umbrelor... El mi-a furat lumina și mi-a ascuns Aripile de Lumină într-o grotă blestemată. Fără ele... mă voi stinge.
Ileana îi atinse fruntea cu palma ei caldă.
— Nu te teme. Vom aduce aripile înapoi.
Zâna le zâmbi slab, dar o umbră furișată prin frunziș îi făcu pe amândoi să tresară. Pădurea era tăcută, prea tăcută. O adiere rece aduse cu ea o șoaptă hidoasă, ca un râs batjocoritor.
— Ne pândește, murmură Făt-Frumos, ridicându-și scutul.
— Și nu ne va lăsa să plecăm ușor, adăugă Ileana, cu mâna pe mânerul sabiei.
Din umbra copacilor, siluete negre se strecurară ca niște vipere. Spiritele întunericului, slujitorii blestemați ai Spiritului Umbrelor, își întindeau brațele lungi și subțiri, gata să îi prindă în capcană.
— Ești pregătit? îl întrebă Ileana pe Făt-Frumos, ochii ei aurii strălucind ca doi sori în miniatură.
— Mereu, răspunse el, întorcându-i privirea cu un zâmbet sfidător.
Fără un cuvânt, cei doi porniră la luptă. Ileana se mișca cu grația unei flăcări jucăușe, sabia ei lăsând dâre de lumină în aer, iar Făt-Frumos lovea cu puterea unui tunet, respingând umbrele cu scutul și arma sa.
Pe măsură ce se apărau unul pe altul, Făt-Frumos nu putu să nu admire curajul Ilenei. Era mai mult decât frumoasă – era puternică, inteligentă și neînfricată. Iar Ileana, la rândul ei, îl privea cu alți ochi: sub armura de erou, Făt-Frumos era nu doar un luptător viteaz, ci și un om nobil, loial și neclintit în fața primejdiei.
Umbrele, slăbite de lumina săbiilor lor, se retraseră cu urlete prelungi, pierzându-se în negura pădurii.
— Deocamdată, am scăpat, spuse Ileana, răsuflând adânc.
Făt-Frumos îi întinse mâna și o ajută să se ridice.
— Împreună suntem de neoprit, zise el, privindu-i ochii cu o strălucire aparte.
Ileana simți cum ceva cald îi cuprinde inima, dar își ascunse gândurile.
— Să nu ne bucurăm prea devreme. Greul de-abia începe, răspunse ea, dându-și la o parte o șuviță de păr arsă de luptă.
Și astfel, cu inimile bătând mai tare dintr-un motiv pe care nu-l înțelegeau încă, Ileana Cosânzeana și Făt-Frumos porniră spre grota blestemată, unde îi aștepta adevărata încercare.
Capitolul 3: Grota Umbrelor și Aripile Pierdute
Cei doi călăreți înaintau prin ținutul întunecat al Grotei Umbrelor, acolo unde nici stelele nu îndrăzneau să-și arunce lumina. Peștera se deschidea înaintea lor ca o gură neagră și nesfârșită, din care răsuflarea rece a întunericului se strecura ca niște șoapte amenințătoare.
— Simți? murmură Ileana, privind pereții acoperiți cu fire negre și lipicioase.
Făt-Frumos dădu din cap.
— Da. Blestemul e viu.
Păianjeni uriași atârnau din tavanul grotei, picioarele lor chitinoase făcând un sunet slab, ca o mie de unghii zgâriind piatra. Pânze de întuneric, țesute din blesteme străvechi, se întindeau de jur împrejur, pulsând ca niște vene de umbre.
— Dacă ne ating pânza, ne vor țese în somn pentru totdeauna, șopti Ileana.
Făt-Frumos își încleștă pumnul pe sabie.
— Atunci să nu le dăm ocazia.
Unul dintre păianjeni sări asupra lor, dar cu o lovitură rapidă, Făt-Frumos îl spintecă în două. Ileana, cu mișcări grațioase, folosi sabia pentru a tăia pânzele care îi stăteau în cale, dar de fiecare dată când distrugeau una, altele se refăceau, ca și cum grota însăși refuza să-i lase să treacă.
