Greuceanu – Nașterea unui voinic - basm de Daniel Vîrdol
Citește online basmul pentru copii Greuceanu – Nașterea unui voinic scris de Daniel Vîrdol (primul basm din seria Greuceanu - Eroul de Fier) din care aflăm povestea începutului voiniciei lui Greuceanu. Într-un sat bătut de vânturi și ars de Zmeul Uscat, duh al pustiului și al focului, un flăcău cu inima curată pornește spre munți, fugind nu de frică, ci de neputință. Acolo, printre stânci și umbre vechi, îndrumat de Moș Atanase și călit în munți, Greuceanu învață că voinicia nu se naște în mușchi, ci în răbdare, durere și focul care nu arde, dar mistuie. Când se întoarce, lumea e scrum, fratele-i căzut, dar în pieptul său pulsează o inimă nouă. Așa începe legenda celui care avea să înfrunte zmeii lumii. Așa se aprinde scânteia Eroului de Fier.
Vezi pe Youtube Greuceanu - Nașterea unui voinic în format audio.
Vezi pe Youtube Greuceanu - Nașterea unui voinic în format audio.
Citește online basmul Greuceanu - Nașterea unui Voinic
Capitolul 1: Trei frați și un foc din cer
A fost odată, într-un ținut de munte cu văi adânci și păduri cât vedeai cu ochii, o casă așezată la marginea unui sat vechi, cu trei frați crescuți sub același acoperiș și cu același dor în suflet: să ajungă voinici de legendă.
Cel mai mare era Dragoș, tăcut și drept ca o sabie. Încă de mic îmblânzea cai sălbatici și ridica trunchiuri ca alții spicele. Împărăția îl cunoștea ca pe un sprijin de nădejde în vreme de restriște. Cel mijlociu, Radu, pornise în lume cu anii în urmă, călătorind prin ținuturi îndepărtate, în căutarea adevărului și a norocului. Despre el se auzeau doar zvonuri – că luptă în războaie, că ajută regi căzuți sau că a intrat în cetăți unde nici soarele nu mai pătrunde.
Iar cel mai mic, Greuceanu, era ca o flacără ce pâlpâia în vânt. Nu era nici pe jumătate cât Dragoș la putere, nici pe sfert cât Radu la înțelepciune, dar avea o inimă care bătea tare pentru faptele mari. Bătea mai repede când asculta poveștile bătrânilor, când își încorda mușchii în taină, sau când visa — în nopțile lungi de iarnă — că ține piept zmeilor cu mâinile goale.
Într-o noapte fără lună, când norii se rostogoleau ca pietrele în prăpastie, s-a auzit un vuiet dinspre pădure. Cerul s-a despicat și o flacără necurată a căzut peste pământ. Din adâncurile pământului s-a ridicat o suflare fierbinte, iar codrii au prins a arde fără vreo scânteie omenească. Pământul s-a uscat sub pașii cailor, izvoarele au tăcut, și grânele s-au încovoiat ca sub blestem.
Bătrânii satului au înlemnit când au văzut semnele. Se spuneau vorbe vechi:
— Zmeul Uscat s-a trezit iar... Dușmanul vieții, duhul pustiului, cel ce arde fără foc și suflă uscăciune peste lume.
În dimineața aceea, Dragoș și-a pus platoșa de piele groasă, și-a înfipt toporul la brâu și și-a legat sabia în spate. Era hotărât să plece. Fără teamă, fără vorbe de prisos.
— Frate, lasă-mă să vin și eu!, a spus Greuceanu, cu pumnii strânși și inima arzând.
Dragoș s-a uitat lung la el, cu privirea celui care a cunoscut moartea din ochii altora.
— Nu-i încă vremea ta, mezinule. Tu ai inimă mare, dar picioare moi. Rămâi. Ocrotește satul.
Greuceanu a rămas nemișcat. Simțea cum i se sugrumă sângele în vine. Nu din lașitate, ci din rușinea de-a nu fi fost ales.
În acea seară, fără să spună cuiva, și-a pus o traistă pe umăr, a luat un ciomag gros din stejar și a plecat singur spre munți. Nu știa unde merge. Dar știa de ce:
Nu voia să fie un flăcău ce trăiește sub umbra fraților lui. Voia să ardă, să crească, să devină focul însuși.
Și astfel a pornit, cu pași tăcuți și inimă grea, pe drumul care avea să-l schimbe pentru totdeauna.
A fost odată, într-un ținut de munte cu văi adânci și păduri cât vedeai cu ochii, o casă așezată la marginea unui sat vechi, cu trei frați crescuți sub același acoperiș și cu același dor în suflet: să ajungă voinici de legendă.
