Greuceanu și Muntele cu oase - basm pentru copii de Daniel Vîrdol
Citește online basmul Greuceanu - Muntele cu oase, al doilea basm din seria de basme pentru copii Greuceanu - Eroul de Fier scrisă de Daniel Vîrdol, în care viteazul Greuceanu pornește într-o nouă misiune crucială. Chemat de oamenii din Cetatea de Sub Munte, a căror existență este amenințată de trezirea Zmeului de Piatră, Greuceanu înfruntă singur pericolele Muntelui cu Oase. Aici, printre rămășițele celor căzuți înaintea sa, își făurește o armă unică, Ciocanul de Fier și Foc, și se pregătește pentru confruntarea cu uriașul de piatră. Lupta sa nu este doar o încleștare fizică, ci și una a voinței împotriva fricii și a destinului. Descoperă cum Greuceanu își demonstrează tăria și devine Eroul de Fier. Un basm modern, plin de aventură și curaj, perfect pentru cititorii de toate vârstele. Căutați "Greuceanu Muntele cu Oase", "basme Daniel Vîrdol", "seria Eroul de Fier", "povești cu zmei" pentru a găsi ușor acest basm online.
Citește online povestea pentru copii Greuceanu - Muntele cu oase
Capitolul 1: Chemarea Cetății de Sub Munte
Sub umbra colților de stâncă ce vegheau de veacuri asupra trecătorii ascunse, se afla Cetatea de Sub Munte — o așezare veche cât uitarea, bătută de vânturi reci și păzită de o frică ce nu mai avea chip, doar ecou. Acolo, oamenii trăiau după un legământ străbun: să nu trezească ceea ce doarme adânc sub piatră.
Dar într-o noapte fără lună, pământul a început să tremure. Zidurile cetății s-au cutremurat, iar fântânile au secat ca și când o sete uriașă s-ar fi trezit din somn. Din muntele bătrân s-a auzit un geamăt, adânc și grav, ca o rană veche care se deschide iar. Atunci bătrânii au știut: Zmeul de Piatră se ridica.
Se spune că demult, în vremuri dinaintea cuvintelor, acest zmeu fusese învins nu prin sabie, ci cu jertfe. De aceea, muntele se numea acum Muntele cu Oase, căci fiecare generație își dăduse fiii cei mai viteji. Dar acum nu mai rămăsese nimeni.
Cu fețele ascunse sub glugi și inima grea, solii cetății au străbătut codri și ape, până au ajuns în satul în care trăia Greuceanu – voinicul care învinsese focul și făcuse scrum un zmeu uscat. L-au găsit singur, cioplind în lemn, cu privirea dusă spre zări pe care doar el le vedea.
— Voinicule, zise unul dintre ei, ceasul răului a sunat din nou. Muntele a început să ceară iar oase. Cetatea noastră nu mai are cine s-o apere. Te rugăm, vino.
Greuceanu și-a ridicat încet privirea. În ochii lui nu mai era doar focul unei lupte câștigate, ci și umbra uneia pierdute.
— Muntele... a fost visul fratelui meu, zise el încet. A vrut să urce acolo, demult. Poate că e rândul meu.
Și-a luat doar o mantie, o funie și toporul său vechi. A lăsat în urmă satul, fără vorbe de rămas bun.
Drumul îl ducea printre stânci, spre o cetate înfiorată, și mai departe, spre o moarte pe care mulți o numiseră destin.
Sub umbra colților de stâncă ce vegheau de veacuri asupra trecătorii ascunse, se afla Cetatea de Sub Munte — o așezare veche cât uitarea, bătută de vânturi reci și păzită de o frică ce nu mai avea chip, doar ecou. Acolo, oamenii trăiau după un legământ străbun: să nu trezească ceea ce doarme adânc sub piatră.
