Iepuroaica și grădina culorilor pierdute - poveste de Daniel Vîrdol
Citește online povestea scurtă pentru copii „Iepuroaica și grădina culorilor pierdute” scrisă de Daniel Vîrdol, o poveste cu iepurași magică despre Luna, o iepuroaică artistă care vede emoțiile în culori. Când descoperă că satul vecin s-a trezit într-o lume complet gri, fără nicio culoare, Luna pornește într-o misiune extraordinară să readucă frumusețea în lume. Cu pensula ei magică și nisipul strălucitor din râul Arcului, trebuie să treacă prin șapte porți, fiecare reprezentând o culoare și o emoție: roșu pentru curaj, galben pentru bucurie, albastru pentru pace, verde pentru speranță, portocaliu pentru prietenie, violet pentru imaginație și roz pentru dragoste. Pe drum întâlnește prieteni noi - o vrabie poetă, un arici muzicant și o broască filosofă. O poveste emoționantă și plină de culoare despre puterea amintirilor, artă și acceptarea tuturor emoțiilor, chiar și a tristeții.
Citește povestea pentru copii „Iepuroaica și grădina culorilor pierdute” de Daniel Vîrdol
Luna era o iepuroaică cu blană albă ca lumina lunii și ochi mari, curioși de culoarea ametistului. Avea un dar special: vedea lumea în culori pe care alții nu le observau. Când cineva era fericit, Luna vedea auriu plutind în jurul lui. Când cineva era trist, vedea albastru-întunecat. Și când cineva se îndrăgostea, totul devenea roz-perlat.
Cu pensula ei magică făcută dintr-o pană de păun și nisipul strălucitor din râul Arcului, Luna picta emoțiile pe care le simțea. Tablourile ei făceau oamenii să plângă de bucurie sau să râdă în hohote.
Într-o dimineață, când se ducea la târgul din satul vecin să-și vândă picturile, Luna rămase înmărmurită. Totul era gri! Casele gri, copacii gri, cerul gri, chiar și oamenii păreau gri, mișcându-se încet și trist ca niște umbre.
— Ce s-a întâmplat? strigă Luna.
O fetiță gri se apropie de ea, cu lacrimi transparente pe obrajii cenuși.
— Azi-noapte, culorile au dispărut. Nu mai știm ce înseamnă roșu, sau galben, sau verde. Am uitat cum arată bucuria.
Inima Lunii se strânse. Scoase pensula și pictă un soare galben pe un zid gri. Pentru un moment, galbenul strălucitor apăru, dar apoi se estompă și dispăru, lăsând din nou numai cenușă.
— Nu! Nu se poate! plânse Luna.
— Poate eu te pot ajuta, răsună o voce adâncă și tristă.
Un urs mare, cu blană care fusese cândva maro dar acum era gri-închis, ieși din spatele unei case. Purta o beretă de pictor și avea vopsele uscate pe labe.
— Sunt Brumărel, pictor și melancolic profesionist. Cineva a furat culorile și le-a închis în Grădina Uitării. Este dincolo de Muntele Amintirilor, păzită de șapte porți. Doar cineva cu inima plină de amintiri colorate poate intra.
— Atunci eu trebuie să merg! spuse Luna hotărâtă.
Cu pensula ei magică făcută dintr-o pană de păun și nisipul strălucitor din râul Arcului, Luna picta emoțiile pe care le simțea. Tablourile ei făceau oamenii să plângă de bucurie sau să râdă în hohote.
Într-o dimineață, când se ducea la târgul din satul vecin să-și vândă picturile, Luna rămase înmărmurită. Totul era gri! Casele gri, copacii gri, cerul gri, chiar și oamenii păreau gri, mișcându-se încet și trist ca niște umbre.
— Ce s-a întâmplat? strigă Luna.
O fetiță gri se apropie de ea, cu lacrimi transparente pe obrajii cenuși.