— Nu e de ajuns, își dădu seama Ileana. Pânzele sunt fermecate. Trebuie să găsesc sursa blestemului.
Se opri, închise ochii și își lăsă sufletul să asculte. În aer, magia nevăzută îi șoptea un descântec vechi, ascuns în întuneric.
— Am găsit-o, murmură ea. Dar trebuie să fie rostită de cineva cu inima curată.
Făt-Frumos o privi cu un zâmbet.
— Atunci n-ai de ce să îți faci griji.
Ileana ridică mâinile și rosti cuvintele fermecate, iar o lumină aurie izbucni din palmele ei. În jurul lor, pânzele se destrămară, iar păianjenii urlară înainte de a se topi în nimic. În adâncul grotei, un altar de piatră strălucea slab, iar acolo, învăluite într-un praf de stele, se aflau Aripile de Lumină.
Dar înainte ca vreunul dintre ei să le atingă, întunericul se strânse laolaltă, luând forma unei siluete înalte și fără chip.
— Ați venit prea târziu, șuieră Spiritul Umbrelor. Lumea mea nu vă va lăsa să plecați.
Cu o mișcare, trimise un val de întuneric asupra lor. Făt-Frumos ridică scutul și se așeză în fața Ilenei, protejând-o de atacul sumbru.
— Du-te! strigă el. Ia aripile!
Ileana se repezi înainte, dar spiritul o ajunse din urmă. Îi simțea răceala în oase, iar umbrele încercau să-i stingă propria lumină. Atunci, din adâncul ființei ei, simți un foc mocnind. Ridică din nou mâinile, iar din palmele sale izbucni o rază pură de lumină.
Spiritul Umbrelor țipă. Lumina îl străpunse ca o suliță, sfărâmându-l într-o ploaie de scântei. Întunericul se risipi, iar altarul rămase neatins. Ileana ridică Aripile de Lumină, iar acestea licăriră slab, ca și cum își așteptau stăpâna.
— Hai să plecăm, spuse ea, întorcându-se spre Făt-Frumos.
El o privi altfel acum, nu doar ca pe o tovarășă de drum, ci ca pe cineva care putea să-i stea alături în orice luptă.
— Ai fost uimitoare, zise el încet.
Ileana zâmbi, dar își ascunse obrajii îmbujorați sub o șuviță de păr.
Înapoi la crângul fermecat, Steaua Căzută își primi aripile. Lumina îi reveni în trup, iar zâna se înălță ușor deasupra pământului, recăpătându-și strălucirea cerească.
— V-ați ținut de cuvânt, spuse ea, privindu-i cu recunoștință.
— Și tu te vei ține de-al tău? întrebă Făt-Frumos.
— Da. Acum că mi-am recăpătat puterea, vă voi veghea din ceruri. Pe drumul vostru spre Războiul Celor Trei Tărâmuri, ori de câte ori veți avea nevoie, voi fi alături de voi.
Ileana și Făt-Frumos se priviră. Aventurile lor nu se sfârșiseră, ci abia începeau.
Cei doi călăreți înaintau prin ținutul întunecat al Grotei Umbrelor, acolo unde nici stelele nu îndrăzneau să-și arunce lumina. Peștera se deschidea înaintea lor ca o gură neagră și nesfârșită, din care răsuflarea rece a întunericului se strecura ca niște șoapte amenințătoare.
— Simți? murmură Ileana, privind pereții acoperiți cu fire negre și lipicioase.
Făt-Frumos dădu din cap.
— Da. Blestemul e viu.
Păianjeni uriași atârnau din tavanul grotei, picioarele lor chitinoase făcând un sunet slab, ca o mie de unghii zgâriind piatra. Pânze de întuneric, țesute din blesteme străvechi, se întindeau de jur împrejur, pulsând ca niște vene de umbre.
— Dacă ne ating pânza, ne vor țese în somn pentru totdeauna, șopti Ileana.
Făt-Frumos își încleștă pumnul pe sabie.
— Atunci să nu le dăm ocazia.
