Ileana Cosânzeana – Începutul unei Legende - basm de Daniel Vîrdol
Citește online basmul pentru copii Ileana Cosânzeana – Începutul unei Legende scris de Daniel Vîrdol (prima poveste din seria de basme Ileana Cosânzeana), din care aflăm povestea de început a Ileanei Cosânzeana, de la copilărie, antrenamente și până la prima ei luptă pentru dreptate. Într-un sat liniștit, sub lumina stelelor, se naște o fetiță cu păr de aur și suflet curajos. Ileana Cosânzeana crește în armonie, dar destinul ei este scris cu foc și vitejie. Când un zmeu fioros aduce teroare asupra satului său, Ileana hotărăște să-l înfrunte. Prin antrenamente dure, prin prietenia cu un armăsar fermecat și prin curajul inimii sale, ea pornește spre Muntele de la Răsărit pentru a elibera oamenii de sub asuprire. Astfel, se naște o eroină, iar numele Ilenei devine nemuritor în cântecele și poveștile neamului.
Citește online povestea Ileana Cosânzeana – Începutul unei Legende
Capitolul 1: Copila cu Părul de Aur
A fost odată ca niciodată, într-un sat ascuns între dealuri înverzite, o fetiță cum alta nu se mai văzuse. S-a născut într-o noapte senină, când stelele luceau mai tare ca niciodată, ca și cum întreg cerul îi binecuvânta venirea pe lume. Părul ei era ca razele soarelui la revărsat, lung și strălucitor, iar ochii – limpezi ca apele de munte. Oamenii din sat spuneau că pruncul acesta nu era unul obișnuit, căci acolo unde zâmbea, florile se deschideau, iar păsările cântau mai voios.
Părinții ei, Ilie și Maria, erau oameni simpli, dar cu inimi mari. Tatăl ei era un meșteșugar priceput, iar mama, o femeie blândă, cu vocea caldă ca adierea vântului de vară. Își iubeau nespus copila și îi spuneau mereu că venirea ei pe lume fusese un dar.
Încă de mică, Ileana umbla desculță prin livezi, alergând printre copacii înfloriți și râzând odată cu vântul. Animalele veneau la ea fără teamă – iezii o însoțeau peste tot, iar caii satului nechezau bucuroși când trecea pe lângă ei. Când ploua, părea că picăturile o ocoleau, lăsând-o neatinsă, iar când râdea, soarele răsărea chiar și după cele mai grele furtuni.
Oamenii din sat o îndrăgeau, iar bătrânii șopteau că fata aceasta avea să împlinească un mare destin. Însă, pe atunci, Ileana era doar o copilă cu vise frumoase și un suflet curat, fără să știe că într-o zi numele ei va deveni legendă.
A fost odată ca niciodată, într-un sat ascuns între dealuri înverzite, o fetiță cum alta nu se mai văzuse. S-a născut într-o noapte senină, când stelele luceau mai tare ca niciodată, ca și cum întreg cerul îi binecuvânta venirea pe lume. Părul ei era ca razele soarelui la revărsat, lung și strălucitor, iar ochii – limpezi ca apele de munte. Oamenii din sat spuneau că pruncul acesta nu era unul obișnuit, căci acolo unde zâmbea, florile se deschideau, iar păsările cântau mai voios.
Părinții ei, Ilie și Maria, erau oameni simpli, dar cu inimi mari. Tatăl ei era un meșteșugar priceput, iar mama, o femeie blândă, cu vocea caldă ca adierea vântului de vară. Își iubeau nespus copila și îi spuneau mereu că venirea ei pe lume fusese un dar.
Încă de mică, Ileana umbla desculță prin livezi, alergând printre copacii înfloriți și râzând odată cu vântul. Animalele veneau la ea fără teamă – iezii o însoțeau peste tot, iar caii satului nechezau bucuroși când trecea pe lângă ei. Când ploua, părea că picăturile o ocoleau, lăsând-o neatinsă, iar când râdea, soarele răsărea chiar și după cele mai grele furtuni.
Oamenii din sat o îndrăgeau, iar bătrânii șopteau că fata aceasta avea să împlinească un mare destin. Însă, pe atunci, Ileana era doar o copilă cu vise frumoase și un suflet curat, fără să știe că într-o zi numele ei va deveni legendă.