Cel mai mare era Dragoș, tăcut și drept ca o sabie. Încă de mic îmblânzea cai sălbatici și ridica trunchiuri ca alții spicele. Împărăția îl cunoștea ca pe un sprijin de nădejde în vreme de restriște. Cel mijlociu, Radu, pornise în lume cu anii în urmă, călătorind prin ținuturi îndepărtate, în căutarea adevărului și a norocului. Despre el se auzeau doar zvonuri – că luptă în războaie, că ajută regi căzuți sau că a intrat în cetăți unde nici soarele nu mai pătrunde.
Iar cel mai mic, Greuceanu, era ca o flacără ce pâlpâia în vânt. Nu era nici pe jumătate cât Dragoș la putere, nici pe sfert cât Radu la înțelepciune, dar avea o inimă care bătea tare pentru faptele mari. Bătea mai repede când asculta poveștile bătrânilor, când își încorda mușchii în taină, sau când visa — în nopțile lungi de iarnă — că ține piept zmeilor cu mâinile goale.
Într-o noapte fără lună, când norii se rostogoleau ca pietrele în prăpastie, s-a auzit un vuiet dinspre pădure. Cerul s-a despicat și o flacără necurată a căzut peste pământ. Din adâncurile pământului s-a ridicat o suflare fierbinte, iar codrii au prins a arde fără vreo scânteie omenească. Pământul s-a uscat sub pașii cailor, izvoarele au tăcut, și grânele s-au încovoiat ca sub blestem.
Bătrânii satului au înlemnit când au văzut semnele. Se spuneau vorbe vechi:
— Zmeul Uscat s-a trezit iar... Dușmanul vieții, duhul pustiului, cel ce arde fără foc și suflă uscăciune peste lume.
În dimineața aceea, Dragoș și-a pus platoșa de piele groasă, și-a înfipt toporul la brâu și și-a legat sabia în spate. Era hotărât să plece. Fără teamă, fără vorbe de prisos.
— Frate, lasă-mă să vin și eu!, a spus Greuceanu, cu pumnii strânși și inima arzând.
Dragoș s-a uitat lung la el, cu privirea celui care a cunoscut moartea din ochii altora.
— Nu-i încă vremea ta, mezinule. Tu ai inimă mare, dar picioare moi. Rămâi. Ocrotește satul.
Greuceanu a rămas nemișcat. Simțea cum i se sugrumă sângele în vine. Nu din lașitate, ci din rușinea de-a nu fi fost ales.
În acea seară, fără să spună cuiva, și-a pus o traistă pe umăr, a luat un ciomag gros din stejar și a plecat singur spre munți. Nu știa unde merge. Dar știa de ce:
Nu voia să fie un flăcău ce trăiește sub umbra fraților lui. Voia să ardă, să crească, să devină focul însuși.
Și astfel a pornit, cu pași tăcuți și inimă grea, pe drumul care avea să-l schimbe pentru totdeauna.
Capitolul 2: Moș Atanase, cel care a uitat să moară
Munții erau stâncoși și nemiloși, iar vântul fluiera printre vârfuri de parcă duhurile bătrâne își spuneau una alteia: „A mai venit un flăcău să se piardă.” Greuceanu urca tăcut, cu ciomagul în mână și cu sufletul plin de dorință, dar și de îndoială. Nu știa ce caută, dar simțea că, dacă va merge destul, va găsi.
Într-o poiană îngustă, la poalele unui vârf de piatră neagră, a dat peste o colibă strâmbă, făcută din rădăcini și lemn uscat. Din ea ieșea fum subțire, mirosind a muguri și a vreascuri vechi. În prag stătea un bătrân cu o barbă albă ca zăpada neatinsă și cu ochii verzi ca mușchiul pădurii. Ținea în mână un toiag gros, cioplit cu semne neștiute.
— Te-a adus focul din tine, spuse bătrânul fără ca Greuceanu să zică un cuvânt.
— Cine sunteți, moșule?
— Moș Atanase, flăcăule. Pe vremuri, am fost sabia unui împărat și tăria a zece cetăți. Dar am lăsat armele, căci nicio sabie nu-i mai ascuțită decât inima care știe când să lovească.
— Am venit să-nvăț. Să mă fac voinic adevărat.
— Atunci aruncă ciomagul acela de jucărie și ia piatra de-acolo. Du-o până-n vârful stâncii și înapoi. De zece ori.
Așa a început. Zi de zi, Greuceanu urca muntele cu pietre în spate. Îi tremurau genunchii, spatele îi ardea, iar mâinile făceau bătături ca scoarța copacilor. Noaptea cădea frânt în paie și visa că ține lumea pe umeri.
În a treia săptămână, Atanase i-a pus în mâini un ciomag noduros, greu ca o secure.
— Nu e pentru zmei. E pentru tine. Lovește până înveți să nu te mai temi.