Dar într-o noapte fără lună, pământul a început să tremure. Zidurile cetății s-au cutremurat, iar fântânile au secat ca și când o sete uriașă s-ar fi trezit din somn. Din muntele bătrân s-a auzit un geamăt, adânc și grav, ca o rană veche care se deschide iar. Atunci bătrânii au știut: Zmeul de Piatră se ridica.
Se spune că demult, în vremuri dinaintea cuvintelor, acest zmeu fusese învins nu prin sabie, ci cu jertfe. De aceea, muntele se numea acum Muntele cu Oase, căci fiecare generație își dăduse fiii cei mai viteji. Dar acum nu mai rămăsese nimeni.
Cu fețele ascunse sub glugi și inima grea, solii cetății au străbătut codri și ape, până au ajuns în satul în care trăia Greuceanu – voinicul care învinsese focul și făcuse scrum un zmeu uscat. L-au găsit singur, cioplind în lemn, cu privirea dusă spre zări pe care doar el le vedea.
— Voinicule, zise unul dintre ei, ceasul răului a sunat din nou. Muntele a început să ceară iar oase. Cetatea noastră nu mai are cine s-o apere. Te rugăm, vino.
Greuceanu și-a ridicat încet privirea. În ochii lui nu mai era doar focul unei lupte câștigate, ci și umbra uneia pierdute.
— Muntele... a fost visul fratelui meu, zise el încet. A vrut să urce acolo, demult. Poate că e rândul meu.
Și-a luat doar o mantie, o funie și toporul său vechi. A lăsat în urmă satul, fără vorbe de rămas bun.
Drumul îl ducea printre stânci, spre o cetate înfiorată, și mai departe, spre o moarte pe care mulți o numiseră destin.
Capitolul 2: Muntele cu Oase
Drumul către munte nu era trasat pe nicio hartă. Era o potecă care nu se lăsa călcată decât de pași hotărâți, pași care nu aveau să se mai întoarcă niciodată. Greuceanu mergea tăcut, doar vântul din desișul stâncilor îi șoptea la ureche, ca o bătrână care își deapănă amintirile.
Pe măsură ce urca, peisajul se schimba: iarba dispărea, copacii se împuținau, aerul devenea aspru, tăios ca o sabie neascuțită. În loc de flori și viață, pământul se presăra cu resturi — rugină, pieptare sfâșiate, și oase. Multe oase. Unele mici, omenești. Altele — lungi cât un copac, groase cât trunchiul unui stejar bătrân — oase de uriași.
Muntele cu Oase nu era doar un nume. Era un mormânt fără cruce, o poveste în care nu mai rămăsese niciun povestitor.
Greuceanu mergea printre rămășițe ca printr-un templu uitat. La fiecare pas, simțea greutatea celor ce căzuseră. Nu le știa numele, dar le simțea dorința de a fi învinși cu rost.
La un moment dat, vântul a început să urle. Nu ca un animal rănit, ci ca un cânt îndepărtat, o doină a stâncii. Din vârtejul sălbatic al sunetului, părea că se naște o chemare.
Ajuns într-o poiană de piatră, Greuceanu a văzut-o: o deschidere în stâncă, o peșteră colțuroasă, ascunsă între două coaste de munte. Din ea nu venea lumină, dar parcă întunericul de acolo nu era gol, ci plin de o prezență. A pășit cu grijă.
Înăuntru, tăcerea era adâncă, dar nu liniștitoare — ci grea, ca o promisiune uitată. Pe jos, printre mușchi și praf, zăceau arme sfărâmate: săbii rupte, lăncii contorsionate de o forță ce sfidează omul. Dar acolo, în adâncul peșterii, a găsit două lucruri care nu se topiseră în luptă:
- O bucată de os alb-gri, curbat ca un corn uriaș, rămas intact în ciuda vremurilor. Se simțea cald la atingere, ca și cum ar fi avut inimă.
- O cuvă veche, cioplită în piatră, care fusese cândva un cuptor de fierărie. În jurul ei, brazde negre și cărbuni vechi, dar Greuceanu a știut: acolo se plămădiseră arme de voinici.
