Detectivul Azorică și scaunul roșu blestemat - poveste de Daniel Vîrdol
Citește online povestea "Detectivul Azorică și scaunul roșu blestemat" scrisă de Daniel Vîrdol (o poveste din seria de povești Detectivul Azorică), din care aflăm că într-o dimineață, câinii din parc sunt foarte speriați. Azorică se apropie de ei și află că neliniștea câinilor este din cauza unui scaun roșu care scoate sunete ciudate când cineva se apropie de el. Detectivul nostru preia imediat cazul și se pune pe investigat. Află în primul rând că scaunul scoate un mieunat ciudat atunci când se apropie de el. Va fi el în stare să deslușească misterul scaunului fantomatic?
Citește povestea "Detectivul Azorică și scaunul roșu blestemat" de Daniel Vîrdol
Parcul era plin de forfotă în dimineața aceea, dar ceva părea ciudat. Azorică simțea o tensiune în aer. De obicei, câinii din cartier se jucau, alergau sau discutau despre ultimele noutăți, ce resturi de mâncare mai găsiseră, ce zgardă nouă purta cineva sau dacă vreo pisică se apropiase prea mult de teritoriul lor. Dar astăzi, toți erau adunați într-un cerc mare, privind cu frică spre un colț al parcului.
Azorică își ridică botul și merse spre ei cu pași hotărâți.
— Ce se întâmplă aici? întrebă el, uitându-se la expresiile îngrijorate ale colegilor săi.
Rex, un ciobănesc impunător, se întoarse spre el și dădu din cap spre un scaun roșu din lemn, aflat lângă aleea principală.
— E ceva ciudat la scaunul acela, mormăi el. Nimeni nu îndrăznește să se apropie.
Azorică își îndreptă privirea spre scaun. Părea absolut normal, puțin uzat de vreme, cu o dungă neagră pe unul dintre picioare, dar nimic ieșit din comun.
— Și de ce nu se apropie nimeni? întrebă el.
Lulu, o cățelușă albă cu blana crețată, făcu un pas înainte și spuse, cu o voce tremurată:
— Pentru că... pentru că se aude un sunet ciudat când cineva ajunge prea aproape!
— Da! interveni Max, un labrador negru. Un mieunat fantomatic!
Toți câinii înghițiră în sec și se dădură un pas înapoi.
Azorică își dădu ochii peste cap.
— O fantomă care miorlăie? Haideți, sigur există o explicație logică!
Dar când făcu primul pas spre scaun, câinii gemură și își încordară mușchii, gata să fugă la primul semn de pericol.
Azorică atinse cu o labă piciorul scaunului. Nimic.
Azorică își ridică botul și merse spre ei cu pași hotărâți.
— Ce se întâmplă aici? întrebă el, uitându-se la expresiile îngrijorate ale colegilor săi.
Rex, un ciobănesc impunător, se întoarse spre el și dădu din cap spre un scaun roșu din lemn, aflat lângă aleea principală.
— E ceva ciudat la scaunul acela, mormăi el. Nimeni nu îndrăznește să se apropie.
Azorică își îndreptă privirea spre scaun. Părea absolut normal, puțin uzat de vreme, cu o dungă neagră pe unul dintre picioare, dar nimic ieșit din comun.
— Și de ce nu se apropie nimeni? întrebă el.
Lulu, o cățelușă albă cu blana crețată, făcu un pas înainte și spuse, cu o voce tremurată:
— Pentru că... pentru că se aude un sunet ciudat când cineva ajunge prea aproape!
— Da! interveni Max, un labrador negru. Un mieunat fantomatic!
Toți câinii înghițiră în sec și se dădură un pas înapoi.
Azorică își dădu ochii peste cap.
— O fantomă care miorlăie? Haideți, sigur există o explicație logică!
Dar când făcu primul pas spre scaun, câinii gemură și își încordară mușchii, gata să fugă la primul semn de pericol.
Azorică atinse cu o labă piciorul scaunului. Nimic.
Mai făcu un pas și își lipi botul de lemnul roșu. Și atunci...
— MIAAAAAUUUUU!
Toți câinii scheună de frică și făcură un salt uriaș înapoi.
Azorică însă nu se clinti. În schimb, își încordă simțurile și ascultă cu atenție.
— Hm... ceva nu e în regulă.
Mai atinse o dată scaunul.
— MIAUUUU!
Dar acum, pe lângă sunet, simți și o vibrație slabă sub lăbuțele lui.
— Interesant...