Unul dintre păianjeni sări asupra lor, dar cu o lovitură rapidă, Făt-Frumos îl spintecă în două. Ileana, cu mișcări grațioase, folosi sabia pentru a tăia pânzele care îi stăteau în cale, dar de fiecare dată când distrugeau una, altele se refăceau, ca și cum grota însăși refuza să-i lase să treacă.
— Nu e de ajuns, își dădu seama Ileana. Pânzele sunt fermecate. Trebuie să găsesc sursa blestemului.
Se opri, închise ochii și își lăsă sufletul să asculte. În aer, magia nevăzută îi șoptea un descântec vechi, ascuns în întuneric.
— Am găsit-o, murmură ea. Dar trebuie să fie rostită de cineva cu inima curată.
Făt-Frumos o privi cu un zâmbet.
— Atunci n-ai de ce să îți faci griji.
Ileana ridică mâinile și rosti cuvintele fermecate, iar o lumină aurie izbucni din palmele ei. În jurul lor, pânzele se destrămară, iar păianjenii urlară înainte de a se topi în nimic. În adâncul grotei, un altar de piatră strălucea slab, iar acolo, învăluite într-un praf de stele, se aflau Aripile de Lumină.
Dar înainte ca vreunul dintre ei să le atingă, întunericul se strânse laolaltă, luând forma unei siluete înalte și fără chip.
— Ați venit prea târziu, șuieră Spiritul Umbrelor. Lumea mea nu vă va lăsa să plecați.
Cu o mișcare, trimise un val de întuneric asupra lor. Făt-Frumos ridică scutul și se așeză în fața Ilenei, protejând-o de atacul sumbru.
— Du-te! strigă el. Ia aripile!
Ileana se repezi înainte, dar spiritul o ajunse din urmă. Îi simțea răceala în oase, iar umbrele încercau să-i stingă propria lumină. Atunci, din adâncul ființei ei, simți un foc mocnind. Ridică din nou mâinile, iar din palmele sale izbucni o rază pură de lumină.
Spiritul Umbrelor țipă. Lumina îl străpunse ca o suliță, sfărâmându-l într-o ploaie de scântei. Întunericul se risipi, iar altarul rămase neatins. Ileana ridică Aripile de Lumină, iar acestea licăriră slab, ca și cum își așteptau stăpâna.
— Hai să plecăm, spuse ea, întorcându-se spre Făt-Frumos.
El o privi altfel acum, nu doar ca pe o tovarășă de drum, ci ca pe cineva care putea să-i stea alături în orice luptă.
— Ai fost uimitoare, zise el încet.
Ileana zâmbi, dar își ascunse obrajii îmbujorați sub o șuviță de păr.
Înapoi la crângul fermecat, Steaua Căzută își primi aripile. Lumina îi reveni în trup, iar zâna se înălță ușor deasupra pământului, recăpătându-și strălucirea cerească.
— V-ați ținut de cuvânt, spuse ea, privindu-i cu recunoștință.
— Și tu te vei ține de-al tău? întrebă Făt-Frumos.
— Da. Acum că mi-am recăpătat puterea, vă voi veghea din ceruri. Pe drumul vostru spre Războiul Celor Trei Tărâmuri, ori de câte ori veți avea nevoie, voi fi alături de voi.
Ileana și Făt-Frumos se priviră. Aventurile lor nu se sfârșiseră, ci abia începeau.
Capitolul 4: Războiul Celor Trei Tărâmuri
Luminată de strălucirea Stelei Căzute, pădurea fremăta sub adierea vântului de noapte. Ileana Cosânzeana și Făt-Frumos își trăgeau sufletul după lupta cu umbrele, dar gândurile lor erau deja la pericolele ce urmau.
— Misiunea mea nu s-a sfârșit, spuse Făt-Frumos, privindu-le pe Ileana și pe Steaua Căzută. Războiul Celor Trei Tărâmuri este aproape, iar dacă nu acționăm repede, oamenii, zânele și piticii vor fi nimiciți.
— Cine îi amenință? întrebă Ileana, deși presimțea deja răspunsul.