Capitolul 2: Prietenia cu Făt-Frumos
Nu departe de satul Ilenei, printre colinele aurite de soare, se afla un alt sătuc, vestit pentru caii săi neîntrecuți și oștenii săi viteji. Acolo, în aceeași noapte plină de stele, se năștea un băiat pe nume Făt-Frumos. Era un prunc voinic, cu ochii strălucitori și privirea hotărâtă, iar de cum a început să meargă, nimic nu-l mai putea opri.
Întâlnirea dintre el și Ileana avea să fie o lucrare a sorții. Pe când erau doar niște copii zvăpăiați, Făt-Frumos și-a urmat tatăl până în satul vecin, unde se spunea că trăia o fetiță cum alta nu mai fusese văzută. Curios din fire, băiatul a căutat-o și a găsit-o alergând printr-un câmp de maci, râzând cu soarele. Ileana l-a privit curajos, iar el i-a întins mâna. Așa a început o prietenie care avea să dureze o viață.
Împreună, alergau prin păduri, visând la aventuri nemaivăzute. Făt-Frumos își arăta de mic vitejia, căci nu se temea nici de ape repezi, nici de urcușurile cele mai abrupte. Ileana, deși mai gingașă, era neînfricată – iubea înălțimile și furtunile, iar când băiatul își încerca puterea ridicând bolovani sau călărind cei mai nărăvași cai, ea își dovedea istețimea, ghicind unde să calce sau cum să scape din cele mai întortocheate cotloane ale pădurii.
Când noaptea se lăsa peste lume, ei doi se întindeau pe iarbă, privind stelele, și își promiteau că într-o zi vor pleca în aventuri mărețe. „Vom fi cei mai mari eroi din câți au existat vreodată!”, spunea Făt-Frumos, iar Ileana râdea, cu ochii strălucind.
Niciunul dintre ei nu știa atunci că destinul chiar le pregătise un drum de legendă.
Nu departe de satul Ilenei, printre colinele aurite de soare, se afla un alt sătuc, vestit pentru caii săi neîntrecuți și oștenii săi viteji. Acolo, în aceeași noapte plină de stele, se năștea un băiat pe nume Făt-Frumos. Era un prunc voinic, cu ochii strălucitori și privirea hotărâtă, iar de cum a început să meargă, nimic nu-l mai putea opri.
Întâlnirea dintre el și Ileana avea să fie o lucrare a sorții. Pe când erau doar niște copii zvăpăiați, Făt-Frumos și-a urmat tatăl până în satul vecin, unde se spunea că trăia o fetiță cum alta nu mai fusese văzută. Curios din fire, băiatul a căutat-o și a găsit-o alergând printr-un câmp de maci, râzând cu soarele. Ileana l-a privit curajos, iar el i-a întins mâna. Așa a început o prietenie care avea să dureze o viață.
Împreună, alergau prin păduri, visând la aventuri nemaivăzute. Făt-Frumos își arăta de mic vitejia, căci nu se temea nici de ape repezi, nici de urcușurile cele mai abrupte. Ileana, deși mai gingașă, era neînfricată – iubea înălțimile și furtunile, iar când băiatul își încerca puterea ridicând bolovani sau călărind cei mai nărăvași cai, ea își dovedea istețimea, ghicind unde să calce sau cum să scape din cele mai întortocheate cotloane ale pădurii.
Când noaptea se lăsa peste lume, ei doi se întindeau pe iarbă, privind stelele, și își promiteau că într-o zi vor pleca în aventuri mărețe. „Vom fi cei mai mari eroi din câți au existat vreodată!”, spunea Făt-Frumos, iar Ileana râdea, cu ochii strălucind.
Niciunul dintre ei nu știa atunci că destinul chiar le pregătise un drum de legendă.
Capitolul 3: Umbra Zmeului
Anii au trecut, iar copilăria lipsită de griji a Ilenei s-a stins precum un vis odată cu sosirea întunericului. Din înălțimile Muntelui de la Răsărit, un zmeu fioros a coborât asupra satului, aducând cu el teroare și suferință. Cu solzi negri ca noaptea și aripi întinse peste cer, el a făcut pământul să tremure sub pașii săi uriași.
— De acum, acest ținut îmi aparține! a răcnit el, iar glasul său a cutremurat munții.
Din acel ceas blestemat, oamenii au fost siliți să-i dea zmeului tot ce aveau mai bun – grânele coapte, vitele lor și, uneori, chiar pe cei mai tineri dintre săteni, luați ca robi sau, mai rău, pierduți fără urmă. Nimeni nu îndrăznea să se împotrivească, căci sabia nu-i putea străpunge solzii, iar vrăjile bătrânilor se risipeau ca fumul în fața puterii lui.
