Iepurașul Pierdut din Pădurea de Dulcegării - poveste de Daniel Vîrdol
Citește online povestea scurtă pentru copii „Iepurașul Pierdut din Pădurea de Dulcegării” scrisă de Daniel Vîrdol, o poveste cu iepurași caldă și fermecătoare care îl urmărește pe micul Bobi într-o aventură neașteptată. Rătăcit într-o pădure magică unde totul este comestibil – de la copacii de turtă dulce la râurile de sirop – Bobi trece de la încântare la frică când își dă seama că nu-și mai găsește drumul spre acasă. Ajutat de o broscuță țicnită care locuiește într-o brioșă și de un veverițoi înțelept, el învață că adevăratul curaj se naște din dorința de a-i ajuta pe ceilalți. Prin repararea Podului de Gutuie spart, Bobi își recapătă speranța și înțelege că bunătatea și prietenia sunt cele care ne călăuzesc întotdeauna spre casă. O aventură dulce, plină de imagini plăcute și lecții de viață prețioase pentru copii.
Citește povestea „Iepurașul Pierdut din Pădurea de Dulcegării” de Daniel Vîrdol
Într-o după-amiază răcoroasă, tocmai după ce o ploaie măruntă împrospătase lumea, un iepuraș mic și alb pe nume Bobi alerga prin iarba înaltă de lângă vizuina lui. În lăbuță ținea un coșuleț de nuiele, pe care însă îl tot legăna gol. "Azi trebuie să fiu foarte harnic!" își zise el. Mama lui nu se simțea bine, iar el hotărâse să-i strângă un coș plin cu afine dulci, fructele ei preferate, ca s-o înveselească.
Și, așa, porni cu curaj dincolo de Câmpia Cunoscută, spre marginile unde copacii păreau mai deși și umbra mai adâncă. Acolo, printre ferigi verzi, găsi un tufiș încărcat cu boabe de un albastru perfect. În timp ce culegea, lăsat de voia firii, un fluture auriu și mare îi zbură prin față. Fascinat, Bobi alergă după el, sărind peste rădăcini și tufișuri, cu ochii ațintiți asupra aripilor sclipitoare. Când fluturele se ivi în sfârșit, Bobi se opri să-și tragă suflul. Își dădu seama că nu mai vedea tufișul de afine. Nici Câmpia Cunoscută. Era într-un loc cu totul străin.
În fața lui se întindea o pădure de o frumusețe de nemaivăzută. Aerul mirosea a scorțișoară și vanilie. Copacii nu erau din lemn obișnuit, ci aveau trunchiuri maronii, crețe, care păreau făcute din turtă dulce, iar frunzele lor erau ca niște draperii verzi de gumă de mestecat. Sub picioare, pământul era presărat cu pietricele lucioase care arătau exact ca boabele de ciocolată. Și, printre copaci, șerpuia un pârâiaș nu cu apă, ci cu sirop de un auriu transparent, care scotea un șuierat vesel.
— Uau! șopti Bobi, uitând pentru o clipă de grijă. Mușcă din frunza unui copac – era delicioasă! – și încercă o piatră – ciocolată fină cu alune! Râse încântat și începu să sară din floare în floare, toate erau bomboane de zahăr. Dar, pe măsură ce soarele începu să se coboare, făcând cerul roz și portocaliu, umbrele se lungiră, iar farmecul locului deveni puțin înfricoșător. Zgomotele nocturne începeau să se trezească, și Bobi își aminti de mama lui și de coșul lui gol. Inima i se strânse ca într-un pumn. Era pierdut.
Cu lacrimi șiroind pe obrajii lui pufoși, Bobi se ghemui lângă un ghemotoc ce arăta ca o bezea. Auzi atunci un țârâit subțire:
— Psst! Plângi pentru sirop? S-a răsturnat vreunul?
Și, așa, porni cu curaj dincolo de Câmpia Cunoscută, spre marginile unde copacii păreau mai deși și umbra mai adâncă. Acolo, printre ferigi verzi, găsi un tufiș încărcat cu boabe de un albastru perfect. În timp ce culegea, lăsat de voia firii, un fluture auriu și mare îi zbură prin față. Fascinat, Bobi alergă după el, sărind peste rădăcini și tufișuri, cu ochii ațintiți asupra aripilor sclipitoare. Când fluturele se ivi în sfârșit, Bobi se opri să-și tragă suflul. Își dădu seama că nu mai vedea tufișul de afine. Nici Câmpia Cunoscută. Era într-un loc cu totul străin.