— Regele Zmeu, răspunse el cu glas grav. E mai puternic ca orice ființă a întunericului. Vrea să unească tărâmurile sub stăpânirea lui, dar nu pentru pace, ci pentru a-i transforma pe toți în robi. Oamenii vor deveni sclavi, zânele vor fi ferecate în colivii de aur, iar piticii vor fi puși să clădească cetăți de piatră pentru armata lui.
Ileana își încleștă pumnii pe mânerul sabiei.
— Trebuie să-l oprim.
— Singura speranță este Coroana Unirii, continuă Făt-Frumos. Un artefact străvechi, singurul care poate aduce cele trei tărâmuri împreună. Dar a fost pierdut de secole… într-un loc blestemat.
Steaua Căzută își plecă ușor capul, lăsând lumina ei să scânteieze.
— Coroana se află în mijlocul Oceanului Umbrelor, șopti ea. Însă drumul până acolo este periculos. Poduri care dispar, ape care înghit corăbii și sirene vrăjite ce ademenesc călătorii în adâncuri…
Făt-Frumos își îndreptă spatele.
— Dacă e singura cale, atunci trebuie să ne asumăm riscul.
Privirea lui se întâlni cu a Ilenei. În ochii ei albaștri ca cerul, el văzu hotărâre și curaj.
— Merg cu tine, zise Ileana fără ezitare.
Steaua Căzută îi învălui într-o lumină blândă.
— Și eu vă voi veghea. Oriunde veți merge, voi fi acolo să vă călăuzesc pașii.
Fără să mai piardă vremea, cei doi eroi își încălecară caii și porniră spre țărmurile interzise, unde îi aștepta cea mai mare încercare de până acum.
Luminată de strălucirea Stelei Căzute, pădurea fremăta sub adierea vântului de noapte. Ileana Cosânzeana și Făt-Frumos își trăgeau sufletul după lupta cu umbrele, dar gândurile lor erau deja la pericolele ce urmau.
— Misiunea mea nu s-a sfârșit, spuse Făt-Frumos, privindu-le pe Ileana și pe Steaua Căzută. Războiul Celor Trei Tărâmuri este aproape, iar dacă nu acționăm repede, oamenii, zânele și piticii vor fi nimiciți.
— Cine îi amenință? întrebă Ileana, deși presimțea deja răspunsul.
— Regele Zmeu, răspunse el cu glas grav. E mai puternic ca orice ființă a întunericului. Vrea să unească tărâmurile sub stăpânirea lui, dar nu pentru pace, ci pentru a-i transforma pe toți în robi. Oamenii vor deveni sclavi, zânele vor fi ferecate în colivii de aur, iar piticii vor fi puși să clădească cetăți de piatră pentru armata lui.
Ileana își încleștă pumnii pe mânerul sabiei.
— Trebuie să-l oprim.
— Singura speranță este Coroana Unirii, continuă Făt-Frumos. Un artefact străvechi, singurul care poate aduce cele trei tărâmuri împreună. Dar a fost pierdut de secole… într-un loc blestemat.
Steaua Căzută își plecă ușor capul, lăsând lumina ei să scânteieze.
— Coroana se află în mijlocul Oceanului Umbrelor, șopti ea. Însă drumul până acolo este periculos. Poduri care dispar, ape care înghit corăbii și sirene vrăjite ce ademenesc călătorii în adâncuri…
Făt-Frumos își îndreptă spatele.
— Dacă e singura cale, atunci trebuie să ne asumăm riscul.
Privirea lui se întâlni cu a Ilenei. În ochii ei albaștri ca cerul, el văzu hotărâre și curaj.
— Merg cu tine, zise Ileana fără ezitare.
Steaua Căzută îi învălui într-o lumină blândă.
— Și eu vă voi veghea. Oriunde veți merge, voi fi acolo să vă călăuzesc pașii.
Fără să mai piardă vremea, cei doi eroi își încălecară caii și porniră spre țărmurile interzise, unde îi aștepta cea mai mare încercare de până acum.
Capitolul 5: Oceanul Blestemat și Cântecul Sirenelor
Când au ajuns la țărm, întinderea oceanului părea nesfârșită, acoperită de o ceață argintie care se mișca asemenea unui șarpe uriaș. Apa era liniștită, prea liniștită, iar aerul mirosea a sare și a magie veche. Caii lor fornăiră neliniștiți, simțind pericolul ascuns sub valuri.