Ileana, ajunsă acum la vârsta marilor hotărâri, privea neputința celor din sat cu inima strânsă. Nu era doar durere ce-i cuprindea sufletul, ci și o aprigă revoltă. În ochii ei albaștri, cândva blânzi ca cerul, începea să se aprindă o flacără nouă – dorința de a lupta.
În nopțile de groază, când mamele își ascundeau copiii și bărbații se uitau neajutorați spre munte, Ileana își promitea în taină un lucru:
— Nu voi lăsa teroarea să domnească asupra acestui pământ.
Când zmeul a cerut din nou tribut, cerând să i se dea cea mai frumoasă fată a satului, Ileana și-a privit părinții în ochi și le-a spus răspicat:
— Nu mă voi ascunde. Nu voi pleca. Dar nici nu voi aștepta să fiu luată.
Atunci, pentru prima dată, părinții au înțeles că fiica lor nu era doar o copilă frumoasă și blândă, ci o luptătoare, o stea care refuza să fie stinsă de întuneric.
Și astfel, Ileana a hotărât că trebuie să se pregătească pentru ceea ce avea să vină.
Anii au trecut, iar copilăria lipsită de griji a Ilenei s-a stins precum un vis odată cu sosirea întunericului. Din înălțimile Muntelui de la Răsărit, un zmeu fioros a coborât asupra satului, aducând cu el teroare și suferință. Cu solzi negri ca noaptea și aripi întinse peste cer, el a făcut pământul să tremure sub pașii săi uriași.
— De acum, acest ținut îmi aparține! a răcnit el, iar glasul său a cutremurat munții.
Din acel ceas blestemat, oamenii au fost siliți să-i dea zmeului tot ce aveau mai bun – grânele coapte, vitele lor și, uneori, chiar pe cei mai tineri dintre săteni, luați ca robi sau, mai rău, pierduți fără urmă. Nimeni nu îndrăznea să se împotrivească, căci sabia nu-i putea străpunge solzii, iar vrăjile bătrânilor se risipeau ca fumul în fața puterii lui.
Ileana, ajunsă acum la vârsta marilor hotărâri, privea neputința celor din sat cu inima strânsă. Nu era doar durere ce-i cuprindea sufletul, ci și o aprigă revoltă. În ochii ei albaștri, cândva blânzi ca cerul, începea să se aprindă o flacără nouă – dorința de a lupta.
În nopțile de groază, când mamele își ascundeau copiii și bărbații se uitau neajutorați spre munte, Ileana își promitea în taină un lucru:
— Nu voi lăsa teroarea să domnească asupra acestui pământ.
Când zmeul a cerut din nou tribut, cerând să i se dea cea mai frumoasă fată a satului, Ileana și-a privit părinții în ochi și le-a spus răspicat:
— Nu mă voi ascunde. Nu voi pleca. Dar nici nu voi aștepta să fiu luată.
Atunci, pentru prima dată, părinții au înțeles că fiica lor nu era doar o copilă frumoasă și blândă, ci o luptătoare, o stea care refuza să fie stinsă de întuneric.
Și astfel, Ileana a hotărât că trebuie să se pregătească pentru ceea ce avea să vină.
Capitolul 4: Sabia și Antrenamentul
Hotărâtă să nu lase satul să sufere sub teroarea Zmeului din Munte, Ileana a pornit în căutarea singurului om despre care se spunea că odinioară se luptase cu fiarele întunericului: un bătrân războinic, uitat de vreme, ce trăia la marginea pădurii.
Bătrânul, pe nume Moș Dragoș, fusese odinioară cel mai viteaz paznic al regatului. Acum, își ducea traiul singur, înconjurat doar de armele sale vechi și de amintirile bătăliilor de demult. Când Ileana a ajuns în pragul colibei lui, acesta a privit-o cu ochi pătrunzători și a râs amar.
— Ce cauți aici, fată frumoasă? Dacă ai venit după povești, du-te înapoi la gura sobei. Dacă ai venit după sfaturi, sfatul meu e să fugi cât te țin picioarele.
Dar Ileana nu s-a clintit.
— Nu vreau să fug, ci să lupt! Satul meu trăiește în frică, iar eu nu pot sta cu mâinile încrucișate. Învață-mă să mânuiesc sabia!
Moș Dragoș a privit-o îndelung. În ochii ei albaștri vedea ceva ce nu mai văzuse de mult: o flacără neînfricată, un curaj care nu putea fi stins. În cele din urmă, a oftat și i-a făcut semn să-l urmeze.