Greuceanu lovea trunchiurile copacilor, se lupta cu umbra lui, până ce palmele-i sângerau. Atunci, Atanase îl așeza lângă foc și-i spunea:
— Furios ești. Dar furia neînfrânată e tot slăbiciune. Învață să taci înainte să lovești. Să-ți asculți sângele. Acolo stă adevăratul foc.
După patruzeci de zile și patruzeci de nopți, într-o dimineață rece, Moș Atanase i-a arătat cu toiagul spre o crăpătură în stâncă.
— Acolo e Peștera Vânturilor. Trei zile vei sta în întuneric, singur cu tine și cu glasurile care te cheamă. Dacă ieși întreg, ești gata. Dacă nu... ei bine, n-o să mai ieși.
Greuceanu n-a clipit. A intrat. Lumea a tăcut în urma lui.
Înăuntru era întuneric cât o mie de nopți. Vântul șuiera din toate părțile, și în șuierat se strecurau voci: ale fratelui său mort, ale satului arzând, ale propriei slăbiciuni. Timpul nu mai curgea. Era doar frig, foame, și o luptă surdă între voință și frică.
În a treia zi, a ieșit. Nu mai era flăcăul care plecase din sat. Avea ochii adânciți, spatele drept și pașii rari, dar grei. În tăcerea lui stătea o forță nouă, iar în privire — o flacără care nu pâlpâia, ci ardea mocnit, cu răbdare.
Moș Atanase l-a privit și a zâmbit.
— Acum începi să fii fier, Greuceanu. Dar fierul încă nu-i sabie. Mai ai drum.
Și în ochii bătrânului, pentru o clipă, se aprinse iar scânteia celui ce fusese odinioară: voinicul care uitase să moară.
Munții erau stâncoși și nemiloși, iar vântul fluiera printre vârfuri de parcă duhurile bătrâne își spuneau una alteia: „A mai venit un flăcău să se piardă.” Greuceanu urca tăcut, cu ciomagul în mână și cu sufletul plin de dorință, dar și de îndoială. Nu știa ce caută, dar simțea că, dacă va merge destul, va găsi.
Într-o poiană îngustă, la poalele unui vârf de piatră neagră, a dat peste o colibă strâmbă, făcută din rădăcini și lemn uscat. Din ea ieșea fum subțire, mirosind a muguri și a vreascuri vechi. În prag stătea un bătrân cu o barbă albă ca zăpada neatinsă și cu ochii verzi ca mușchiul pădurii. Ținea în mână un toiag gros, cioplit cu semne neștiute.
— Te-a adus focul din tine, spuse bătrânul fără ca Greuceanu să zică un cuvânt.
— Cine sunteți, moșule?
— Moș Atanase, flăcăule. Pe vremuri, am fost sabia unui împărat și tăria a zece cetăți. Dar am lăsat armele, căci nicio sabie nu-i mai ascuțită decât inima care știe când să lovească.
— Am venit să-nvăț. Să mă fac voinic adevărat.
— Atunci aruncă ciomagul acela de jucărie și ia piatra de-acolo. Du-o până-n vârful stâncii și înapoi. De zece ori.
Așa a început. Zi de zi, Greuceanu urca muntele cu pietre în spate. Îi tremurau genunchii, spatele îi ardea, iar mâinile făceau bătături ca scoarța copacilor. Noaptea cădea frânt în paie și visa că ține lumea pe umeri.
În a treia săptămână, Atanase i-a pus în mâini un ciomag noduros, greu ca o secure.
— Nu e pentru zmei. E pentru tine. Lovește până înveți să nu te mai temi.
Greuceanu lovea trunchiurile copacilor, se lupta cu umbra lui, până ce palmele-i sângerau. Atunci, Atanase îl așeza lângă foc și-i spunea:
— Furios ești. Dar furia neînfrânată e tot slăbiciune. Învață să taci înainte să lovești. Să-ți asculți sângele. Acolo stă adevăratul foc.
După patruzeci de zile și patruzeci de nopți, într-o dimineață rece, Moș Atanase i-a arătat cu toiagul spre o crăpătură în stâncă.
— Acolo e Peștera Vânturilor. Trei zile vei sta în întuneric, singur cu tine și cu glasurile care te cheamă. Dacă ieși întreg, ești gata. Dacă nu... ei bine, n-o să mai ieși.
Greuceanu n-a clipit. A intrat. Lumea a tăcut în urma lui.
Înăuntru era întuneric cât o mie de nopți. Vântul șuiera din toate părțile, și în șuierat se strecurau voci: ale fratelui său mort, ale satului arzând, ale propriei slăbiciuni. Timpul nu mai curgea. Era doar frig, foame, și o luptă surdă între voință și frică.
În a treia zi, a ieșit. Nu mai era flăcăul care plecase din sat. Avea ochii adânciți, spatele drept și pașii rari, dar grei. În tăcerea lui stătea o forță nouă, iar în privire — o flacără care nu pâlpâia, ci ardea mocnit, cu răbdare.