— Azi-noapte, culorile au dispărut. Nu mai știm ce înseamnă roșu, sau galben, sau verde. Am uitat cum arată bucuria.
Inima Lunii se strânse. Scoase pensula și pictă un soare galben pe un zid gri. Pentru un moment, galbenul strălucitor apăru, dar apoi se estompă și dispăru, lăsând din nou numai cenușă.
— Nu! Nu se poate! plânse Luna.
— Poate eu te pot ajuta, răsună o voce adâncă și tristă.
Un urs mare, cu blană care fusese cândva maro dar acum era gri-închis, ieși din spatele unei case. Purta o beretă de pictor și avea vopsele uscate pe labe.
— Sunt Brumărel, pictor și melancolic profesionist. Cineva a furat culorile și le-a închis în Grădina Uitării. Este dincolo de Muntele Amintirilor, păzită de șapte porți. Doar cineva cu inima plină de amintiri colorate poate intra.
— Atunci eu trebuie să merg! spuse Luna hotărâtă.
Brumărel zâmbi trist.
— Ești curajoasă, iepuroaică. Ia-ți pensula și du-te. La fiecare poartă, trebuie să pictezi o amintire care corespunde unei culori. Numai așa vei putea trece.
Luna porni imediat. Urcă Muntele Amintirilor, unde fiecare piatră păstra ecoul unui râs uitat. La vârf găsi prima poartă: Roșie ca focul, dar acum gri-închis.
O voce răsună: "Pentru a trece, pictează curajul."
Luna închise ochii și își aminti când era mică și săriseră pentru prima dată peste șanțul adânc din spatele casei, deși îi era frică. Pictă scena pe poartă: o iepuroaică mică, zburând prin aer, cu inima bătând tare. Roșul explodă pe poartă – roșu-aprins, roșu-pasiune, roșu-curaj! Poarta se deschise.
O vrabie poetă o aștepta dincolo, șezând pe o ramură gri.
— Frumos pictat! Pot să vin cu tine? Am uitat cum arată culorile și vreau să-mi amintesc versurile.
— Bineînțeles! zâmbi Luna.
La a doua poartă, galbenă dar cenușie, vocea ceru: "Pictează bucuria."
Luna pictă ziua când primise prima ei pensulă de la mama, iar ochii ei străluceau de fericire. Galbenul izbucni ca un soare – galben-miere, galben-lanuri, galben-râs! Vrabia Rima chicoti și cântă: "Galbenul e ca un zâmbet în zori!"
La a treia poartă albastră, Luna pictă după-amiaza când stătuse lângă lac, liniștită și în pace. Albastrul se revărsă ca o cascadă – albastru-cer, albastru-ocean, albastru-liniște.
Un arici muzicant se alătură grupului, cântând la un flaut minuscul.
— Melodia mea suna mai frumos când erau culori! spuse el vesel.
— Ești curajoasă, iepuroaică. Ia-ți pensula și du-te. La fiecare poartă, trebuie să pictezi o amintire care corespunde unei culori. Numai așa vei putea trece.
Luna porni imediat. Urcă Muntele Amintirilor, unde fiecare piatră păstra ecoul unui râs uitat. La vârf găsi prima poartă: Roșie ca focul, dar acum gri-închis.
O voce răsună: "Pentru a trece, pictează curajul."
Luna închise ochii și își aminti când era mică și săriseră pentru prima dată peste șanțul adânc din spatele casei, deși îi era frică. Pictă scena pe poartă: o iepuroaică mică, zburând prin aer, cu inima bătând tare. Roșul explodă pe poartă – roșu-aprins, roșu-pasiune, roșu-curaj! Poarta se deschise.
O vrabie poetă o aștepta dincolo, șezând pe o ramură gri.
— Frumos pictat! Pot să vin cu tine? Am uitat cum arată culorile și vreau să-mi amintesc versurile.
