Dochia - poveste basm de Simion Florea Marian
Citește online povestea pentru copii în română "Dochia", scrisă de autorul Simion Florea Marian. Citește basmul "Dochia" în care este vorba despre o fată frumoasă și voinică numită Dochia, ce urma să fie luată cu forța de un împărat care învinsese armata tatălui său, tot împărat și el. Fata își dă seama de ce întâmplă și după ce se îmbracă cu douăsprezece cojoace și își ia turma cu oi, pleacă pe munte pentru a scăpa.
O legendă despre Baba Dochia, unul dintre cele mai importante personaje din mitologia românească. Unele teorii susțin că numele ar fi legat de Sfânta Martiră Evdokia sărbătorită în calendarul de stil vechi pe 1 martie. O altă variantă a acestui mit, scrisă tot de Simion Florea Marian, o puteți descoperi citind povestea Baba cu cele douăsprezece cojoace.
O legendă despre Baba Dochia, unul dintre cele mai importante personaje din mitologia românească. Unele teorii susțin că numele ar fi legat de Sfânta Martiră Evdokia sărbătorită în calendarul de stil vechi pe 1 martie. O altă variantă a acestui mit, scrisă tot de Simion Florea Marian, o puteți descoperi citind povestea Baba cu cele douăsprezece cojoace.
Citește povestea "Dochia"
Baba Dochia, numită în unele părţi şi Baba Marta, cade totdeauna la 1 Martie sau Mărţişor, sărbătoare a românilor deosebit de frumoasă, la începutul primăverii.
Despre această babă există mai multe legende, unele bine cunoscute, ca cea care urmează.
Zice că în timpurile de demult era un împărat, şi împăratul acela avea o fată foarte frumoasă şi voinică, anume Dochia.
Având tatăl său război cu un alt împărat, nu ştiu cum şi în ce fel s-a întâmplat, destul atâta că a fost învins.
Şi acuma împăratul învingător nu s-a mulţumit numai cu atâta, ci, ştiind că potrivnicul său are o fată foarte frumoasă şi voinică, şi isteaţă, şi cuminte, a voit numaidecât să i-o ia.
Dochia însă, prinzând de veste că învingătorul tătâne-său voieşte să o ia cu nepusa-n masă şi că nu e alt chip de scăpare, s-a îmbrăcat în douăsprezece cojoace, a luat o furcă de tors în brâu şi turma de oi a tătâne-său şi, astfel schimbată, ca nime să n-o cunoască s-a pornit cu oile la munte.
De-acu-nainte
N-a mai fi ninsoare,
Ci tot cald şi soare,
Zile călduroase,
Plăcute, frumoase.
Într-adevăr, pe când s-a pornit ea, precum şi mai pe urmă, pe când se suia cu oile la munte, era timp frumos şi cald. Şi mergând ea cânta de zor:
Mergi iutişor,
Că-i Mărţişor
Şi-i călduşor ,
Şi-ad-o cofiţă
Plină, plinuţă,
De fragi, frăguţe!
Simţind ea căldura din plin, aruncă în fiecare zi câte un cojoc, pînă când le-a aruncat pe toate.
Dar iată că, după ce a aruncat acuma toate cojoacele şi rămase numai în cămaşă, de cald ce era, şi pe când ajunse pe culmea unui munte înalt, se porneşte o furtună amestecată cu ploaie şi cu omăt, şi furtuna aceea ţinu douăsprezece zile de-a rândul, şi în fiecare zi se făcea tot mai aspră, mai urâtă şi mai nesuferită.
Şi de atunci se zice că există zilele babei! Pentru că, uneori, Dochia este închipuită ca o bătrână nesuferită, viforoasă şi capricioasă ca vremea de început de primăvară.
Dochia noastră, fiind pe de o parte numai în cămașă, iar pe de altă parte nedeprinsă cu asemenea furtuni și văzând că o răzbește frigul, voi să se întoarcă cu oile îndărăt, însă, uitându-se de pe culmea muntelui în jos şi văzând cât e de sus, nu se încumetă a se coborî, temându-se ca să nu cadă în vreo prăpastie.