Moș Atanase l-a privit și a zâmbit.
— Acum începi să fii fier, Greuceanu. Dar fierul încă nu-i sabie. Mai ai drum.
Și în ochii bătrânului, pentru o clipă, se aprinse iar scânteia celui ce fusese odinioară: voinicul care uitase să moară.
Capitolul 3: Satul în flăcări
Trecuseră aproape două luni de când Greuceanu urcase în munți. Trupul îi era mai aspru, pașii mai siguri, iar ochii purtau tăcerea celor care învățaseră să piardă înainte să câștige. Cu ciomagul nou legat în spate și pieptul plin de focul antrenamentelor, cobora spre sat cu gândul limpede: Sunt gata. E vremea să lupt.
Dar când a ajuns la marginea pădurii, cerul era roșu. Nu de apus, ci de foc. Din zare până în coasta muntelui, flăcările se înălțau ca niște coloane vii. Casele ardeau. Pomii se frângeau. Și peste toate se ridica, uriaș și neomenesc, trupul Zmeului Uscat, duh al arșiței și al pustiirii, cu pielea ca scoarța aridă, ochii goi ca două puțuri secate și un zâmbet care usca aerul în jurul lui.
Pe câmpul de dincolo de fântână, Dragoș, fratele cel mare, stătea ca un stâlp printre flăcări, cu sabia scoasă și armura sfârtecată. Greuceanu alerga spre el, strigând:
— Frate! Sunt aici! Hai să-l doborâm împreună!
Dragoș i-a aruncat o privire scurtă, dar plină de mândrie.
— Ai crescut. Ține aproape. Nu lăsa frica să-ți poruncească.
Lupta a început fără vorbe, fără planuri. Ciomagul lui Greuceanu s-a încleștat cu ghearele zmeului, iar sabia lui Dragoș a tăiat prin aerul fierbinte. Zmeul lovea cu brațe de fum și cenușă, iar pământul crăpa sub pașii lui. Când Greuceanu reușea să-i lovească pieptul, zmeul nu scotea niciun sunet — doar se întorcea, mai furios, mai greu de clintit.
Greuceanu era puternic, dar neșlefuit. Fiecare mișcare era prea largă, fiecare pas prea grăbit. Ciomagul îi tremura în mâini. Furia îl orbea.
— Nu te arunca ca un pui de mistreț! strigă Dragoș, dar era prea târziu.
Zmeul se răsuci, îl prinse pe Greuceanu de mijloc și-l aruncă într-o căpiță arsă, la marginea unei coline. Fumul îl învăluia, iar durerea îi urla în coaste.
A văzut doar cum Dragoș a sărit în față, ridicându-și scutul, cum l-a lovit o dată, apoi încă o dată, și cum zmeul s-a oprit, doar o clipă. Dar o clipă nu e destul.
Zmeul și-a înfipt brațul ca un drug de fier în pieptul fratelui și l-a zdrobit. Pământul a tăcut. Lumea a amuțit.
— DRAGOȘ!
Greuceanu s-a târât spre trupul fratelui, dar zmeul se întorcea deja spre el, rânjind, cu pași grei și siguri. Flăcările dansau în jurul lor, iar satul gemea din temelii.
Cu inima sfâșiată, Greuceanu a simțit ceva ce nu simțise niciodată până atunci: neputință. Și rușine. Și furie.
A fugit. Nu de teamă, ci pentru că știa că nu poate câștiga. Încă nu.
S-a ascuns printre ruinele vechii mori, cu pumnii în pământ și dinții strânși. Focul din jur nu era nimic pe lângă focul din el.
— Am fost slab. Am fost prost. Am fost nepregătit. Dar nu se va sfârși aici.
Pe deal, Zmeul Uscat se înălța încă, triumfător, aruncând foc peste ultimele case. Dar în umbră, printre dărâmături, o scânteie se aprindea iar, mai vie decât oricând.
Trecuseră aproape două luni de când Greuceanu urcase în munți. Trupul îi era mai aspru, pașii mai siguri, iar ochii purtau tăcerea celor care învățaseră să piardă înainte să câștige. Cu ciomagul nou legat în spate și pieptul plin de focul antrenamentelor, cobora spre sat cu gândul limpede: Sunt gata. E vremea să lupt.
Dar când a ajuns la marginea pădurii, cerul era roșu. Nu de apus, ci de foc. Din zare până în coasta muntelui, flăcările se înălțau ca niște coloane vii. Casele ardeau. Pomii se frângeau. Și peste toate se ridica, uriaș și neomenesc, trupul Zmeului Uscat, duh al arșiței și al pustiirii, cu pielea ca scoarța aridă, ochii goi ca două puțuri secate și un zâmbet care usca aerul în jurul lui.