— Bineînțeles! zâmbi Luna.
La a doua poartă, galbenă dar cenușie, vocea ceru: "Pictează bucuria."
Luna pictă ziua când primise prima ei pensulă de la mama, iar ochii ei străluceau de fericire. Galbenul izbucni ca un soare – galben-miere, galben-lanuri, galben-râs! Vrabia Rima chicoti și cântă: "Galbenul e ca un zâmbet în zori!"
La a treia poartă albastră, Luna pictă după-amiaza când stătuse lângă lac, liniștită și în pace. Albastrul se revărsă ca o cascadă – albastru-cer, albastru-ocean, albastru-liniște.
Un arici muzicant se alătură grupului, cântând la un flaut minuscul.
— Melodia mea suna mai frumos când erau culori! spuse el vesel.
La poarta verde, Luna pictă speranța: prima zi de primăvară când ghiocelul dăduse prin zăpadă. Verdele explodă: verde-pădure, verde-frunză, verde-viață!
La poarta portocalie, pictă prietenia: ea și fratele ei jucându-se la apus. Portocaliul dansă – portocaliu-toamnă, portocaliu-căldură, portocaliu-împreună!
O broască filosofă se alătură, meditând cu voce tare:
— Culorile sunt gânduri vizibile, nu-i așa?
— Exact! râse Luna.
La poarta violetă, pictă imaginația: toate lumile fantastice pe care le visa. Violetul înflori: violet-vis, violet-magie, violet-posibil!
În sfârșit, ajunseră la ultima poartă: cea roz, mai gri decât toate.
— Pentru a trece, pictează dragostea.
Luna tremură. Era cea mai grea. Își aminti atunci când bunica o îmbrățișa, când mama îi cânta, când tatăl o învăța să picteze, când fratele o făcea să râdă. Pictă toate aceste momente, lăsând lacrimile să cadă pe pânză, amestecându-se cu vopselele.
Rozul explodă într-o explozie orbitor de frumoasă: roz-zori, roz-îmbrățișare, roz-inimă, roz-pentru-totdeauna!
Toate porțile se deschiseră complet și deodată intră în Grădina Uitării.
Nu era urâtă – era doar... goală. O grădină imensă fără nicio culoare, ca o foaie albă de hârtie. În mijloc, pe un piedestal de piatră, stătea un bătrân gri, cu o chitară gri.
— Tu ai furat culorile? întrebă Luna.
Bătrânul ridică privirea, și Luna văzu că era trist, atât de trist încât toată lumea lui devenise cenușie.
— Am pierdut pe cineva drag, șopti el. Și când am pierdut-o, toate culorile mi-au părut prea strălucitoare, prea dureroase. Așa că le-am ascuns aici, unde nu mai trebuia să le văd.
La poarta portocalie, pictă prietenia: ea și fratele ei jucându-se la apus. Portocaliul dansă – portocaliu-toamnă, portocaliu-căldură, portocaliu-împreună!
O broască filosofă se alătură, meditând cu voce tare:
— Culorile sunt gânduri vizibile, nu-i așa?
— Exact! râse Luna.
La poarta violetă, pictă imaginația: toate lumile fantastice pe care le visa. Violetul înflori: violet-vis, violet-magie, violet-posibil!
În sfârșit, ajunseră la ultima poartă: cea roz, mai gri decât toate.
— Pentru a trece, pictează dragostea.
Luna tremură. Era cea mai grea. Își aminti atunci când bunica o îmbrățișa, când mama îi cânta, când tatăl o învăța să picteze, când fratele o făcea să râdă. Pictă toate aceste momente, lăsând lacrimile să cadă pe pânză, amestecându-se cu vopselele.
Rozul explodă într-o explozie orbitor de frumoasă: roz-zori, roz-îmbrățișare, roz-inimă, roz-pentru-totdeauna!
Toate porțile se deschiseră complet și deodată intră în Grădina Uitării.
