Detectivul Azorică și colierul pierdut al doamnei Veveriță - poveste de Daniel Vîrdol
Citește online povestea "Detectivul Azorică și colierul pierdut al doamnei Veveriță" scrisă de Daniel Vîrdol (o poveste din seria de povești Detectivul Azorică), din care aflăm că Azorică primește un nou caz spre dezlegare. O veveriță și-a uitat sau i-a fost furat colierul cu colierul de ghinde rare pe care le-a strâns de-a lungul anilor. Detectivul Azorică este hotărât să facă lumină în acest caz și plează să cerceteze indiciile. La locul faptei dădu peste un arici mic. Să fie acesta făptașul sau Azorică trebuie să investigheze mai departe?
Citește povestea "Detectivul Azorică și colierul pierdut al doamnei Veveriță" de Daniel Vîrdol
Într-o dimineață senină de toamnă, Azorică își făcea obișnuita inspecție prin parc. Își ridica botul spre aerul rece, adulmecând toate mirosurile din jur: frunzele ruginii care foșneau sub lăbuțe, aroma de covrigi proaspăt cumpărați de un om grăbit și… ceva ce mirosea a panică.
Din vârful unui stejar mare, se auzea un plâns agitat. Azorică ridică privirea și o văzu pe doamna Veveriță agitându-și coada pufoasă în toate direcțiile.
— Vai, vai, vai, e un dezastru! spunea ea, alergând de colo-colo pe o creangă.
— Doamnă Veveriță, ce s-a întâmplat? întrebă Azorică, îngrijorat.
Veverița coborî în grabă și se opri în fața lui, privind stânga-dreapta de parcă s-ar fi temut că cineva îi ascultă.
— Azorică, am nevoie de ajutorul tău! Mi-am pierdut colierul de ghinde rare!
Azorică clipi de câteva ori.
— Colierul dumneavoastră?
— Da! Un colier prețios, făcut doar din cele mai speciale ghinde pe care le-am strâns de-a lungul anilor! Avea o culoare aurie, perfect lucioasă! Era moștenire de familie!
— Când l-ați văzut ultima oară?
— Azi-dimineață, când m-am dus la izvor să beau apă. L-am avut la gât, sunt sigură!
Azorică își notă detaliul în minte.
— Ați mai fost și în altă parte de atunci?
— Da, după izvor am venit aici, am urcat în copac, am mâncat niște alune și… și… ah, nu mai știu exact!
Azorică își încreți fruntea.
— E posibil să-l fi lăsat undeva? Sau credeți că cineva l-a furat?
— Nu știu! Poate că l-am uitat, poate că cineva l-a găsit și l-a luat… Trebuie să-l găsim!
Azorică dădu din cap hotărât.
— Nu vă faceți griji, doamnă Veveriță! Voi investiga imediat!
Din vârful unui stejar mare, se auzea un plâns agitat. Azorică ridică privirea și o văzu pe doamna Veveriță agitându-și coada pufoasă în toate direcțiile.
— Vai, vai, vai, e un dezastru! spunea ea, alergând de colo-colo pe o creangă.
— Doamnă Veveriță, ce s-a întâmplat? întrebă Azorică, îngrijorat.
Veverița coborî în grabă și se opri în fața lui, privind stânga-dreapta de parcă s-ar fi temut că cineva îi ascultă.
— Azorică, am nevoie de ajutorul tău! Mi-am pierdut colierul de ghinde rare!
Azorică clipi de câteva ori.
— Colierul dumneavoastră?
— Da! Un colier prețios, făcut doar din cele mai speciale ghinde pe care le-am strâns de-a lungul anilor! Avea o culoare aurie, perfect lucioasă! Era moștenire de familie!
— Când l-ați văzut ultima oară?
— Azi-dimineață, când m-am dus la izvor să beau apă. L-am avut la gât, sunt sigură!
Azorică își notă detaliul în minte.
— Ați mai fost și în altă parte de atunci?
— Da, după izvor am venit aici, am urcat în copac, am mâncat niște alune și… și… ah, nu mai știu exact!
Azorică își încreți fruntea.
— E posibil să-l fi lăsat undeva? Sau credeți că cineva l-a furat?
— Nu știu! Poate că l-am uitat, poate că cineva l-a găsit și l-a luat… Trebuie să-l găsim!
Azorică dădu din cap hotărât.
— Nu vă faceți griji, doamnă Veveriță! Voi investiga imediat!
Pistele misterului
Azorică porni spre izvor, atent la orice indiciu. Se apropie de apă și începu să adulmece. Mirosul veveriței era clar acolo, alături de un miros slab de alune. Dar nu simțea nimic care să semene cu ghinde aurii.
— Hm, nimic aici…
Se îndreptă spre copacul în care veverița mâncase. Pe jos erau câteva coji de alune, semn că avusese parte de o gustare zdravănă. Dar nici urmă de colier.
Chiar când se pregătea să plece, auzi un fâșâit în apropiere. Își ciuli urechile și zări o pereche de ochi negri strălucind dintr-un tufiș.
— Cine e acolo?
Din frunze apăru timid un arici mic, cu câteva frunze prinse în țepi.
— Eu sunt… mă numesc Țepuș!
— Bună, Țepuș! Ai văzut cumva un colier cu ghinde aurii prin zonă?
Ariciul clipi repede și dădu din cap.
— Oh, da! Am văzut ceva strălucind lângă un buștean, dar când m-am apropiat, deja nu mai era acolo.
— Hm… cineva l-a luat?