Pe câmpul de dincolo de fântână, Dragoș, fratele cel mare, stătea ca un stâlp printre flăcări, cu sabia scoasă și armura sfârtecată. Greuceanu alerga spre el, strigând:
— Frate! Sunt aici! Hai să-l doborâm împreună!
Dragoș i-a aruncat o privire scurtă, dar plină de mândrie.
— Ai crescut. Ține aproape. Nu lăsa frica să-ți poruncească.
Lupta a început fără vorbe, fără planuri. Ciomagul lui Greuceanu s-a încleștat cu ghearele zmeului, iar sabia lui Dragoș a tăiat prin aerul fierbinte. Zmeul lovea cu brațe de fum și cenușă, iar pământul crăpa sub pașii lui. Când Greuceanu reușea să-i lovească pieptul, zmeul nu scotea niciun sunet — doar se întorcea, mai furios, mai greu de clintit.
Greuceanu era puternic, dar neșlefuit. Fiecare mișcare era prea largă, fiecare pas prea grăbit. Ciomagul îi tremura în mâini. Furia îl orbea.
— Nu te arunca ca un pui de mistreț! strigă Dragoș, dar era prea târziu.
Zmeul se răsuci, îl prinse pe Greuceanu de mijloc și-l aruncă într-o căpiță arsă, la marginea unei coline. Fumul îl învăluia, iar durerea îi urla în coaste.
A văzut doar cum Dragoș a sărit în față, ridicându-și scutul, cum l-a lovit o dată, apoi încă o dată, și cum zmeul s-a oprit, doar o clipă. Dar o clipă nu e destul.
Zmeul și-a înfipt brațul ca un drug de fier în pieptul fratelui și l-a zdrobit. Pământul a tăcut. Lumea a amuțit.
— DRAGOȘ!
Greuceanu s-a târât spre trupul fratelui, dar zmeul se întorcea deja spre el, rânjind, cu pași grei și siguri. Flăcările dansau în jurul lor, iar satul gemea din temelii.
Cu inima sfâșiată, Greuceanu a simțit ceva ce nu simțise niciodată până atunci: neputință. Și rușine. Și furie.
A fugit. Nu de teamă, ci pentru că știa că nu poate câștiga. Încă nu.
S-a ascuns printre ruinele vechii mori, cu pumnii în pământ și dinții strânși. Focul din jur nu era nimic pe lângă focul din el.
— Am fost slab. Am fost prost. Am fost nepregătit. Dar nu se va sfârși aici.
Pe deal, Zmeul Uscat se înălța încă, triumfător, aruncând foc peste ultimele case. Dar în umbră, printre dărâmături, o scânteie se aprindea iar, mai vie decât oricând.
Capitolul 4: Glasul din spatele ceții
Munții nu mai aveau contur. Cețurile dansau printre stânci ca niște umbre cu suflet. Greuceanu mergea rănit, cu pieptul greu și pașii nesiguri. Nu mai știa dacă ziua trecuse sau dacă noaptea îl ținea captiv. Gândurile îi ardeau mai tare decât rănile: Dragoș e mort... și eu am fugit...
Apoi, din ceață, un cânt ciudat s-a înălțat. Nu era cântec de pasăre, nici șoapte de vânt. Era un sunet vechi, ca atunci când pământul crapă de sete. Un trosnet stins, dar viu. Greuceanu s-a oprit.
— Dacă tot ai ajuns până aici, se auzi un glas, măcar să știi de ce n-ai murit.
Dintr-o despicătură a stâncii, apăruse o femeie înaltă, dreaptă ca un copac bătrân. Părul îi era alb-cenușiu și lung până la brâu. Îmbrăcată în zdrențe de ceață și cu ochii adânci ca fântânile secate, părea desprinsă din altă lume.
— Stana... Cenușie? a întrebat Greuceanu cu o voce spartă.
— Așa-mi spun cei care cred că-s poveste. Dar eu am fost foc și os, și-am rupt cândva spatele Zmeului Uscat. L-am îngenuncheat. Dar l-am cruțat. Și-așa s-a întors... și a ars tot ce-ai iubit tu.
Greuceanu a simțit un cuțit în inimă. S-a pus în genunchi.
— Învăță-mă. N-am fost destul. Nu sunt... voinic. Nu încă.
Stana nu l-a mângâiat. Doar a privit spre cerul gri.
— Zmeii nu se înfrâng doar cu brațul, flăcăule. Nici cu sabia. Ci cu inima care nu se rupe, cu mintea care tace în fața morții.
Apoi l-a dus într-o vale ascunsă, unde pământul era negru, crăpat, fără viață. L-a pus să stea jos și i-a zis:
— Ascultă. Aici, seceta vorbește. Dacă înveți să-i auzi cântecul, dacă-l înveți, o vei stăpâni. Și vei transforma uscăciunea în putere.