În fața lui se întindea o pădure de o frumusețe de nemaivăzută. Aerul mirosea a scorțișoară și vanilie. Copacii nu erau din lemn obișnuit, ci aveau trunchiuri maronii, crețe, care păreau făcute din turtă dulce, iar frunzele lor erau ca niște draperii verzi de gumă de mestecat. Sub picioare, pământul era presărat cu pietricele lucioase care arătau exact ca boabele de ciocolată. Și, printre copaci, șerpuia un pârâiaș nu cu apă, ci cu sirop de un auriu transparent, care scotea un șuierat vesel.
— Uau! șopti Bobi, uitând pentru o clipă de grijă. Mușcă din frunza unui copac – era delicioasă! – și încercă o piatră – ciocolată fină cu alune! Râse încântat și începu să sară din floare în floare, toate erau bomboane de zahăr. Dar, pe măsură ce soarele începu să se coboare, făcând cerul roz și portocaliu, umbrele se lungiră, iar farmecul locului deveni puțin înfricoșător. Zgomotele nocturne începeau să se trezească, și Bobi își aminti de mama lui și de coșul lui gol. Inima i se strânse ca într-un pumn. Era pierdut.
Cu lacrimi șiroind pe obrajii lui pufoși, Bobi se ghemui lângă un ghemotoc ce arăta ca o bezea. Auzi atunci un țârâit subțire:
— Psst! Plângi pentru sirop? S-a răsturnat vreunul?
Bobi ridică privirea și văzu o broscuță verde și rotundă, cu ochi mari și bulbucați, care părea să fi ieșit dintr-o brioșă cu glazură de ciocolată care servea ca adăpost.
— Nu... sunt pierdut, suspină iepurașul. Și mi-e frică.
— Frică? Aici? exclamă broscuța, sărind în sus și aterizând cu un "pleosc" în sirop. Eu sunt Scânteia, și aici este cel mai fericit loc din lume! Uite, încercă o floare din aceea! Are aromă de căpșuni!
— E foarte frumos, răspunse Bobi politicos, dar vreau să mă întorc acasă la mama.
Scânteia își frecă bărbia, lăsând o pată de glazură. "Hmm... Acasă... Așa ceva e dincolo de Pârâul de Sirop. Știi cine știe toate drumurile? Veverițoiul. Dar el locuiește dincolo de Podul de Gutuie."
Cu o nouă scânteie de speranță, Bobi o urmă pe broscuța țicnită pe o potecă presărată cu fulgi de zahăr, până când ajunseră la un pod drăguț, făcut dintr-o gutuie uriașă, creață și aurie. Dar în mijlocul podului era o crăpătură mare, prin care se vedea siropul curgând în jos. Lângă pod, o veveriță bătrână și cu o coadă pufoasă se frământa, ținând o bucată de coajă de portocală și arătând foarte îngrijorat.
— Of, of, of! S-a rupt din nou! Cum să treacă acum toți prietenii noștri mici?
— Veverițoiule! strigă Scânteia. Ți-am adus ajutor! Acesta este Bobi, și vrea să ajungă acasă!
Veverițoiul îl privi pe Bobi cu ochi isteți. "Pot să-ți arăt drumul, tinere iepuraș, dar numai după ce reparăm podul împreună. Am nevoie de o mână de ajutor... sau mai bine zis, o labă."
Bobi privi crăpătura. Era mare, dar nu imposibil de reparat. Își aminti de mama lui și de curajul de care avea nevoie. "Ce trebuie să fac?"
— Nu... sunt pierdut, suspină iepurașul. Și mi-e frică.
— Frică? Aici? exclamă broscuța, sărind în sus și aterizând cu un "pleosc" în sirop. Eu sunt Scânteia, și aici este cel mai fericit loc din lume! Uite, încercă o floare din aceea! Are aromă de căpșuni!
— E foarte frumos, răspunse Bobi politicos, dar vreau să mă întorc acasă la mama.
Scânteia își frecă bărbia, lăsând o pată de glazură. "Hmm... Acasă... Așa ceva e dincolo de Pârâul de Sirop. Știi cine știe toate drumurile? Veverițoiul. Dar el locuiește dincolo de Podul de Gutuie."