— Se spune că nimeni care a traversat Oceanul Blestemat nu s-a mai întors, șopti Ileana, privind spre orizont.
— Dar noi nu suntem „oricine”, zâmbi Făt-Frumos, încercând să o încurajeze.
O adiere caldă le atinse obrajii și, de nicăieri, un cântec se ridică din adâncuri. Vocile erau de o frumusețe răpitoare, dulci ca mierea, șoptind promisiuni de odihnă și fericire veșnică.
— Nu ascultați! îi avertiză Steaua Căzută, care plutea deasupra lor, strălucind slab. Sunt sirenele fermecate. Dacă le dați ascultare, vă veți pierde pentru totdeauna!
Sunetele îi chemau, fiecare notă alunecând prin venele lor ca o vrajă. Ileana simți cum gândurile i se încețoșează, iar mâna i se desprinde încet de hățurile calului. Făt-Frumos, la rândul lui, simțea că trupul îi devenea greu, ochii i se închideau, iar vocea sirenelor părea singurul lucru real.
Dintr-odată, o mână caldă îi strânse pe a lui. Ileana.
— Făt-Frumos! Trebuie să rezistăm!
Privirile li se întâlniră, iar pentru o clipă, nimic altceva nu mai conta. Degetele lor se înlănțuiră, iar farmecul sirenelor începu să se destrame. În ochii Ilenei, Făt-Frumos regăsi ceva mai puternic decât orice vrajă: determinare, curaj… și ceva ce nu îndrăznea încă să numească.
Steaua Căzută își revărsă lumina asupra apelor, iar în negura oceanului apăru un pod vechi de piatră, ascuns de vraja sirenelor.
— Acesta este drumul spre cetatea pierdută!
Cu inimile încă bătând puternic, Ileana și Făt-Frumos se ținură de mână și porniră mai departe, fără să știe că ceea ce simțeau acum unul pentru celălalt era un alt fel de magie, una care avea să-i lege pentru totdeauna.
Când au ajuns la țărm, întinderea oceanului părea nesfârșită, acoperită de o ceață argintie care se mișca asemenea unui șarpe uriaș. Apa era liniștită, prea liniștită, iar aerul mirosea a sare și a magie veche. Caii lor fornăiră neliniștiți, simțind pericolul ascuns sub valuri.
— Se spune că nimeni care a traversat Oceanul Blestemat nu s-a mai întors, șopti Ileana, privind spre orizont.
— Dar noi nu suntem „oricine”, zâmbi Făt-Frumos, încercând să o încurajeze.
O adiere caldă le atinse obrajii și, de nicăieri, un cântec se ridică din adâncuri. Vocile erau de o frumusețe răpitoare, dulci ca mierea, șoptind promisiuni de odihnă și fericire veșnică.
— Nu ascultați! îi avertiză Steaua Căzută, care plutea deasupra lor, strălucind slab. Sunt sirenele fermecate. Dacă le dați ascultare, vă veți pierde pentru totdeauna!
Sunetele îi chemau, fiecare notă alunecând prin venele lor ca o vrajă. Ileana simți cum gândurile i se încețoșează, iar mâna i se desprinde încet de hățurile calului. Făt-Frumos, la rândul lui, simțea că trupul îi devenea greu, ochii i se închideau, iar vocea sirenelor părea singurul lucru real.
Dintr-odată, o mână caldă îi strânse pe a lui. Ileana.
— Făt-Frumos! Trebuie să rezistăm!
Privirile li se întâlniră, iar pentru o clipă, nimic altceva nu mai conta. Degetele lor se înlănțuiră, iar farmecul sirenelor începu să se destrame. În ochii Ilenei, Făt-Frumos regăsi ceva mai puternic decât orice vrajă: determinare, curaj… și ceva ce nu îndrăznea încă să numească.
Steaua Căzută își revărsă lumina asupra apelor, iar în negura oceanului apăru un pod vechi de piatră, ascuns de vraja sirenelor.