A făcut foc din rădăcini de ienupăr și vreascuri de brad înțepat, iar flacăra, deși mică la început, a prins curaj ca și el. A topit fierul scos din pieptare străvechi, din resturi de zale și cioburi de arme. A turnat metalul în cuva pârjolită și, cu osul uriașului drept coadă, și-a făurit o armă cum nu mai fusese alta:
Ciocanul de Fier și Foc.
Lung cât brațul unui stejar tânăr, cu capul greu și lucios ca lava întărită, ciocanul nu era doar unealtă de luptă — era o făgăduială. Pe mânerul din os, Greuceanu a scrijelit cu lama sa un singur cuvânt: Rezist.
Când a ieșit din peșteră, cerul era roșu, iar vântul se oprise. Tot muntele părea să-l privească. Fiecare colț de stâncă, fiecare rămășiță, fiecare fir de praf.
Era pregătit.
Drumul către munte nu era trasat pe nicio hartă. Era o potecă care nu se lăsa călcată decât de pași hotărâți, pași care nu aveau să se mai întoarcă niciodată. Greuceanu mergea tăcut, doar vântul din desișul stâncilor îi șoptea la ureche, ca o bătrână care își deapănă amintirile.
Pe măsură ce urca, peisajul se schimba: iarba dispărea, copacii se împuținau, aerul devenea aspru, tăios ca o sabie neascuțită. În loc de flori și viață, pământul se presăra cu resturi — rugină, pieptare sfâșiate, și oase. Multe oase. Unele mici, omenești. Altele — lungi cât un copac, groase cât trunchiul unui stejar bătrân — oase de uriași.
Muntele cu Oase nu era doar un nume. Era un mormânt fără cruce, o poveste în care nu mai rămăsese niciun povestitor.
Greuceanu mergea printre rămășițe ca printr-un templu uitat. La fiecare pas, simțea greutatea celor ce căzuseră. Nu le știa numele, dar le simțea dorința de a fi învinși cu rost.
La un moment dat, vântul a început să urle. Nu ca un animal rănit, ci ca un cânt îndepărtat, o doină a stâncii. Din vârtejul sălbatic al sunetului, părea că se naște o chemare.
Ajuns într-o poiană de piatră, Greuceanu a văzut-o: o deschidere în stâncă, o peșteră colțuroasă, ascunsă între două coaste de munte. Din ea nu venea lumină, dar parcă întunericul de acolo nu era gol, ci plin de o prezență. A pășit cu grijă.
Înăuntru, tăcerea era adâncă, dar nu liniștitoare — ci grea, ca o promisiune uitată. Pe jos, printre mușchi și praf, zăceau arme sfărâmate: săbii rupte, lăncii contorsionate de o forță ce sfidează omul. Dar acolo, în adâncul peșterii, a găsit două lucruri care nu se topiseră în luptă:
- O bucată de os alb-gri, curbat ca un corn uriaș, rămas intact în ciuda vremurilor. Se simțea cald la atingere, ca și cum ar fi avut inimă.
- O cuvă veche, cioplită în piatră, care fusese cândva un cuptor de fierărie. În jurul ei, brazde negre și cărbuni vechi, dar Greuceanu a știut: acolo se plămădiseră arme de voinici.
A făcut foc din rădăcini de ienupăr și vreascuri de brad înțepat, iar flacăra, deși mică la început, a prins curaj ca și el. A topit fierul scos din pieptare străvechi, din resturi de zale și cioburi de arme. A turnat metalul în cuva pârjolită și, cu osul uriașului drept coadă, și-a făurit o armă cum nu mai fusese alta:
Ciocanul de Fier și Foc.
Lung cât brațul unui stejar tânăr, cu capul greu și lucios ca lava întărită, ciocanul nu era doar unealtă de luptă — era o făgăduială. Pe mânerul din os, Greuceanu a scrijelit cu lama sa un singur cuvânt: Rezist.