Nu era urâtă – era doar... goală. O grădină imensă fără nicio culoare, ca o foaie albă de hârtie. În mijloc, pe un piedestal de piatră, stătea un bătrân gri, cu o chitară gri.
— Tu ai furat culorile? întrebă Luna.
Bătrânul ridică privirea, și Luna văzu că era trist, atât de trist încât toată lumea lui devenise cenușie.
— Am pierdut pe cineva drag, șopti el. Și când am pierdut-o, toate culorile mi-au părut prea strălucitoare, prea dureroase. Așa că le-am ascuns aici, unde nu mai trebuia să le văd.
Inima Lunii se topi.
— Dar culorile nu sunt dureroase, sunt amintiri! Fiecare culoare păstrează ceva frumos. Chiar și tristețea are culoarea ei, albastru-adânc, și e frumoasă și ea, pentru că ne arată că am iubit.
Luna începu să picteze în grădină: pictă amintirile bătrânului pe care i le povesti el, ziua când o cunoscuse pe soția lui (roz), vacanțele lor (galben), liniștea serilor împreună (albastru), speranța lor comună (verde).
Și încet, încet, grădina se umplu de culori. Iar bătrânul începu să plângă, dar nu lacrimi gri, ci lacrimi curcubeu.
— Am înțeles, șopti el. Culorile sunt darurile ei pentru mine. Să le păstrez ascunse ar însemna să uit tot ce-a frumos.
Deschise lada de lemn de lângă el, și toate culorile lumii zburară libere ca niște fluturi strălucitori, revărsându-se peste sate și orașe și păduri și râuri.
Luna, vrabia Rima, ariciul Sunet și broasca Filo alergară înapoi spre sat. Și pe drum, totul se colora: cerul albastru, iarba verde, florile roșii și galbene, casele colorate, iar oamenii – oh, oamenii zâmbeau iar în portocaliu și galben!
Când ajunse acasă, Luna pictă cel mai frumos tablou: grădina plină de culori, cu bătrânul zâmbind în mijloc, ținând culorile în brațe ca pe niște prietene.
Pentru că înțelesese: culorile sunt emoții, amintirile sunt comori, iar frumusețea e pretutindeni, trebuie doar să o vezi cu inima.
— Dar culorile nu sunt dureroase, sunt amintiri! Fiecare culoare păstrează ceva frumos. Chiar și tristețea are culoarea ei, albastru-adânc, și e frumoasă și ea, pentru că ne arată că am iubit.
Luna începu să picteze în grădină: pictă amintirile bătrânului pe care i le povesti el, ziua când o cunoscuse pe soția lui (roz), vacanțele lor (galben), liniștea serilor împreună (albastru), speranța lor comună (verde).
Și încet, încet, grădina se umplu de culori. Iar bătrânul începu să plângă, dar nu lacrimi gri, ci lacrimi curcubeu.
— Am înțeles, șopti el. Culorile sunt darurile ei pentru mine. Să le păstrez ascunse ar însemna să uit tot ce-a frumos.
Deschise lada de lemn de lângă el, și toate culorile lumii zburară libere ca niște fluturi strălucitori, revărsându-se peste sate și orașe și păduri și râuri.
Luna, vrabia Rima, ariciul Sunet și broasca Filo alergară înapoi spre sat. Și pe drum, totul se colora: cerul albastru, iarba verde, florile roșii și galbene, casele colorate, iar oamenii – oh, oamenii zâmbeau iar în portocaliu și galben!
Când ajunse acasă, Luna pictă cel mai frumos tablou: grădina plină de culori, cu bătrânul zâmbind în mijloc, ținând culorile în brațe ca pe niște prietene.
Pentru că înțelesese: culorile sunt emoții, amintirile sunt comori, iar frumusețea e pretutindeni, trebuie doar să o vezi cu inima.
Sfârșit