— Acesta este drumul spre cetatea pierdută!
Cu inimile încă bătând puternic, Ileana și Făt-Frumos se ținură de mână și porniră mai departe, fără să știe că ceea ce simțeau acum unul pentru celălalt era un alt fel de magie, una care avea să-i lege pentru totdeauna.
Capitolul 6: Cetatea Pierdută și Coroana Unirii
Cetatea străveche se ridica din mijlocul apelor ca o insulă uitată de timp. Zidurile erau acoperite de inscripții vechi, iar aerul vibra de o magie necunoscută. Ileana și Făt-Frumos pășiră prin poarta uriașă, simțind că înăuntru îi așteaptă destinul.
În sala tronului, pe un piedestal de piatră, strălucea Coroana Unirii, învăluită într-o lumină blândă. Dar, înainte ca vreunul să se apropie, o umbră uriașă se materializă în mijlocul încăperii.
— V-ați aventurat prea departe, muritori neînțelepți! răsună glasul grav al Regelui Zmeu.
Ochii săi roșii sclipeau în întuneric, iar armura sa grea părea de neclintit. Cu o mișcare fulgerătoare, își ridică mâna, iar valuri de foc se abătură asupra lor.
— Feriți-vă! strigă Ileana, ridicând palmele și rostind o vrajă de apărare.
Un scut de lumină apărut în jurul lor opri flăcările, dar Regele Zmeu era prea puternic. Cu fiecare atac, scutul se crăpa tot mai mult.
Atunci, Steaua Căzută se ridică deasupra și își revărsă întreaga lumină asupra regelui.
— Acum! strigă ea.
Făt-Frumos se năpusti cu sabia ridicată, atacând cu toată puterea sa. În același timp, Ileana rosti un descântec străvechi, iar puterea ei și a Stelei se contopiră. Lumina le îmbrățișă armele, iar lovitura finală străpunse armura neînvinsă a Zmeului.
Un urlet răsună în cetate, iar Regele Zmeu se prăbuși. Întunericul din jur dispăru, iar cetatea își recăpătă strălucirea de altădată.
Ileana și Făt-Frumos se priviră, răsuflând greu, dar victorioși. În ochii lor se oglindea o bucurie tăcută și un sentiment pe care încă nu-l puteau rosti.
— Am reușit… împreună.
Făt-Frumos luă Coroana Unirii și o ținu între palme. Cele Trei Tărâmuri erau salvate.
Cetatea străveche se ridica din mijlocul apelor ca o insulă uitată de timp. Zidurile erau acoperite de inscripții vechi, iar aerul vibra de o magie necunoscută. Ileana și Făt-Frumos pășiră prin poarta uriașă, simțind că înăuntru îi așteaptă destinul.
În sala tronului, pe un piedestal de piatră, strălucea Coroana Unirii, învăluită într-o lumină blândă. Dar, înainte ca vreunul să se apropie, o umbră uriașă se materializă în mijlocul încăperii.
— V-ați aventurat prea departe, muritori neînțelepți! răsună glasul grav al Regelui Zmeu.
Ochii săi roșii sclipeau în întuneric, iar armura sa grea părea de neclintit. Cu o mișcare fulgerătoare, își ridică mâna, iar valuri de foc se abătură asupra lor.
— Feriți-vă! strigă Ileana, ridicând palmele și rostind o vrajă de apărare.
Un scut de lumină apărut în jurul lor opri flăcările, dar Regele Zmeu era prea puternic. Cu fiecare atac, scutul se crăpa tot mai mult.
Atunci, Steaua Căzută se ridică deasupra și își revărsă întreaga lumină asupra regelui.
— Acum! strigă ea.
Făt-Frumos se năpusti cu sabia ridicată, atacând cu toată puterea sa. În același timp, Ileana rosti un descântec străvechi, iar puterea ei și a Stelei se contopiră. Lumina le îmbrățișă armele, iar lovitura finală străpunse armura neînvinsă a Zmeului.
Un urlet răsună în cetate, iar Regele Zmeu se prăbuși. Întunericul din jur dispăru, iar cetatea își recăpătă strălucirea de altădată.