Greuceanu a stat acolo o zi, două, poate trei, poate o viață. La început a auzit doar vântul și foamea din el. Apoi, într-o noapte fără stele, a auzit-o: o bătaie slabă, ca o inimă uitată sub pământ. Și când și-a așezat palma pe solul crăpat, a simțit: nu era moarte. Era o viață care nu voia să piară.
Când s-a ridicat, Stana îi întinse un brâu țesut din fire de cenușă, cu urme de flăcări încrustate în el.
— Îl porți nu ca să te aperi, ci ca să-ți amintești: nu ești doar foc. Ești și cenușă. Și dacă arzi bine, poți renaște.
Greuceanu a prins din nou putere. În ochii lui se aprinsese ceva nou: hotărârea de a nu mai fugi.
— Voi înfrunta Zmeul. Pentru fratele meu. Pentru sat. Pentru mine.
Și cețurile s-au dat la o parte.
Munții nu mai aveau contur. Cețurile dansau printre stânci ca niște umbre cu suflet. Greuceanu mergea rănit, cu pieptul greu și pașii nesiguri. Nu mai știa dacă ziua trecuse sau dacă noaptea îl ținea captiv. Gândurile îi ardeau mai tare decât rănile: Dragoș e mort... și eu am fugit...
Apoi, din ceață, un cânt ciudat s-a înălțat. Nu era cântec de pasăre, nici șoapte de vânt. Era un sunet vechi, ca atunci când pământul crapă de sete. Un trosnet stins, dar viu. Greuceanu s-a oprit.
— Dacă tot ai ajuns până aici, se auzi un glas, măcar să știi de ce n-ai murit.
Dintr-o despicătură a stâncii, apăruse o femeie înaltă, dreaptă ca un copac bătrân. Părul îi era alb-cenușiu și lung până la brâu. Îmbrăcată în zdrențe de ceață și cu ochii adânci ca fântânile secate, părea desprinsă din altă lume.
— Stana... Cenușie? a întrebat Greuceanu cu o voce spartă.
— Așa-mi spun cei care cred că-s poveste. Dar eu am fost foc și os, și-am rupt cândva spatele Zmeului Uscat. L-am îngenuncheat. Dar l-am cruțat. Și-așa s-a întors... și a ars tot ce-ai iubit tu.
Greuceanu a simțit un cuțit în inimă. S-a pus în genunchi.
— Învăță-mă. N-am fost destul. Nu sunt... voinic. Nu încă.
Stana nu l-a mângâiat. Doar a privit spre cerul gri.
— Zmeii nu se înfrâng doar cu brațul, flăcăule. Nici cu sabia. Ci cu inima care nu se rupe, cu mintea care tace în fața morții.
Apoi l-a dus într-o vale ascunsă, unde pământul era negru, crăpat, fără viață. L-a pus să stea jos și i-a zis:
— Ascultă. Aici, seceta vorbește. Dacă înveți să-i auzi cântecul, dacă-l înveți, o vei stăpâni. Și vei transforma uscăciunea în putere.
Greuceanu a stat acolo o zi, două, poate trei, poate o viață. La început a auzit doar vântul și foamea din el. Apoi, într-o noapte fără stele, a auzit-o: o bătaie slabă, ca o inimă uitată sub pământ. Și când și-a așezat palma pe solul crăpat, a simțit: nu era moarte. Era o viață care nu voia să piară.
Când s-a ridicat, Stana îi întinse un brâu țesut din fire de cenușă, cu urme de flăcări încrustate în el.
— Îl porți nu ca să te aperi, ci ca să-ți amintești: nu ești doar foc. Ești și cenușă. Și dacă arzi bine, poți renaște.
Greuceanu a prins din nou putere. În ochii lui se aprinsese ceva nou: hotărârea de a nu mai fugi.
— Voi înfrunta Zmeul. Pentru fratele meu. Pentru sat. Pentru mine.
Și cețurile s-au dat la o parte.
Capitolul 5: Inima de foc și pumnii de piatră
Greuceanu coborî din munți cu pași tăcuți și apăsați. Cenușa plutea încă în aer ca o amintire vie. Satul nu mai era sat, ci un morman de ruine. Case arse, pomi plecați, ziduri pârjolite. Doar o fântână mai scotea sunet, plângând încet peste pietre.
Printre rămășițe, câțiva săteni se ascundeau: un copil cu o traistă de cârpe, o femeie cu ochii goi, un bătrân cu mâinile tremurânde. Greuceanu i-a privit și inima i-a ars mai tare decât orice flacără.
Apoi s-a auzit: un vuiet ca din adâncul pământului. Pământul crăpa sub pașii lui. Zmeul Uscat cobora din deal, făcând aerul să sfârâie. Trunchiuri se ridicau și cădeau în jurul lui ca niște jucării arse. N-avea chip omenesc – era o încrucișare între om și scrum, cu pielea ca scoarța arsă și ochii de jăratic.