Cu o nouă scânteie de speranță, Bobi o urmă pe broscuța țicnită pe o potecă presărată cu fulgi de zahăr, până când ajunseră la un pod drăguț, făcut dintr-o gutuie uriașă, creață și aurie. Dar în mijlocul podului era o crăpătură mare, prin care se vedea siropul curgând în jos. Lângă pod, o veveriță bătrână și cu o coadă pufoasă se frământa, ținând o bucată de coajă de portocală și arătând foarte îngrijorat.
— Of, of, of! S-a rupt din nou! Cum să treacă acum toți prietenii noștri mici?
— Veverițoiule! strigă Scânteia. Ți-am adus ajutor! Acesta este Bobi, și vrea să ajungă acasă!
Veverițoiul îl privi pe Bobi cu ochi isteți. "Pot să-ți arăt drumul, tinere iepuraș, dar numai după ce reparăm podul împreună. Am nevoie de o mână de ajutor... sau mai bine zis, o labă."
Bobi privi crăpătura. Era mare, dar nu imposibil de reparat. Își aminti de mama lui și de curajul de care avea nevoie. "Ce trebuie să fac?"
Veverițoiul îi explică că trebuie să amestece lut din mal cu puțin sirop cleios, pentru a face un liant puternic, și să astupe crăpătura, în timp ce el va poziționa coaja de portocală ca un capac rezistent. Bobi lucră din greu, lipind cu lăbuțele lui mici bucăți de lut mirositor. Era amuzant să se murdărească, iar Scânteia sărea în jur, dând sfaturi necerute și scufundându-se din când în când în sirop pentru a-și îndulci coada.
După ce munciră cu toții, crăpătura fu astupată. Podul era acum mai solid ca niciodată! Veverițoiul, mulțumit, îi întinse lui Bobi o bucățică de turtă dulce. "Pentru tine, eroul nostru! Acum, hai să te conduc acasă."
Și așa, sub lumina primelor stele, Veverițoiul îl conduse pe Bobi pe o potecuță sigură, până când copacii de turtă dulce se transformară în copaci obișnuiți, iar mirosul de sirop fu înlocuit cu cel familiar al ierburilor și al pământului umed. În zare, Bobi văzu luminița caldă din vizuina lui.
Ajuns acasă, Bobi se repezi în brațele mamei, care îl aștepta cu o ușoară grijă în priviri. Îi povestii toată aventura, Pădurea de Dulcegării, broscuța țicnită, podul spart și repararea cu ajutorul prietenilor noi.
— Pare că ai avut o aventură minunată, dragul meu, spuse mama lui, mângâindu-i capul. Și ai învățat că, chiar și când ești pierdut, dacă ești bun și ai curaj să ceri ajutorul, vei găsi întotdeauna drumul spre casă.
Bobi dădu din cap fericit, șoptind înainte de a adormi:
— Și mâine să ducem lui Scânteia și Veverițoiului câteva din afinele noastre. Să guste și ei din dulceața de acasă.
După ce munciră cu toții, crăpătura fu astupată. Podul era acum mai solid ca niciodată! Veverițoiul, mulțumit, îi întinse lui Bobi o bucățică de turtă dulce. "Pentru tine, eroul nostru! Acum, hai să te conduc acasă."
Și așa, sub lumina primelor stele, Veverițoiul îl conduse pe Bobi pe o potecuță sigură, până când copacii de turtă dulce se transformară în copaci obișnuiți, iar mirosul de sirop fu înlocuit cu cel familiar al ierburilor și al pământului umed. În zare, Bobi văzu luminița caldă din vizuina lui.
Ajuns acasă, Bobi se repezi în brațele mamei, care îl aștepta cu o ușoară grijă în priviri. Îi povestii toată aventura, Pădurea de Dulcegării, broscuța țicnită, podul spart și repararea cu ajutorul prietenilor noi.
— Pare că ai avut o aventură minunată, dragul meu, spuse mama lui, mângâindu-i capul. Și ai învățat că, chiar și când ești pierdut, dacă ești bun și ai curaj să ceri ajutorul, vei găsi întotdeauna drumul spre casă.
Bobi dădu din cap fericit, șoptind înainte de a adormi:
— Și mâine să ducem lui Scânteia și Veverițoiului câteva din afinele noastre. Să guste și ei din dulceața de acasă.
Sfârșit