Ileana și Făt-Frumos se priviră, răsuflând greu, dar victorioși. În ochii lor se oglindea o bucurie tăcută și un sentiment pe care încă nu-l puteau rosti.
— Am reușit… împreună.
Făt-Frumos luă Coroana Unirii și o ținu între palme. Cele Trei Tărâmuri erau salvate.
Capitolul 7: Dragostea înflorește
Întorși în regatul oamenilor, Ileana și Făt-Frumos fură întâmpinați cu ovații și cântece de slavă. Cele Trei Tărâmuri fuseseră salvate, iar Regele Zmeu nu mai era decât o umbră în trecut. Piticii, zânele și oamenii se adunară în piața mare a cetății, unde Făt-Frumos așeză Coroana Unirii pe tronul gol, marcând începutul unei ere de pace.
Dar în mijlocul acestor sărbători, ochii lui Făt-Frumos căutau un singur lucru, și anume, privirea Ilenei. O găsi la marginea mulțimii, luminată de Steaua Căzută, a cărei strălucire blândă părea să le pecetluiască destinul.
— Ileana, tu ai fost alături de mine în toate luptele… acum vreau să fii alături de mine pentru totdeauna.
Vorbele lui răsunau simple, dar puternice. Ileana îl privi, iar inima i se strânse într-o dulce emoție. Se plăcuseră din prima clipă, iar fiecare privire, fiecare atingere întâmplătoare pe parcursul aventurii lor fusese o mărturie nerostită a ceea ce simțeau.
Dar nu putea accepta chiar atât de ușor. Un zâmbet jucăuș i se strecură pe buze, iar ochii ei scânteiară cu o provocare:
— Dacă mă vei putea prinde pe calul tău fermecat, voi fi a ta.
Și fără alt cuvânt, Ileana sări pe spatele calului său, pornind în galop spre dealurile aurite ale regatului. Făt-Frumos râse, cu inima mai ușoară ca niciodată, și își îndemnă calul la fugă.
Din înaltul cerului, Steaua Căzută îi veghea, strălucind mai puternic ca niciodată.
Astfel, iubirea se născu din aventură, iar binele triumfă încă o dată, scriind o nouă legendă nemuritoare.
Întorși în regatul oamenilor, Ileana și Făt-Frumos fură întâmpinați cu ovații și cântece de slavă. Cele Trei Tărâmuri fuseseră salvate, iar Regele Zmeu nu mai era decât o umbră în trecut. Piticii, zânele și oamenii se adunară în piața mare a cetății, unde Făt-Frumos așeză Coroana Unirii pe tronul gol, marcând începutul unei ere de pace.
Dar în mijlocul acestor sărbători, ochii lui Făt-Frumos căutau un singur lucru, și anume, privirea Ilenei. O găsi la marginea mulțimii, luminată de Steaua Căzută, a cărei strălucire blândă părea să le pecetluiască destinul.
— Ileana, tu ai fost alături de mine în toate luptele… acum vreau să fii alături de mine pentru totdeauna.
Vorbele lui răsunau simple, dar puternice. Ileana îl privi, iar inima i se strânse într-o dulce emoție. Se plăcuseră din prima clipă, iar fiecare privire, fiecare atingere întâmplătoare pe parcursul aventurii lor fusese o mărturie nerostită a ceea ce simțeau.
Dar nu putea accepta chiar atât de ușor. Un zâmbet jucăuș i se strecură pe buze, iar ochii ei scânteiară cu o provocare:
— Dacă mă vei putea prinde pe calul tău fermecat, voi fi a ta.
Și fără alt cuvânt, Ileana sări pe spatele calului său, pornind în galop spre dealurile aurite ale regatului. Făt-Frumos râse, cu inima mai ușoară ca niciodată, și își îndemnă calul la fugă.
Din înaltul cerului, Steaua Căzută îi veghea, strălucind mai puternic ca niciodată.
Astfel, iubirea se născu din aventură, iar binele triumfă încă o dată, scriind o nouă legendă nemuritoare.
Sfârșitul seriei de basme cu Ileana Cosânzeana