Şi acuma, neştiind ce să înceapă şi ce să facă, începu a plânge de se cutremura cămaşa pe dânsa şi a răpşti împotriva frigului aşa de mare şi de nesuferit.
Dar nemaiavând ea acum cu ce se îmbrăca, iar gerul devenind din ce în ce tot mai cumplit şi mai nesuferit, prinse a îngheţa împreună cu toată turma.
Şi aşa încremenită stă ea şi astăzi pe culmea muntelui aceluia, dimpreună cu oile sale, care se prefăcură în pietre.
Şi de când s-a întâmplat aceasta cu Dochia cea foarte frumoasă şi voinică, de atunci sunt şi cele douăsprezece zile ale ei, în martie, ploioase şi furtunoase.
Despre această babă există mai multe legende, unele bine cunoscute, ca cea care urmează.
Zice că în timpurile de demult era un împărat, şi împăratul acela avea o fată foarte frumoasă şi voinică, anume Dochia.
Având tatăl său război cu un alt împărat, nu ştiu cum şi în ce fel s-a întâmplat, destul atâta că a fost învins.
Şi acuma împăratul învingător nu s-a mulţumit numai cu atâta, ci, ştiind că potrivnicul său are o fată foarte frumoasă şi voinică, şi isteaţă, şi cuminte, a voit numaidecât să i-o ia.
Dochia însă, prinzând de veste că învingătorul tătâne-său voieşte să o ia cu nepusa-n masă şi că nu e alt chip de scăpare, s-a îmbrăcat în douăsprezece cojoace, a luat o furcă de tors în brâu şi turma de oi a tătâne-său şi, astfel schimbată, ca nime să n-o cunoască s-a pornit cu oile la munte.
De-acu-nainte
N-a mai fi ninsoare,
Ci tot cald şi soare,
Zile călduroase,
Plăcute, frumoase.
Într-adevăr, pe când s-a pornit ea, precum şi mai pe urmă, pe când se suia cu oile la munte, era timp frumos şi cald. Şi mergând ea cânta de zor:
Mergi iutişor,
Că-i Mărţişor
Şi-i călduşor ,
Şi-ad-o cofiţă
Plină, plinuţă,
De fragi, frăguţe!
Simţind ea căldura din plin, aruncă în fiecare zi câte un cojoc, pînă când le-a aruncat pe toate.
Dar iată că, după ce a aruncat acuma toate cojoacele şi rămase numai în cămaşă, de cald ce era, şi pe când ajunse pe culmea unui munte înalt, se porneşte o furtună amestecată cu ploaie şi cu omăt, şi furtuna aceea ţinu douăsprezece zile de-a rândul, şi în fiecare zi se făcea tot mai aspră, mai urâtă şi mai nesuferită.
Şi de atunci se zice că există zilele babei! Pentru că, uneori, Dochia este închipuită ca o bătrână nesuferită, viforoasă şi capricioasă ca vremea de început de primăvară.
Dochia noastră, fiind pe de o parte numai în cămașă, iar pe de altă parte nedeprinsă cu asemenea furtuni și văzând că o răzbește frigul, voi să se întoarcă cu oile îndărăt, însă, uitându-se de pe culmea muntelui în jos şi văzând cât e de sus, nu se încumetă a se coborî, temându-se ca să nu cadă în vreo prăpastie.
Şi acuma, neştiind ce să înceapă şi ce să facă, începu a plânge de se cutremura cămaşa pe dânsa şi a răpşti împotriva frigului aşa de mare şi de nesuferit.
Dar nemaiavând ea acum cu ce se îmbrăca, iar gerul devenind din ce în ce tot mai cumplit şi mai nesuferit, prinse a îngheţa împreună cu toată turma.
Şi aşa încremenită stă ea şi astăzi pe culmea muntelui aceluia, dimpreună cu oile sale, care se prefăcură în pietre.
Şi de când s-a întâmplat aceasta cu Dochia cea foarte frumoasă şi voinică, de atunci sunt şi cele douăsprezece zile ale ei, în martie, ploioase şi furtunoase.
Sfârșit