Se aplecă și privi cu atenție sub scaun. Acolo, ascunsă printre frunze uscate, era o gaură mică între scândurile băncii. Azorică își îndesă botul mai aproape și mirosi.
— Aha! Te-am prins!
Din gaura scaunului se auzi un fâșâit, apoi o coadă gri dispăru rapid înăuntru.
Cu un salt rapid, Azorică sări în spatele scaunului și...
— Ia te uită la tine!
Din ascunzătoare ieși un motan tărcat, cu ochii jucăuși și mustățile zburlite.
— Ei, ei, ai descoperit secretul prea repede, Azorică!
— MIAAAAAUUUUU!
Toți câinii scheună de frică și făcură un salt uriaș înapoi.
Azorică însă nu se clinti. În schimb, își încordă simțurile și ascultă cu atenție.
— Hm... ceva nu e în regulă.
Mai atinse o dată scaunul.
— MIAUUUU!
Dar acum, pe lângă sunet, simți și o vibrație slabă sub lăbuțele lui.
— Interesant...
Se aplecă și privi cu atenție sub scaun. Acolo, ascunsă printre frunze uscate, era o gaură mică între scândurile băncii. Azorică își îndesă botul mai aproape și mirosi.
— Aha! Te-am prins!
Din gaura scaunului se auzi un fâșâit, apoi o coadă gri dispăru rapid înăuntru.
Cu un salt rapid, Azorică sări în spatele scaunului și...
— Ia te uită la tine!
Din ascunzătoare ieși un motan tărcat, cu ochii jucăuși și mustățile zburlite.
— Ei, ei, ai descoperit secretul prea repede, Azorică!
Toți câinii îl priveau acum șocați.
— O... o pisică?! strigă Rex.
Motanul se întinse leneș și sări pe spătarul scaunului.
— Mă numesc Morcov, iar asta a fost doar o mică glumă!
— O glumă?! spuse Lulu, încă tremurând.
— Da! Am observat că vă feriți de sunete ciudate, așa că m-am gândit să mă ascund sub scaun și să vă sperii puțin! Nimic periculos, doar distracție!
Câinii mormăiră între ei, iar Max ridică o sprânceană.
— Așadar, nu există nicio fantomă?
— Nici vorbă! spuse Azorică, râzând. Doar un motan pus pe șotii!
— Hei, trebuie să recunoașteți că a fost amuzant! spuse Morcov, mieunând vesel.
Rex dădu un oftat adânc.
— Poate pentru tine, pisică năstrușnică! Dar noi chiar am crezut că e ceva supranatural...
— Eh, pentru un detectiv adevărat, nu există mistere fără explicație! spuse Azorică, mândru de el.
Morcov sări de pe scaun și își scutură blana.
— Vă datorez o rundă de joacă pentru că v-am speriat! Cine mă prinde primul, primește un secret!
Cu un mieunat vesel, o luă la fugă, iar câinii, acum mai relaxați, porniră în goană după el.
Azorică se așeză mulțumit lângă scaunul roșu. Încă un mister rezolvat! Și cine știe, poate Morcov avea să devină un aliat interesant în viitoarele lui cazuri…
— O... o pisică?! strigă Rex.
Motanul se întinse leneș și sări pe spătarul scaunului.
— Mă numesc Morcov, iar asta a fost doar o mică glumă!
— O glumă?! spuse Lulu, încă tremurând.
— Da! Am observat că vă feriți de sunete ciudate, așa că m-am gândit să mă ascund sub scaun și să vă sperii puțin! Nimic periculos, doar distracție!
Câinii mormăiră între ei, iar Max ridică o sprânceană.
— Așadar, nu există nicio fantomă?
— Nici vorbă! spuse Azorică, râzând. Doar un motan pus pe șotii!
— Hei, trebuie să recunoașteți că a fost amuzant! spuse Morcov, mieunând vesel.
Rex dădu un oftat adânc.
— Poate pentru tine, pisică năstrușnică! Dar noi chiar am crezut că e ceva supranatural...
— Eh, pentru un detectiv adevărat, nu există mistere fără explicație! spuse Azorică, mândru de el.
Morcov sări de pe scaun și își scutură blana.
— Vă datorez o rundă de joacă pentru că v-am speriat! Cine mă prinde primul, primește un secret!
Cu un mieunat vesel, o luă la fugă, iar câinii, acum mai relaxați, porniră în goană după el.
Azorică se așeză mulțumit lângă scaunul roșu. Încă un mister rezolvat! Și cine știe, poate Morcov avea să devină un aliat interesant în viitoarele lui cazuri…
Sfârșitul poveștii a cincea