— Dacă vrei să înveți, să știi că nu e cale de întoarcere. Nu e vorba doar despre sabie, ci despre minte, inimă și trup. Vei îndura durere, vei cunoaște frica. Dar dacă vei trece prin toate, vei deveni de neînvins.
Și astfel, antrenamentul a început.
Zi de zi, Ileana s-a trezit cu zorii, învățând să-și întărească trupul, să fie agilă și rapidă. A exersat fiecare mișcare cu sabia până când metalul părea o prelungire a brațului ei. A învățat cum să se apere, cum să se ferească, cum să lovească exact acolo unde trebuie.
Cu fiecare lovitură, cu fiecare cădere și ridicare, Ileana a devenit mai puternică. Deși părea firavă, trupul ei devenea din ce în ce mai suplu și mai neînduplecat. Și-a întărit brațele, și-a ascuțit simțurile, iar în ochii ei se născuse o hotărâre de neclintit.
După luni de antrenament, Moș Dragoș a privit-o cum se lupta cu umbra ei, cum își rotea sabia în aer, iar pământul sub picioarele ei rămânea neatins.
— Acum nu mai ești doar o fată, a spus el mândru. Acum ești o luptătoare.
Ileana a strâns mânerul sabiei, simțindu-i greutatea ca pe o promisiune.
— Și nu mă voi opri aici. Mai am un drum de parcurs.
Pentru prima dată, Moș Dragoș a zâmbit.
— Atunci e timpul să-ți găsești calul. Un războinic adevărat nu pornește la drum fără un tovarăș de nădejde.
Astfel, destinul Ilenei o chema mai departe, spre următoarea încercare ce avea să o desăvârșească.
Hotărâtă să nu lase satul să sufere sub teroarea Zmeului din Munte, Ileana a pornit în căutarea singurului om despre care se spunea că odinioară se luptase cu fiarele întunericului: un bătrân războinic, uitat de vreme, ce trăia la marginea pădurii.
Bătrânul, pe nume Moș Dragoș, fusese odinioară cel mai viteaz paznic al regatului. Acum, își ducea traiul singur, înconjurat doar de armele sale vechi și de amintirile bătăliilor de demult. Când Ileana a ajuns în pragul colibei lui, acesta a privit-o cu ochi pătrunzători și a râs amar.
— Ce cauți aici, fată frumoasă? Dacă ai venit după povești, du-te înapoi la gura sobei. Dacă ai venit după sfaturi, sfatul meu e să fugi cât te țin picioarele.
Dar Ileana nu s-a clintit.
— Nu vreau să fug, ci să lupt! Satul meu trăiește în frică, iar eu nu pot sta cu mâinile încrucișate. Învață-mă să mânuiesc sabia!
Moș Dragoș a privit-o îndelung. În ochii ei albaștri vedea ceva ce nu mai văzuse de mult: o flacără neînfricată, un curaj care nu putea fi stins. În cele din urmă, a oftat și i-a făcut semn să-l urmeze.
— Dacă vrei să înveți, să știi că nu e cale de întoarcere. Nu e vorba doar despre sabie, ci despre minte, inimă și trup. Vei îndura durere, vei cunoaște frica. Dar dacă vei trece prin toate, vei deveni de neînvins.
Și astfel, antrenamentul a început.
Zi de zi, Ileana s-a trezit cu zorii, învățând să-și întărească trupul, să fie agilă și rapidă. A exersat fiecare mișcare cu sabia până când metalul părea o prelungire a brațului ei. A învățat cum să se apere, cum să se ferească, cum să lovească exact acolo unde trebuie.
Cu fiecare lovitură, cu fiecare cădere și ridicare, Ileana a devenit mai puternică. Deși părea firavă, trupul ei devenea din ce în ce mai suplu și mai neînduplecat. Și-a întărit brațele, și-a ascuțit simțurile, iar în ochii ei se născuse o hotărâre de neclintit.
După luni de antrenament, Moș Dragoș a privit-o cum se lupta cu umbra ei, cum își rotea sabia în aer, iar pământul sub picioarele ei rămânea neatins.
— Acum nu mai ești doar o fată, a spus el mândru. Acum ești o luptătoare.
Ileana a strâns mânerul sabiei, simțindu-i greutatea ca pe o promisiune.
— Și nu mă voi opri aici. Mai am un drum de parcurs.
Pentru prima dată, Moș Dragoș a zâmbit.
— Atunci e timpul să-ți găsești calul. Un războinic adevărat nu pornește la drum fără un tovarăș de nădejde.