Când a ieșit din peșteră, cerul era roșu, iar vântul se oprise. Tot muntele părea să-l privească. Fiecare colț de stâncă, fiecare rămășiță, fiecare fir de praf.
Era pregătit.
Capitolul 3: Trezirea Zmeului
La marginea zorilor, când cerul e încă prins între vis și jar, muntele a început să geamă. La început, a fost ca un murmur în adâncuri, ca un suspin prea vechi pentru a mai avea nume. Apoi, pământul s-a cutremurat.
Pietrele s-au rostogolit la vale, stâncile s-au despicat cu sunetul unei inimi sfâșiate, iar dintr-o crăpătură uriașă, născută nu de timp, ci de blestem, s-a ridicat… el.
Zmeul de Piatră.
Nu semăna cu niciun monstru din poveștile de seară. Era înalt cât un turn de cetate, iar pielea lui era un amestec de rocă vie și lavă uscată. Mâinile – trunchiuri cu gheare de cremene. Din ochii lui nu venea lumină, ci o strălucire care topea curajul, ca și cum fiecare privire ar fi ars trecutul cuiva. Iar când a vorbit, muntele a tăcut.
— Cine îndrăznește să mă trezească din somnul mileniilor?
Vocea lui nu era strigăt, ci ecou. Un ecou venit dintr-un mormânt pe care cerul îl uitase.
Greuceanu s-a ridicat pe o stâncă ascuțită, cu Ciocanul de Fier și Foc sprijinit de umăr. Trupul îi era obosit de urcuș, dar ochii — aprinși de dorința de a nu mai da înapoi niciodată.
— Eu. Greuceanu. Voinic de neam și foc. Nu aduc jertfă, aduc sfârșit.
Zmeul s-a uitat lung la el. Apoi, pentru o clipă, ceva ciudat i-a scăpat pe fața de piatră. Nu furie. Nu uimire. Ci... un zâmbet. Ca un obicei vechi care revine fără să fie chemat.
— Oasele tale îmi vor aduce somn din nou.
A ridicat mâna, și cu o simplă mișcare a zdrobit o creastă de munte ca pe o coajă de nucă. Fulgere de piatră au început să zboare prin aer, iar bătălia a început.
Greuceanu a sărit înapoi, sprijinindu-se într-o prăpastie îngustă. Ciocanul a prins viață în mâinile lui, iar cu fiecare lovitură, aerul se umplea de scântei și urlete metalice. A nimerit zmeul în genunchi, dar pielea acestuia era ca stânca udă – nu crapă, nu cedează.
Zmeul a răspuns cu o palmă largă cât o câmpie. Greuceanu a fost aruncat de peretele muntelui, iar sângele i-a pătat buzele. Dar nu a cedat.
— Nu piatra mă înspăimântă, ci gândul că n-am încercat destul! a strigat el, ridicându-se.
Au urmat ore de luptă, sau poate doar clipe care ardeau ca zilele. Zmeul cobora cu pumni de tunet, iar Greuceanu dansa printre lovituri, căutând punctul slab. Odată, l-a lovit chiar în piept, și un muget adânc a cutremurat muntele. Acolo, în pieptul uriașului, se vedea o fisură — mică, dar adâncă — unde lava încă pulsa slab, ca o inimă obosită.
Greuceanu a știut atunci: acolo e ținta. Dar mai are mult până să o atingă.
Zmeul, rănit pentru prima dată după veacuri, a urlat spre cer. Nori negri s-au adunat, iar muntele a început să plângă pietre.
Lupta era abia la început.
La marginea zorilor, când cerul e încă prins între vis și jar, muntele a început să geamă. La început, a fost ca un murmur în adâncuri, ca un suspin prea vechi pentru a mai avea nume. Apoi, pământul s-a cutremurat.
Pietrele s-au rostogolit la vale, stâncile s-au despicat cu sunetul unei inimi sfâșiate, iar dintr-o crăpătură uriașă, născută nu de timp, ci de blestem, s-a ridicat… el.
Zmeul de Piatră.
