Iepurașul Pufi învață să facă la oliță - poveste de Daniel Vîrdol
Citește online povestea scurtă pentru copii „Iepurașul Pufi învață să facă la oliță” scrisă de Daniel Vîrdol, o poveste caldă și amuzantă pentru cei mici, despre un iepuraș jucăuș care se lovește de o problemă importantă: nu reușește niciodată să ajungă la timp la oliță. Cu ajutorul mamei și al prietenilor lui – Broscuța Verdeața și cățelușul Max – Pufi descoperă că olița lui albastră nu e deloc plictisitoare, ci devine un loc special unde poate fi curajos și mândru de el. Povestea îi încurajează pe copii să facă acest pas important cu încredere, să vadă olița ca pe un prieten și să se bucure de fiecare reușită. Este o lectură ideală pentru părinți și copii, plină de umor, dialoguri vesele și momente de tandrețe.
Citește povestea „Iepurașul Pufi învață să facă la oliță” de Daniel Vîrdol
Într-o grădină mare și verde, plină cu flori parfumate și tufe de zmeură, trăia un iepuraș alb și pufos pe nume Pufi. Avea urechiușe lungi și lăsate, o coadă mică precum un ghem de vată și două lăbuțe iuți de ziceai că aleargă mai repede decât vântul.
Pufi era mereu vesel și pus pe joacă. Sărea printre morcovi, se rostogolea în iarbă și inventa tot felul de curse cu frunzele purtate de vânt. Dar, deși era curajos și isteț, Pufi avea o problemă: niciodată nu reușea să ajungă la timp la oliță.
Când simțea că trebuie să facă „treaba mare”, începea să țopăie neliniștit, dar de cele mai multe ori era prea târziu. Și atunci… ei bine, mami iepuroaica trebuia să spele din nou covorașul sau să curețe colțișorul din grădină.
— Of, Pufi, îi spunea mama cu blândețe. Ești iepuraș mare acum. Ai olița ta albastră frumoasă, stă chiar lângă pat. Trebuie doar să te așezi pe ea. Vei vedea că e simplu și plăcut.
Dar Pufi ridica din umeri și fugea repede, prefăcându-se că nu aude.
Într-o dimineață de vară, Pufi alerga prin grădină după o buburuză. Dintr-odată, simți un mic ghemotoc în burtă.
— Vai, vai, vine „treaba mare”! strigă el. Și începu să țopăie haotic.
Dar buburuza zburase deja, iar Pufi se împiedică de o frunză de varză și… hop! S-a întâmplat din nou.
Tocmai atunci apăru Broscuța Verdeața, prietena lui cea bună.
— Pufi, ce-i cu tine așa speriat? întrebă ea clămpănind vesel.
— Ei, știi tu… murmură Pufi rușinat, privind în altă parte. Mereu pățesc la fel.
Broscuța chicoti.
— Eu am o baltă specială unde mă simt în siguranță. Tu ai olița ta, nu?
— Am, dar nu-mi place, zise Pufi mofturos. E… plictisitoare!
Pufi era mereu vesel și pus pe joacă. Sărea printre morcovi, se rostogolea în iarbă și inventa tot felul de curse cu frunzele purtate de vânt. Dar, deși era curajos și isteț, Pufi avea o problemă: niciodată nu reușea să ajungă la timp la oliță.
Când simțea că trebuie să facă „treaba mare”, începea să țopăie neliniștit, dar de cele mai multe ori era prea târziu. Și atunci… ei bine, mami iepuroaica trebuia să spele din nou covorașul sau să curețe colțișorul din grădină.
— Of, Pufi, îi spunea mama cu blândețe. Ești iepuraș mare acum. Ai olița ta albastră frumoasă, stă chiar lângă pat. Trebuie doar să te așezi pe ea. Vei vedea că e simplu și plăcut.
Dar Pufi ridica din umeri și fugea repede, prefăcându-se că nu aude.
Într-o dimineață de vară, Pufi alerga prin grădină după o buburuză. Dintr-odată, simți un mic ghemotoc în burtă.
— Vai, vai, vine „treaba mare”! strigă el. Și începu să țopăie haotic.
Dar buburuza zburase deja, iar Pufi se împiedică de o frunză de varză și… hop! S-a întâmplat din nou.
Tocmai atunci apăru Broscuța Verdeața, prietena lui cea bună.
— Pufi, ce-i cu tine așa speriat? întrebă ea clămpănind vesel.
— Ei, știi tu… murmură Pufi rușinat, privind în altă parte. Mereu pățesc la fel.
Broscuța chicoti.
— Eu am o baltă specială unde mă simt în siguranță. Tu ai olița ta, nu?
— Am, dar nu-mi place, zise Pufi mofturos. E… plictisitoare!
Mai târziu, veni și Cățelușul Max, care sărea mereu voios pe lângă gard.
— Hei, Pufi, de ce ești așa bosumflat?
— Nu reușesc niciodată să folosesc olița la timp, suspină iepurașul.
— Ha! Eu am învățat de mic, spuse Max lătrând mândru. Mama mea mi-a arătat olița roșie, și de fiecare dată când reușeam, primeam o îmbrățișare și o bucurie mare. N-a fost deloc greu!
Pufi oftă. Prietenii lui păreau atât de siguri și mândri. El de ce nu putea?
În acea seară, când se lăsă întunericul și stelele se aprinseră pe cer, mama iepuroaica a venit cu olița albastră. O șterse cu grijă, o așeză lângă pat și îi șopti:
— Pufi, știu că îți este teamă și că ți se pare greu. Dar olița ta e prietena ta. Vrei să încercăm împreună?