Astfel, destinul Ilenei o chema mai departe, spre următoarea încercare ce avea să o desăvârșească.
Capitolul 5: Calul Fermecat
Într-o noapte adâncă, când luna veghea peste pământ ca un ochi strălucitor, Ileana a avut un vis neobișnuit. O zână îmbrăcată în voaluri de lumină i-a apărut în față, plutind deasupra unui câmp de flori albastre.
— Ileana, ai învățat să lupți, dar drumul tău nu poate continua fără un tovarăș pe măsură. Căutarea ta nu se va încheia cu sabia, ci abia începe. Pentru a-l înfrunta pe Zmeul din Munte, ai nevoie de un cal cu daruri magice. Caută-l dincolo de Pădurea Fără Sfârșit, acolo unde doar cei aleși pot ajunge.
Când s-a trezit, Ileana simțea că visul nu fusese doar o născocire a minții, ci o chemare adevărată. Fără să piardă vremea, și-a pregătit desaga și a pornit spre Pădurea Fără Sfârșit.
Drumul a fost lung și întortocheat, căci pădurea părea să se miște în voie, schimbându-și potecile de la un pas la altul. Dar Ileana, având inima neclintită, nu s-a abătut. La marginea unei poieni, printre razele aurii ale soarelui, a zărit o siluetă măreață: un armăsar negru ca noaptea, cu ochi scânteietori ca focul.
Calul părea să fie făcut din umbre și vânt, iar nările sale aruncau aburi fierbinți în aer. Niciun om nu reușise să-l îmblânzească, căci era născut din furtună și foc. Însă Ileana nu s-a temut.
S-a apropiat încet, cu mâna întinsă, șoptindu-i cuvinte blânde. Armăsarul a fornăit și a lovit pământul cu copita, dar Ileana nu s-a retras. A rămas acolo, privind-l în ochi, fără frică, fără dorința de a-l supune, ci doar de a-l înțelege.
A trecut o zi și o noapte, iar calul a rămas neîmblânzit. Însă Ileana nu a renunțat. A doua zi, când zorii au mângâiat pământul, armăsarul s-a apropiat singur, atingându-i palma cu botul său catifelat. Își alesese stăpâna.
Când Ileana s-a urcat în șa, a simțit o putere nemaiîntâlnită. Calul s-a ridicat pe picioarele din spate și, într-o clipă, au zburat ca vântul peste poiană. Zâna din vis avusese dreptate – nu era un cal obișnuit, ci unul cu daruri magice.
— De azi înainte, vom fi de nedespărțit, a șoptit Ileana, mângâindu-i coama neagră.
Armăsarul a nechezat, iar stelele păreau să lumineze mai tare. Împreună, erau gata să pornească spre Muntele de la Răsărit, unde aștepta destinul Ilenei și prima ei mare bătălie.
Într-o noapte adâncă, când luna veghea peste pământ ca un ochi strălucitor, Ileana a avut un vis neobișnuit. O zână îmbrăcată în voaluri de lumină i-a apărut în față, plutind deasupra unui câmp de flori albastre.
— Ileana, ai învățat să lupți, dar drumul tău nu poate continua fără un tovarăș pe măsură. Căutarea ta nu se va încheia cu sabia, ci abia începe. Pentru a-l înfrunta pe Zmeul din Munte, ai nevoie de un cal cu daruri magice. Caută-l dincolo de Pădurea Fără Sfârșit, acolo unde doar cei aleși pot ajunge.
Când s-a trezit, Ileana simțea că visul nu fusese doar o născocire a minții, ci o chemare adevărată. Fără să piardă vremea, și-a pregătit desaga și a pornit spre Pădurea Fără Sfârșit.
Drumul a fost lung și întortocheat, căci pădurea părea să se miște în voie, schimbându-și potecile de la un pas la altul. Dar Ileana, având inima neclintită, nu s-a abătut. La marginea unei poieni, printre razele aurii ale soarelui, a zărit o siluetă măreață: un armăsar negru ca noaptea, cu ochi scânteietori ca focul.
Calul părea să fie făcut din umbre și vânt, iar nările sale aruncau aburi fierbinți în aer. Niciun om nu reușise să-l îmblânzească, căci era născut din furtună și foc. Însă Ileana nu s-a temut.
S-a apropiat încet, cu mâna întinsă, șoptindu-i cuvinte blânde. Armăsarul a fornăit și a lovit pământul cu copita, dar Ileana nu s-a retras. A rămas acolo, privind-l în ochi, fără frică, fără dorința de a-l supune, ci doar de a-l înțelege.