Nu semăna cu niciun monstru din poveștile de seară. Era înalt cât un turn de cetate, iar pielea lui era un amestec de rocă vie și lavă uscată. Mâinile – trunchiuri cu gheare de cremene. Din ochii lui nu venea lumină, ci o strălucire care topea curajul, ca și cum fiecare privire ar fi ars trecutul cuiva. Iar când a vorbit, muntele a tăcut.
— Cine îndrăznește să mă trezească din somnul mileniilor?
Vocea lui nu era strigăt, ci ecou. Un ecou venit dintr-un mormânt pe care cerul îl uitase.
Greuceanu s-a ridicat pe o stâncă ascuțită, cu Ciocanul de Fier și Foc sprijinit de umăr. Trupul îi era obosit de urcuș, dar ochii — aprinși de dorința de a nu mai da înapoi niciodată.
— Eu. Greuceanu. Voinic de neam și foc. Nu aduc jertfă, aduc sfârșit.
Zmeul s-a uitat lung la el. Apoi, pentru o clipă, ceva ciudat i-a scăpat pe fața de piatră. Nu furie. Nu uimire. Ci... un zâmbet. Ca un obicei vechi care revine fără să fie chemat.
— Oasele tale îmi vor aduce somn din nou.
A ridicat mâna, și cu o simplă mișcare a zdrobit o creastă de munte ca pe o coajă de nucă. Fulgere de piatră au început să zboare prin aer, iar bătălia a început.
Greuceanu a sărit înapoi, sprijinindu-se într-o prăpastie îngustă. Ciocanul a prins viață în mâinile lui, iar cu fiecare lovitură, aerul se umplea de scântei și urlete metalice. A nimerit zmeul în genunchi, dar pielea acestuia era ca stânca udă – nu crapă, nu cedează.
Zmeul a răspuns cu o palmă largă cât o câmpie. Greuceanu a fost aruncat de peretele muntelui, iar sângele i-a pătat buzele. Dar nu a cedat.
— Nu piatra mă înspăimântă, ci gândul că n-am încercat destul! a strigat el, ridicându-se.
Au urmat ore de luptă, sau poate doar clipe care ardeau ca zilele. Zmeul cobora cu pumni de tunet, iar Greuceanu dansa printre lovituri, căutând punctul slab. Odată, l-a lovit chiar în piept, și un muget adânc a cutremurat muntele. Acolo, în pieptul uriașului, se vedea o fisură — mică, dar adâncă — unde lava încă pulsa slab, ca o inimă obosită.
Greuceanu a știut atunci: acolo e ținta. Dar mai are mult până să o atingă.
Zmeul, rănit pentru prima dată după veacuri, a urlat spre cer. Nori negri s-au adunat, iar muntele a început să plângă pietre.
Lupta era abia la început.
Capitolul 4: Ciocan și prăpastie
Lupta continua sub un cer cătrănit, în care soarele părea să se fi ascuns de teamă. Muntele gemea sub loviturile colosale ale celor doi adversari, ca un biet trup strivit între două voințe. Piatra zbura în toate părțile — bucăți de stâncă cât niște boi se prăvăleau spre vale, iar ecoul se izbea în pereți și se întorcea ca o sabie de sunet.
Zmeul de Piatră striga ca o furtună de toamnă:
— Îți voi face oasele trepte spre somnul meu, voinicule!
Greuceanu nu răspundea. Își strângea dinții, își ținea sângele în piept și respira adânc, așa cum îl învățase Moș Atanase. Din când în când, izbea cu Ciocanul de Fier și Foc, dar cu fiecare lovitură își simțea brațele din ce în ce mai grele, trupul din ce în ce mai obosit.
Zmeul era prea puternic. Cu fiecare pas, pământul se scufunda. Cu fiecare gest, făcea muntele să se cutremure. Odată, l-a lovit pe Greuceanu cu spatele palmei, și acesta a fost aruncat peste trei stânci. A căzut greu, iar ciocanul i-a scăpat din mână. Îl simțea aproape frânt.