— Ai venit din nou, pui de om? hârâi el, cu vocea ca un cuptor care toarce.
Greuceanu nu a zis nimic. Doar și-a strâns brâul de cenușă și a pus mâna pe toporul cu coada grea de stejar, primit de la Moș Atanase. Era timpul.
S-a repezit spre zmeu cu o putere nouă. Fără ură, fără frică. Doar hotărâre. Zmeul a izbucnit în flăcări, trimițând valuri de foc peste el. Dar Greuceanu și-a amintit cuvintele Stanei Cenușii: „Zmeii vor să-ți fure inima. Nu le-o da.”
Focul îi mușca pielea, dar el continua. Făcea pași egali, își controla respirația. Ritmul e viață, îi spusese Atanase. Și așa a fost: aștepta clipa, nu lovea la întâmplare.
Zmeul a smuls un trunchi și l-a azvârlit, dar Greuceanu s-a ferit și a sărit pe spatele lui, prinzându-l cu brațele ca niște clești de fier. Cu o putere dincolo de om, a tras toporul în sus și l-a înfipt adânc, în pieptul negru și sfărâmicios.
Zmeul a țipat. O flacără slabă s-a stins în el. Inima lui, roșie ca o cărbune uitat în sobă, a trosnit o singură dată… și s-a făcut praf.
Corpul uriaș s-a prăbușit, și un nor de cenușă s-a ridicat deasupra lumii.
Greuceanu a căzut în genunchi. Nu de oboseală. De durere. În ciuda biruinței, fratele său cel mare nu mai era. A strigat numele lui, dar munții au răspuns doar cu ecou.
Sătenii s-au apropiat încet. Nimeni nu vorbea. Apoi bătrânul și-a scos căciula și a rostit:
— Așa voinic n-am mai văzut de când eram copil. Fier e în pumnii lui, dar și în inimă.
De atunci, l-au numit Greuceanu – voinicul cel tare ca fierul.
Dar în ochii lui, sub cenușă și sânge, se aprinsese altceva. Drumul nu se sfârșea aici.
Greuceanu coborî din munți cu pași tăcuți și apăsați. Cenușa plutea încă în aer ca o amintire vie. Satul nu mai era sat, ci un morman de ruine. Case arse, pomi plecați, ziduri pârjolite. Doar o fântână mai scotea sunet, plângând încet peste pietre.
Printre rămășițe, câțiva săteni se ascundeau: un copil cu o traistă de cârpe, o femeie cu ochii goi, un bătrân cu mâinile tremurânde. Greuceanu i-a privit și inima i-a ars mai tare decât orice flacără.
Apoi s-a auzit: un vuiet ca din adâncul pământului. Pământul crăpa sub pașii lui. Zmeul Uscat cobora din deal, făcând aerul să sfârâie. Trunchiuri se ridicau și cădeau în jurul lui ca niște jucării arse. N-avea chip omenesc – era o încrucișare între om și scrum, cu pielea ca scoarța arsă și ochii de jăratic.
— Ai venit din nou, pui de om? hârâi el, cu vocea ca un cuptor care toarce.
Greuceanu nu a zis nimic. Doar și-a strâns brâul de cenușă și a pus mâna pe toporul cu coada grea de stejar, primit de la Moș Atanase. Era timpul.
S-a repezit spre zmeu cu o putere nouă. Fără ură, fără frică. Doar hotărâre. Zmeul a izbucnit în flăcări, trimițând valuri de foc peste el. Dar Greuceanu și-a amintit cuvintele Stanei Cenușii: „Zmeii vor să-ți fure inima. Nu le-o da.”
Focul îi mușca pielea, dar el continua. Făcea pași egali, își controla respirația. Ritmul e viață, îi spusese Atanase. Și așa a fost: aștepta clipa, nu lovea la întâmplare.
Zmeul a smuls un trunchi și l-a azvârlit, dar Greuceanu s-a ferit și a sărit pe spatele lui, prinzându-l cu brațele ca niște clești de fier. Cu o putere dincolo de om, a tras toporul în sus și l-a înfipt adânc, în pieptul negru și sfărâmicios.
Zmeul a țipat. O flacără slabă s-a stins în el. Inima lui, roșie ca o cărbune uitat în sobă, a trosnit o singură dată… și s-a făcut praf.
Corpul uriaș s-a prăbușit, și un nor de cenușă s-a ridicat deasupra lumii.
Greuceanu a căzut în genunchi. Nu de oboseală. De durere. În ciuda biruinței, fratele său cel mare nu mai era. A strigat numele lui, dar munții au răspuns doar cu ecou.
Sătenii s-au apropiat încet. Nimeni nu vorbea. Apoi bătrânul și-a scos căciula și a rostit:
— Așa voinic n-am mai văzut de când eram copil. Fier e în pumnii lui, dar și în inimă.
De atunci, l-au numit Greuceanu – voinicul cel tare ca fierul.