A trecut o zi și o noapte, iar calul a rămas neîmblânzit. Însă Ileana nu a renunțat. A doua zi, când zorii au mângâiat pământul, armăsarul s-a apropiat singur, atingându-i palma cu botul său catifelat. Își alesese stăpâna.
Când Ileana s-a urcat în șa, a simțit o putere nemaiîntâlnită. Calul s-a ridicat pe picioarele din spate și, într-o clipă, au zburat ca vântul peste poiană. Zâna din vis avusese dreptate – nu era un cal obișnuit, ci unul cu daruri magice.
— De azi înainte, vom fi de nedespărțit, a șoptit Ileana, mângâindu-i coama neagră.
Armăsarul a nechezat, iar stelele păreau să lumineze mai tare. Împreună, erau gata să pornească spre Muntele de la Răsărit, unde aștepta destinul Ilenei și prima ei mare bătălie.
Capitolul 6: Drumul Spre Munte
Cu sabia la șold și inima neclintită, Ileana a pornit spre Muntele de la Răsărit, acolo unde sălașluia zmeul ce adusese suferință asupra satului ei. Armăsarul negru alerga ca vântul, copitele sale abia atingând pământul, iar stelele păreau să-i lumineze calea.
Însă drumul nu era unul ușor. Încercările nu au întârziat să apară.
"Râul Iluziilor"
Într-o vale adâncă, Ileana s-a oprit înaintea unui râu limpede, ale cărui ape păreau mai vii decât orice văzuse până atunci. Când a privit în undele lui, a tresărit: chipul mamei sale o privea de pe suprafața apei, iar glasul ei blând a răsunat ca un ecou.
— Întoarce-te, copilă mea, nu ai ce căuta mai departe. Ești doar o fată, nu vei învinge niciodată un zmeu.
Apoi, imaginea tatălui ei a apărut lângă cea a mamei.
— Rămâi acasă, Ileana. Ce rost are să-ți riști viața? O să pierzi totul...
Inima i s-a strâns. Dacă aveau dreptate? Dacă nu era destul de puternică? Dar apoi și-a amintit de răul pe care zmeul îl făcuse oamenilor ei, de lacrimile vărsate în sat. Nu, nu putea să se întoarcă.
A tras adânc aer în piept, a închis ochii și a lăsat apa să-i reflecte doar voința. Când i-a redeschis, iluziile dispăruseră, iar râul s-a retras, lăsându-i drum liber.
"Pădurea Umbrelor"
Mai departe, drumul a dus-o printr-o pădure deasă, unde soarele abia pătrundea printre crengile răsucite. La fiecare pas, umbre nefirești se strecurau printre copaci, șoptindu-i cuvinte reci.
— Nu vei reuși...
— Vei sfârși ca alții înaintea ta...
— Puterea ta nu este de ajuns...
Umbrele îi învăluiau gândurile ca un văl de întuneric. Simțea cum îndoiala crește în sufletul ei, cum fiecare pas devenea mai greu. Dar atunci, calul fermecat a fornăit puternic și a lovit pământul cu copita. Din ochii săi de foc s-a revărsat o lumină roșie, care a risipit umbrele.
Ileana și-a recăpătat hotărârea. S-a întors către pădure și, cu voce clară, a rostit:
— Eu sunt Ileana Cosânzeana, fiica acestui pământ! Umbrele nu mă pot opri!
Vântul a început să sufle, crengile s-au cutremurat, iar șoaptele s-au risipit ca fumul. Drumul era din nou liber.
"Ajungerea la Munte"
După zile de călătorie, Ileana a ajuns în fața muntelui. Se ridica semeț, învăluit în neguri grele, iar vârful său era ascuns printre nori întunecați. Aici o aștepta cea mai grea încercare – confruntarea cu Zmeul din Munte.
A mângâiat coama calului și și-a strâns sabia în mână.
— Am ajuns, a șoptit. Acum începe adevărata luptă.
Cu sabia la șold și inima neclintită, Ileana a pornit spre Muntele de la Răsărit, acolo unde sălașluia zmeul ce adusese suferință asupra satului ei. Armăsarul negru alerga ca vântul, copitele sale abia atingând pământul, iar stelele păreau să-i lumineze calea.
Însă drumul nu era unul ușor. Încercările nu au întârziat să apară.