— Nu știu, dar am auzit niște foșnete ciudate venind de sus!
Azorică ridică imediat privirea spre crengile copacilor. Deodată, un corb negru ca tăciunele trecu vijelios pe deasupra lor, ținând ceva în cioc.
— Hei! strigă Azorică. Stai!
Corbul dădu din aripi și se îndreptă spre un stejar înalt, unde se opri pe o ramură. Azorică o luă la fugă în direcția lui, cu Țepuș țopăind în urma lui.
Azorică porni spre izvor, atent la orice indiciu. Se apropie de apă și începu să adulmece. Mirosul veveriței era clar acolo, alături de un miros slab de alune. Dar nu simțea nimic care să semene cu ghinde aurii.
— Hm, nimic aici…
Se îndreptă spre copacul în care veverița mâncase. Pe jos erau câteva coji de alune, semn că avusese parte de o gustare zdravănă. Dar nici urmă de colier.
Chiar când se pregătea să plece, auzi un fâșâit în apropiere. Își ciuli urechile și zări o pereche de ochi negri strălucind dintr-un tufiș.
— Cine e acolo?
Din frunze apăru timid un arici mic, cu câteva frunze prinse în țepi.
— Eu sunt… mă numesc Țepuș!
— Bună, Țepuș! Ai văzut cumva un colier cu ghinde aurii prin zonă?
Ariciul clipi repede și dădu din cap.
— Oh, da! Am văzut ceva strălucind lângă un buștean, dar când m-am apropiat, deja nu mai era acolo.
— Hm… cineva l-a luat?
— Nu știu, dar am auzit niște foșnete ciudate venind de sus!
Azorică ridică imediat privirea spre crengile copacilor. Deodată, un corb negru ca tăciunele trecu vijelios pe deasupra lor, ținând ceva în cioc.
— Hei! strigă Azorică. Stai!
Corbul dădu din aripi și se îndreptă spre un stejar înalt, unde se opri pe o ramură. Azorică o luă la fugă în direcția lui, cu Țepuș țopăind în urma lui.
Dezvăluirea hoțului
Ajunși sub copac, Azorică ridică vocea:
— Domnule Corb, îmi permiteți o întrebare?
Corbul întoarse capul și își fixă privirea asupra lui.
— Depinde. Ce întrebare?
— Se pare că doamna Veveriță și-a pierdut colierul de ghinde rare. Știți cumva ceva despre asta?
Corbul clipi și apoi scoase un zgomot scurt, de parcă ar fi râs.
— Hah! Nu l-a pierdut, l-am găsit eu! Strălucea atât de frumos în iarbă, așa că l-am luat ca să-l pun în colecția mea!
— Așadar, l-ați luat fără să întrebați?
Corbul dădu din aripi, părând puțin jenat.
— Ei bine… nu m-am gândit că cineva l-ar putea căuta…
— Este foarte prețios pentru doamna Veveriță! Vă rog să-l returnați.
Corbul oftă și scoase colierul dintre pene.
— Bine, bine, îl dau înapoi… Dar trebuie să recunosc, e foarte frumos!
Azorică luă colierul cu grijă și îi mulțumi corbului pentru cooperare. Apoi, împreună cu Țepuș, alergă spre copacul doamnei Veveriță.
Când îl văzu, veverița își duse lăbuțele la obraji.
— Colierul meu! E întreg!
Îl luă rapid și îl puse la gât, legănându-se fericită.
— Azorică, ești un adevărat detectiv! Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine!
Azorică dădu din coadă mândru.
— A fost o simplă investigație logică! Dar să aveți grijă data viitoare unde vă lăsați lucrurile.
Veverița râse și îi oferă o ghindă lucioasă în semn de recunoștință.
Astfel, încă un mister fusese rezolvat, iar Azorică era gata pentru următoarea aventură!
Ajunși sub copac, Azorică ridică vocea:
— Domnule Corb, îmi permiteți o întrebare?
Corbul întoarse capul și își fixă privirea asupra lui.
— Depinde. Ce întrebare?
— Se pare că doamna Veveriță și-a pierdut colierul de ghinde rare. Știți cumva ceva despre asta?
Corbul clipi și apoi scoase un zgomot scurt, de parcă ar fi râs.
— Hah! Nu l-a pierdut, l-am găsit eu! Strălucea atât de frumos în iarbă, așa că l-am luat ca să-l pun în colecția mea!
— Așadar, l-ați luat fără să întrebați?
Corbul dădu din aripi, părând puțin jenat.
— Ei bine… nu m-am gândit că cineva l-ar putea căuta…
— Este foarte prețios pentru doamna Veveriță! Vă rog să-l returnați.
Corbul oftă și scoase colierul dintre pene.
— Bine, bine, îl dau înapoi… Dar trebuie să recunosc, e foarte frumos!
Azorică luă colierul cu grijă și îi mulțumi corbului pentru cooperare. Apoi, împreună cu Țepuș, alergă spre copacul doamnei Veveriță.
Când îl văzu, veverița își duse lăbuțele la obraji.
— Colierul meu! E întreg!
Îl luă rapid și îl puse la gât, legănându-se fericită.
— Azorică, ești un adevărat detectiv! Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine!
Azorică dădu din coadă mândru.
— A fost o simplă investigație logică! Dar să aveți grijă data viitoare unde vă lăsați lucrurile.
Veverița râse și îi oferă o ghindă lucioasă în semn de recunoștință.
Astfel, încă un mister fusese rezolvat, iar Azorică era gata pentru următoarea aventură!
Sfârșitul poveștii a șasea