Pufi își înfoie urechiușele. Nu voia să o supere pe mama. Așa că, rușinat, se așeză pe oliță. Mai întâi i se păru ciudat. Dar mama îi mângâie capul și îi cântă încet un cântecel. Și, ce să vezi, în scurt timp Pufi reuși!
— Uau! strigă el, cu ochii mari. Chiar am făcut!
Mama aplaudă ușurel.
— Bravo, puiul meu! Vezi? Nu e nimic înfricoșător.
A doua zi dimineață, Pufi abia aștepta să le spună prietenilor.
— Hei, Broscuță, Max, ghiciți ce? Eu am folosit olița!
— Bravo, Pufi! strigară amândoi în cor. Știam noi că poți!
De atunci, Pufi a început să își amintească mereu: de fiecare dată când simțea un mic ghemotoc în burtă, nu mai alerga speriat prin grădină, ci țopăia direct spre olița lui albastră. Și, încet-încet, s-a obișnuit.
— Hei, Pufi, de ce ești așa bosumflat?
— Nu reușesc niciodată să folosesc olița la timp, suspină iepurașul.
— Ha! Eu am învățat de mic, spuse Max lătrând mândru. Mama mea mi-a arătat olița roșie, și de fiecare dată când reușeam, primeam o îmbrățișare și o bucurie mare. N-a fost deloc greu!
Pufi oftă. Prietenii lui păreau atât de siguri și mândri. El de ce nu putea?
În acea seară, când se lăsă întunericul și stelele se aprinseră pe cer, mama iepuroaica a venit cu olița albastră. O șterse cu grijă, o așeză lângă pat și îi șopti:
— Pufi, știu că îți este teamă și că ți se pare greu. Dar olița ta e prietena ta. Vrei să încercăm împreună?
Pufi își înfoie urechiușele. Nu voia să o supere pe mama. Așa că, rușinat, se așeză pe oliță. Mai întâi i se păru ciudat. Dar mama îi mângâie capul și îi cântă încet un cântecel. Și, ce să vezi, în scurt timp Pufi reuși!
— Uau! strigă el, cu ochii mari. Chiar am făcut!
Mama aplaudă ușurel.
— Bravo, puiul meu! Vezi? Nu e nimic înfricoșător.
A doua zi dimineață, Pufi abia aștepta să le spună prietenilor.
— Hei, Broscuță, Max, ghiciți ce? Eu am folosit olița!
— Bravo, Pufi! strigară amândoi în cor. Știam noi că poți!
De atunci, Pufi a început să își amintească mereu: de fiecare dată când simțea un mic ghemotoc în burtă, nu mai alerga speriat prin grădină, ci țopăia direct spre olița lui albastră. Și, încet-încet, s-a obișnuit.
Uneori mai avea mici accidente, dar mama îl încuraja mereu:
— Nu-i nimic, dragul meu. Ești pe drumul cel bun. Și fiecare reușită e o victorie.
Într-o zi, mama i-a adus chiar și o surpriză: un abțibild cu morcovi aurii, pe care i-l lipea pe oliță de fiecare dată când reușea. Olița lui Pufi devenea din ce în ce mai colorată și veselă.
— Uite, spuse Broscuța Verdeața, olița ta e acum mai frumoasă decât toate bălțile mele!
— Și mai strălucitoare decât zgarda mea roșie! adăugă Max.
Pufi râse fericit. Acum înțelegea: olița nu era deloc plictisitoare. Era un loc special unde putea să fie curajos și să se simtă mare.
În fiecare seară, când se culca, Pufi privea olița albastră care stătea mândră lângă pat. Știa că a doua zi va mai adăuga un abțibild și că va primi încă o îmbrățișare caldă de la mama.
Și astfel, încet-încet, iepurașul Pufi a învățat că olița e un prieten bun, care îl ajută să crească mare, curat și fericit.
Iar în grădină, printre flori și fluturi, toți prietenii lui știau că Pufi nu mai e un iepuraș mic, ci un iepuraș mare și responsabil.
— Țop, țop, țop! cânta el vesel, alergând prin iarbă. Sunt Pufi, iepurașul cel curajos, și am olița mea albastră minunată!
Și, de fiecare dată când se auzea un chicotit sau mici aplauze de la mama, Pufi știa că face pași siguri spre a deveni un iepuraș mare și înțelept.
— Nu-i nimic, dragul meu. Ești pe drumul cel bun. Și fiecare reușită e o victorie.
Într-o zi, mama i-a adus chiar și o surpriză: un abțibild cu morcovi aurii, pe care i-l lipea pe oliță de fiecare dată când reușea. Olița lui Pufi devenea din ce în ce mai colorată și veselă.
— Uite, spuse Broscuța Verdeața, olița ta e acum mai frumoasă decât toate bălțile mele!
— Și mai strălucitoare decât zgarda mea roșie! adăugă Max.
Pufi râse fericit. Acum înțelegea: olița nu era deloc plictisitoare. Era un loc special unde putea să fie curajos și să se simtă mare.
În fiecare seară, când se culca, Pufi privea olița albastră care stătea mândră lângă pat. Știa că a doua zi va mai adăuga un abțibild și că va primi încă o îmbrățișare caldă de la mama.
Și astfel, încet-încet, iepurașul Pufi a învățat că olița e un prieten bun, care îl ajută să crească mare, curat și fericit.
Iar în grădină, printre flori și fluturi, toți prietenii lui știau că Pufi nu mai e un iepuraș mic, ci un iepuraș mare și responsabil.
— Țop, țop, țop! cânta el vesel, alergând prin iarbă. Sunt Pufi, iepurașul cel curajos, și am olița mea albastră minunată!
Și, de fiecare dată când se auzea un chicotit sau mici aplauze de la mama, Pufi știa că face pași siguri spre a deveni un iepuraș mare și înțelept.
Sfârșit