"Râul Iluziilor"
Într-o vale adâncă, Ileana s-a oprit înaintea unui râu limpede, ale cărui ape păreau mai vii decât orice văzuse până atunci. Când a privit în undele lui, a tresărit: chipul mamei sale o privea de pe suprafața apei, iar glasul ei blând a răsunat ca un ecou.
— Întoarce-te, copilă mea, nu ai ce căuta mai departe. Ești doar o fată, nu vei învinge niciodată un zmeu.
Apoi, imaginea tatălui ei a apărut lângă cea a mamei.
— Rămâi acasă, Ileana. Ce rost are să-ți riști viața? O să pierzi totul...
Inima i s-a strâns. Dacă aveau dreptate? Dacă nu era destul de puternică? Dar apoi și-a amintit de răul pe care zmeul îl făcuse oamenilor ei, de lacrimile vărsate în sat. Nu, nu putea să se întoarcă.
A tras adânc aer în piept, a închis ochii și a lăsat apa să-i reflecte doar voința. Când i-a redeschis, iluziile dispăruseră, iar râul s-a retras, lăsându-i drum liber.
"Pădurea Umbrelor"
Mai departe, drumul a dus-o printr-o pădure deasă, unde soarele abia pătrundea printre crengile răsucite. La fiecare pas, umbre nefirești se strecurau printre copaci, șoptindu-i cuvinte reci.
— Nu vei reuși...
— Vei sfârși ca alții înaintea ta...
— Puterea ta nu este de ajuns...
Umbrele îi învăluiau gândurile ca un văl de întuneric. Simțea cum îndoiala crește în sufletul ei, cum fiecare pas devenea mai greu. Dar atunci, calul fermecat a fornăit puternic și a lovit pământul cu copita. Din ochii săi de foc s-a revărsat o lumină roșie, care a risipit umbrele.
Ileana și-a recăpătat hotărârea. S-a întors către pădure și, cu voce clară, a rostit:
— Eu sunt Ileana Cosânzeana, fiica acestui pământ! Umbrele nu mă pot opri!
Vântul a început să sufle, crengile s-au cutremurat, iar șoaptele s-au risipit ca fumul. Drumul era din nou liber.
"Ajungerea la Munte"
După zile de călătorie, Ileana a ajuns în fața muntelui. Se ridica semeț, învăluit în neguri grele, iar vârful său era ascuns printre nori întunecați. Aici o aștepta cea mai grea încercare – confruntarea cu Zmeul din Munte.
A mângâiat coama calului și și-a strâns sabia în mână.
— Am ajuns, a șoptit. Acum începe adevărata luptă.
Capitolul 7: Înfruntarea cu Zmeul
Muntele de la Răsărit gemea sub greutatea norilor negri. Peștera zmeului, ascunsă într-o stâncă uriașă, răsuna de tunetele respirației sale grele. Ileana și-a strâns sabia, simțind cum inima îi bătea puternic. Nu era teamă, ci dorința arzătoare de a aduce dreptate.
"Provocarea"
Când a pășit înăuntru, ochii ei s-au obișnuit repede cu întunericul. În fața ei, pe un tron cioplit din piatră neagră, zmeul o privea cu dispreț. Era uriaș, acoperit cu solzi întunecați, iar aripile sale întunecau pereții peșterii.
— Cine îndrăznește să-mi tulbure odihna? răcni el, cu glasul tunător.
— Eu sunt Ileana Cosânzeana! Și am venit să te alung din aceste ținuturi!
Zmeul izbucni în râs, un râs care cutremură muntele.
— O copilă vrea să mă înfrunte? Ce jalnic! Îți voi arăta ce înseamnă adevărata putere!
"Lupta dintre Lumină și Întuneric"
Fără să mai aștepte, zmeul își desfășură aripile și suflă foc spre Ileana. Dar ea se feri cu agilitate, sărind pe spatele armăsarului său. Calul fermecat se ridică pe picioarele din spate și fulgeră înainte, evitând flăcările.
Ileana atacă cu sabia, dar solzii zmeului erau prea tari. Cu fiecare lovitură, el părea mai puternic, iar fiecare secundă în plus îl făcea mai periculos.
Apoi, și-a amintit lecțiile maestrului său. Nu forța brută îl va învinge pe zmeu, ci istețimea.
Se retrase câțiva pași și îi strigă:
— Ești puternic, dar oare ești și iute?
Zmeul, orbit de mândrie, se repezi spre ea, iar în acel moment Ileana își rostogoli sabia pe piatră, desenând în aer un semn magic. Într-o fracțiune de secundă, cuvintele maestrului său i-au revenit în minte:
"Când întunericul pare invincibil, lumina sufletului tău va fi cea care îl va doborî."