În praf și sânge, Greuceanu a căzut în genunchi. Vedea în ceață. Muntele părea să se clatine în jurul lui ca un vis urât. Acolo, în clipa aceea de îndoială, gândul să renunțe a încolțit, mic și murdar ca o buruiană.
Dar apoi… o voce, nu din afară, ci dinăuntru.
Blândă, bătrână, de parcă venea dintr-un alt timp:
— „Nimic nu e mai tare decât inima care nu cedează.”
Cuvintele lui Moș Atanase s-au înfipt în el ca o ancoră. Greuceanu și-a adunat puterea, și-a întins mâna și a prins din nou mânerul ciocanului, fierbinte, dar viu.
S-a ridicat. Pe chip avea sânge, praf și un zâmbet mic — colțuros, amar, dar ferm.
— Hai, fiară. Vino după mine.
A început să fugă. Nu ca un fugar, ci ca un vânător. Știa ce face. Zmeul l-a urmat, greoi, dar puternic, cu pași care făceau pământul să se crape. Greuceanu îl atrăgea spre marginea unei prăpastii vechi, un hău care despicase muntele cu secole în urmă — o cicatrice adâncă, uitată de oameni, dar nu de legendă.
Ajuns acolo, Greuceanu s-a oprit, s-a întors și a strigat:
— Aici e capătul tău, stâncă fără suflet!
Zmeul a râs și a ridicat pumnul. Dar Greuceanu, cu o mișcare bruscă, i-a prins piciorul în balansul loviturii și și-a adunat toată puterea într-o ultimă izbire. Ciocanul de Fier și Foc a explodat în genunchiul zmeului ca un trăsnet.
Un sunet groaznic a umplut aerul — un răcnet adânc, ca și cum muntele însuși s-ar fi frânt. Zmeul a urlat și s-a prăbușit într-un genunchi.
Greuceanu a făcut un pas înapoi.
Zmeul, dezechilibrat, s-a aplecat… și a căzut.
Încet, greoi, dar sigur, s-a prăbușit în hău, scrâșnind cu ghearele în stâncă. Răcnetul lui s-a stins în adâncuri, iar apoi — liniște.
Doar ecoul ciocanului mai vibra în aer.
Greuceanu a rămas pe margine, cu ochii în hăul negru. Respira greu. Fiecare fibră din el țipa. Dar stătea în picioare.
Focul nu-l arsese. Piatra nu-l zdrobise.
Inima nu-i cedase.
Lupta continua sub un cer cătrănit, în care soarele părea să se fi ascuns de teamă. Muntele gemea sub loviturile colosale ale celor doi adversari, ca un biet trup strivit între două voințe. Piatra zbura în toate părțile — bucăți de stâncă cât niște boi se prăvăleau spre vale, iar ecoul se izbea în pereți și se întorcea ca o sabie de sunet.
Zmeul de Piatră striga ca o furtună de toamnă:
— Îți voi face oasele trepte spre somnul meu, voinicule!
Greuceanu nu răspundea. Își strângea dinții, își ținea sângele în piept și respira adânc, așa cum îl învățase Moș Atanase. Din când în când, izbea cu Ciocanul de Fier și Foc, dar cu fiecare lovitură își simțea brațele din ce în ce mai grele, trupul din ce în ce mai obosit.
Zmeul era prea puternic. Cu fiecare pas, pământul se scufunda. Cu fiecare gest, făcea muntele să se cutremure. Odată, l-a lovit pe Greuceanu cu spatele palmei, și acesta a fost aruncat peste trei stânci. A căzut greu, iar ciocanul i-a scăpat din mână. Îl simțea aproape frânt.
În praf și sânge, Greuceanu a căzut în genunchi. Vedea în ceață. Muntele părea să se clatine în jurul lui ca un vis urât. Acolo, în clipa aceea de îndoială, gândul să renunțe a încolțit, mic și murdar ca o buruiană.