Dar în ochii lui, sub cenușă și sânge, se aprinsese altceva. Drumul nu se sfârșea aici.
Capitolul 6: Focul din urmă și pașii înainte
Sub un stejar ars, pe o colină unde iarba abia începea să mai încolțească, Greuceanu săpase cu mâinile goale un mormânt. Așternuse piatră peste pieptul fratelui său și pusese sabia acestuia drept cruce. Nicio vorbă nu putea aduce înapoi ceea ce fusese pierdut, dar tăcerea avea greutatea unei promisiuni.
Stătea acolo, nemișcat, cu palmele sângerânde și brâul de cenușă încolăcit strâns pe mijloc. Deasupra, cerul era curat, fără nicio urmă de fum, ca și cum lumea ar fi uitat, deodată, să ardă.
Moș Atanase s-a apropiat încet, sprijinindu-se în toiagul lui vechi.
— Acum știi. Un voinic nu se naște când ridică sabia, ci când o pune jos, știind de ce a ridicat-o.
Greuceanu a dat din cap, privind drept înainte. Nu mai era flăcăul care urcase munții cu capul plecat. Avea în el o tărie pe care nici focul, nici pierderea, n-o mai puteau frânge.
— Ce vei face acum? întrebă moșul.
— Voi merge mai departe, a spus simplu. Drumul meu nu s-a sfârșit aici.
Moș Atanase l-a privit cu ochii lui stinși, dar calzi. I-a pus o mână pe umăr.
— Atunci, du-te. Dar nu uita: sabia ta va fi puternică atât timp cât inima ta nu va ceda.
Apoi, bătrânul s-a întors și a urcat din nou spre munții săi. Nu s-a mai uitat înapoi. Știa că Greuceanu, voinicul de fier, nu mai avea nevoie de povățuitor.
Înainte să plece, Greuceanu s-a întors spre mormânt. A rostit încet:
— N-am fost pregătit, frate. Dar am să fiu. Jur pe viața ta.
Apoi, în gând, o altă imagine i s-a ivit: fratele mijlociu, cel plecat demult în lumea largă. Își amintea râsul lui, palma pe umăr, promisiunea: „Ne vom regăsi într-o zi, la răscrucea faptelor mari.”
Sub cerul curat, cu brațele pline de răni și ochii ca jarul, Greuceanu privea spre zare.
— Acesta a fost începutul. Focul din mine abia s-a aprins.
Sub un stejar ars, pe o colină unde iarba abia începea să mai încolțească, Greuceanu săpase cu mâinile goale un mormânt. Așternuse piatră peste pieptul fratelui său și pusese sabia acestuia drept cruce. Nicio vorbă nu putea aduce înapoi ceea ce fusese pierdut, dar tăcerea avea greutatea unei promisiuni.
Stătea acolo, nemișcat, cu palmele sângerânde și brâul de cenușă încolăcit strâns pe mijloc. Deasupra, cerul era curat, fără nicio urmă de fum, ca și cum lumea ar fi uitat, deodată, să ardă.
Moș Atanase s-a apropiat încet, sprijinindu-se în toiagul lui vechi.
— Acum știi. Un voinic nu se naște când ridică sabia, ci când o pune jos, știind de ce a ridicat-o.
Greuceanu a dat din cap, privind drept înainte. Nu mai era flăcăul care urcase munții cu capul plecat. Avea în el o tărie pe care nici focul, nici pierderea, n-o mai puteau frânge.
— Ce vei face acum? întrebă moșul.
— Voi merge mai departe, a spus simplu. Drumul meu nu s-a sfârșit aici.
Moș Atanase l-a privit cu ochii lui stinși, dar calzi. I-a pus o mână pe umăr.
— Atunci, du-te. Dar nu uita: sabia ta va fi puternică atât timp cât inima ta nu va ceda.
Apoi, bătrânul s-a întors și a urcat din nou spre munții săi. Nu s-a mai uitat înapoi. Știa că Greuceanu, voinicul de fier, nu mai avea nevoie de povățuitor.
Înainte să plece, Greuceanu s-a întors spre mormânt. A rostit încet:
— N-am fost pregătit, frate. Dar am să fiu. Jur pe viața ta.
Apoi, în gând, o altă imagine i s-a ivit: fratele mijlociu, cel plecat demult în lumea largă. Își amintea râsul lui, palma pe umăr, promisiunea: „Ne vom regăsi într-o zi, la răscrucea faptelor mari.”
Sub cerul curat, cu brațele pline de răni și ochii ca jarul, Greuceanu privea spre zare.
— Acesta a fost începutul. Focul din mine abia s-a aprins.
Sfârșitul primului basm din seria Greuceanu - Eroul de Fier
Alte basme și povești scrise de Daniel Vîrdol
|
Seria de povești Blăniță, Primarul din Miuropolis
|