Închise ochii și șopti ultimele cuvinte ale vrăjii învățate:
— Lumină din lumină, spulberă umbra cea grea!
Sabia i se aprinse ca un fulger, iar când lovi, străbătu solzii întunecați ai zmeului ca prin ceață. Un urlet cutremurător răsună prin munte, iar fiara, învinsă, se prăbuși la picioarele ei.
"Eliberarea Satului"
Cerul, odinioară întunecat, începu să se lumineze. Vântul care purta teamă și moarte se transformă într-o briză blândă.
Ileana a privit trupul zmeului care se destrăma în pulbere de umbre, luată de vânt. Satul ei era în sfârșit liber.
Când s-a întors acasă, oamenii au întâmpinat-o cu bucurie și lacrimi de recunoștință. Copiii alergau râzând, iar bătrânii îi rosteau numele cu respect.
Astfel, Ileana Cosânzeana nu mai era doar o fată din sat, ci o eroină, iar faptele ei aveau să fie cântate în balade și povestite în nopțile de iarnă, vreme de veacuri.
Muntele de la Răsărit gemea sub greutatea norilor negri. Peștera zmeului, ascunsă într-o stâncă uriașă, răsuna de tunetele respirației sale grele. Ileana și-a strâns sabia, simțind cum inima îi bătea puternic. Nu era teamă, ci dorința arzătoare de a aduce dreptate.
"Provocarea"
Când a pășit înăuntru, ochii ei s-au obișnuit repede cu întunericul. În fața ei, pe un tron cioplit din piatră neagră, zmeul o privea cu dispreț. Era uriaș, acoperit cu solzi întunecați, iar aripile sale întunecau pereții peșterii.
— Cine îndrăznește să-mi tulbure odihna? răcni el, cu glasul tunător.
— Eu sunt Ileana Cosânzeana! Și am venit să te alung din aceste ținuturi!
Zmeul izbucni în râs, un râs care cutremură muntele.
— O copilă vrea să mă înfrunte? Ce jalnic! Îți voi arăta ce înseamnă adevărata putere!
"Lupta dintre Lumină și Întuneric"
Fără să mai aștepte, zmeul își desfășură aripile și suflă foc spre Ileana. Dar ea se feri cu agilitate, sărind pe spatele armăsarului său. Calul fermecat se ridică pe picioarele din spate și fulgeră înainte, evitând flăcările.
Ileana atacă cu sabia, dar solzii zmeului erau prea tari. Cu fiecare lovitură, el părea mai puternic, iar fiecare secundă în plus îl făcea mai periculos.
Apoi, și-a amintit lecțiile maestrului său. Nu forța brută îl va învinge pe zmeu, ci istețimea.
Se retrase câțiva pași și îi strigă:
— Ești puternic, dar oare ești și iute?
Zmeul, orbit de mândrie, se repezi spre ea, iar în acel moment Ileana își rostogoli sabia pe piatră, desenând în aer un semn magic. Într-o fracțiune de secundă, cuvintele maestrului său i-au revenit în minte:
"Când întunericul pare invincibil, lumina sufletului tău va fi cea care îl va doborî."
Închise ochii și șopti ultimele cuvinte ale vrăjii învățate:
— Lumină din lumină, spulberă umbra cea grea!
Sabia i se aprinse ca un fulger, iar când lovi, străbătu solzii întunecați ai zmeului ca prin ceață. Un urlet cutremurător răsună prin munte, iar fiara, învinsă, se prăbuși la picioarele ei.
"Eliberarea Satului"
Cerul, odinioară întunecat, începu să se lumineze. Vântul care purta teamă și moarte se transformă într-o briză blândă.
Ileana a privit trupul zmeului care se destrăma în pulbere de umbre, luată de vânt. Satul ei era în sfârșit liber.
Când s-a întors acasă, oamenii au întâmpinat-o cu bucurie și lacrimi de recunoștință. Copiii alergau râzând, iar bătrânii îi rosteau numele cu respect.
Astfel, Ileana Cosânzeana nu mai era doar o fată din sat, ci o eroină, iar faptele ei aveau să fie cântate în balade și povestite în nopțile de iarnă, vreme de veacuri.
Sfârșitul primului basm din seria Ileana Cosânzeana
Alte povești scrise de Daniel Vîrdol
|
Seria de povești Blăniță, Primarul din Miuropolis
|
Alte povești
Bufnița care citea stelele |