Dar apoi… o voce, nu din afară, ci dinăuntru.
Blândă, bătrână, de parcă venea dintr-un alt timp:
— „Nimic nu e mai tare decât inima care nu cedează.”
Cuvintele lui Moș Atanase s-au înfipt în el ca o ancoră. Greuceanu și-a adunat puterea, și-a întins mâna și a prins din nou mânerul ciocanului, fierbinte, dar viu.
S-a ridicat. Pe chip avea sânge, praf și un zâmbet mic — colțuros, amar, dar ferm.
— Hai, fiară. Vino după mine.
A început să fugă. Nu ca un fugar, ci ca un vânător. Știa ce face. Zmeul l-a urmat, greoi, dar puternic, cu pași care făceau pământul să se crape. Greuceanu îl atrăgea spre marginea unei prăpastii vechi, un hău care despicase muntele cu secole în urmă — o cicatrice adâncă, uitată de oameni, dar nu de legendă.
Ajuns acolo, Greuceanu s-a oprit, s-a întors și a strigat:
— Aici e capătul tău, stâncă fără suflet!
Zmeul a râs și a ridicat pumnul. Dar Greuceanu, cu o mișcare bruscă, i-a prins piciorul în balansul loviturii și și-a adunat toată puterea într-o ultimă izbire. Ciocanul de Fier și Foc a explodat în genunchiul zmeului ca un trăsnet.
Un sunet groaznic a umplut aerul — un răcnet adânc, ca și cum muntele însuși s-ar fi frânt. Zmeul a urlat și s-a prăbușit într-un genunchi.
Greuceanu a făcut un pas înapoi.
Zmeul, dezechilibrat, s-a aplecat… și a căzut.
Încet, greoi, dar sigur, s-a prăbușit în hău, scrâșnind cu ghearele în stâncă. Răcnetul lui s-a stins în adâncuri, iar apoi — liniște.
Doar ecoul ciocanului mai vibra în aer.
Greuceanu a rămas pe margine, cu ochii în hăul negru. Respira greu. Fiecare fibră din el țipa. Dar stătea în picioare.
Focul nu-l arsese. Piatra nu-l zdrobise.
Inima nu-i cedase.
Capitolul 5: Eroul de Fier
Zorii prindeau muntele încă aburind, cu prăpastia ce înghițise zmeul căscată și tăcută, ca o rană vindecată prea brusc. Vântul nu mai urla, doar adia, purtând prin aer mirosul de piatră frântă, metal încins și sânge amestecat cu sudoare.
Greuceanu cobora încet, singur, printre stâncile care îl priviseră luptând. Mergea drept, dar fiecare pas îi era greu ca o povară dusă prea mult. Avea rănile acoperite de praf, hainele sfâșiate și Ciocanul de Fier și Foc sprijinit pe umăr, crăpat la margine, dar încă întreg. Pe frunte – o dungă roșie de la o rană tăcută. În ochi – nimic altceva decât liniște.
Când a apărut pe platoul de deasupra cetății, strajerii au strigat. O clipă, lumea a încremenit. Apoi, porțile s-au deschis și oamenii au năvălit afară, ca apele unui lac spart.
Copii, bătrâni, soldați cu răni nevindecate, femei cu ochii roșii de atâtea rugăciuni nespuse. Toți l-au înconjurat. Nimeni nu mai știa ce să spună. Cuvintele se rușinau în fața faptului că omul din fața lor se întorsese viu.
Un copil s-a apropiat, ținând în mână o păpușă ruptă.
— Eroul de Fier... a șoptit. Apoi, mai tare:
— Eroul de Fier!
Strigătul a fost preluat de ceilalți, ca o incantație. Un murmur s-a transformat în vuiet:
— Eroul de Fier! Eroul de Fier!
Dar Greuceanu nu răspunse. Nu ridică mâna. Nu zâmbi. Privea în tăcere muntele, același care luase atâtea vieți, care păstrase atâtea nume fără mormânt. Ochii lui nu căutau glorie, ci umbre. Apoi, rosti, încet, cât să audă doar cei apropiați:
— Fiecare os de acolo a avut un nume.
— Eu doar am fost ultimul.
Tăcerea s-a lăsat ca o ceață grea. Oamenii au înțeles.
Greuceanu a lăsat ciocanul să-i atârne pe spate și a pășit printre ei, fără triumf, fără teamă, fără pretenții. Doar un om care învinsese un munte și se întorcea cu o inimă mai grea decât arma.
A ieșit din cetate chiar cum intrase – singur.
Nimeni n-a îndrăznit să-l oprească. Nici să-i ceară numele. Nici să-i ofere pâine.
Soarele îl lumina din spate, iar umbra lui, lungă, se proiecta pe drumul care ducea mai departe — spre alți munți, alți zmei, alte chemări.
Pentru că, în adâncul lui, știa:
Focul din el nu se stinsese.
Ci abia începea să ardă.
Zorii prindeau muntele încă aburind, cu prăpastia ce înghițise zmeul căscată și tăcută, ca o rană vindecată prea brusc. Vântul nu mai urla, doar adia, purtând prin aer mirosul de piatră frântă, metal încins și sânge amestecat cu sudoare.
Greuceanu cobora încet, singur, printre stâncile care îl priviseră luptând. Mergea drept, dar fiecare pas îi era greu ca o povară dusă prea mult. Avea rănile acoperite de praf, hainele sfâșiate și Ciocanul de Fier și Foc sprijinit pe umăr, crăpat la margine, dar încă întreg. Pe frunte – o dungă roșie de la o rană tăcută. În ochi – nimic altceva decât liniște.
Când a apărut pe platoul de deasupra cetății, strajerii au strigat. O clipă, lumea a încremenit. Apoi, porțile s-au deschis și oamenii au năvălit afară, ca apele unui lac spart.
Copii, bătrâni, soldați cu răni nevindecate, femei cu ochii roșii de atâtea rugăciuni nespuse. Toți l-au înconjurat. Nimeni nu mai știa ce să spună. Cuvintele se rușinau în fața faptului că omul din fața lor se întorsese viu.
Un copil s-a apropiat, ținând în mână o păpușă ruptă.
— Eroul de Fier... a șoptit. Apoi, mai tare:
— Eroul de Fier!
Strigătul a fost preluat de ceilalți, ca o incantație. Un murmur s-a transformat în vuiet:
— Eroul de Fier! Eroul de Fier!
Dar Greuceanu nu răspunse. Nu ridică mâna. Nu zâmbi. Privea în tăcere muntele, același care luase atâtea vieți, care păstrase atâtea nume fără mormânt. Ochii lui nu căutau glorie, ci umbre. Apoi, rosti, încet, cât să audă doar cei apropiați:
— Fiecare os de acolo a avut un nume.
— Eu doar am fost ultimul.
Tăcerea s-a lăsat ca o ceață grea. Oamenii au înțeles.
Greuceanu a lăsat ciocanul să-i atârne pe spate și a pășit printre ei, fără triumf, fără teamă, fără pretenții. Doar un om care învinsese un munte și se întorcea cu o inimă mai grea decât arma.
A ieșit din cetate chiar cum intrase – singur.
Nimeni n-a îndrăznit să-l oprească. Nici să-i ceară numele. Nici să-i ofere pâine.
Soarele îl lumina din spate, iar umbra lui, lungă, se proiecta pe drumul care ducea mai departe — spre alți munți, alți zmei, alte chemări.
Pentru că, în adâncul lui, știa:
Focul din el nu se stinsese.
Ci abia începea să ardă.
Sfârșitul celui de-al doilea basm din seria Greuceanu - Eroul de Fier
|
GREUCEANU - UMBRA DE FIER
|
Alte basme și povești scrise de Daniel Vîrdol
|
Seria de povești Blăniță, Primarul din Miuropolis
|
