Cântecul Celor Dispăruți - poveste de Crăciun de Daniel Vîrdol
Citește online povestea de Crăciun "Cântecul Celor Dispăruți" scrisă de Daniel Vîrdol, o poveste care explorează puterea amintirilor și a legăturilor pierdute. Elena, o tânără care de Crăciun cântă colinde în azilul „Sfântul Nicolae”, descoperă întâmplător că un bătrân amnezic, Domnul Mihai, este de fapt tatăl ei, dispărut în urma războiului. Printr-un medalion rupt și un cântec familiar, trecutul revine la viață, iar cei doi se regăsesc după ani de despărțire. Povestea este o călătorie emoționantă prin iertare, speranță și bucuria reîntâlnirii, culminând cu un final care armonizează durerea și pacea. Perfectă pentru sărbători, ea reîmprospătează credința în legăturile care transcend timpul.
Citește povestea de Crăciun "Cântecul Celor Dispăruți" scrisă de Daniel Vîrdol
Crăciunul însemna zăpadă, lumini și cântece. Pentru Elena, însă, însemna ceva mai mult: azilul „Sfântul Nicolae”, unde, în fiecare an, mergea să cânte colinde pentru bătrânii care nu mai aveau pe nimeni. O făcea de opt ani, de când mama ei murise, lăsând în sufletul ei un gol pe care încerca să-l umple împărțind puțină lumină celor care, ca ea, știau cum era să fii singur.
Azilul era un loc tăcut, cu holuri lungi și miros de medicamente, dar în sărbători se umplea de bucurie șubredă. Bătrânii stăteau așezați în scaunele lor, unii cu ochii pierduți în zăpada de dincolo de fereastră, alții zâmbind ușor la sunetul cântecelor. Printre ei, Domnul Mihai era mereu același: un bărbat în vârstă, cu părul alb ca iarna, așezat în colțul din dreapta, privind în gol. Nu vorbea niciodată. Asistentele spuneau că suferea de amnezie severă, nu-și amintea nici numele, dar venea mereu la colinde, de parcă aștepta ceva.
Anul acesta, însă, ceva era diferit.
Elena începu să cânte, ca de obicei, cu vocea ei caldă care umplu sala: „O, ce veste minunată…” Și atunci, văzu cum Domnul Mihai tresări. Ochii lui, până atunci sticloși, se îndreptară brusc spre ea, străpunzând-o cu o recunoaștere care o făcu să-și piardă ritmul. O clipă, sala păru să dispară.
— Liliana? șopti el, cu vocea spartă, ca un ecou din trecut.
Numele acela. Liliana. Elena își înăbuși un strigăt. Fusese numele ei în copilărie, pe care-l schimbase după ce mama ei se recăsătorise. Nu-l mai auzise de ani de zile.
— Mă cunoașteți? întrebă ea, apropiindu-se cu inima bătându-i nebunește.
Domnul Mihai nu răspunse imediat. Își trecu mâna tremurândă la gât și scoate un lanț subțire, de care atârna jumătate de medalion vechi, rupt pe jumătate. Elena își duse mâna la gât, ea purta cealaltă jumătate, întotdeauna, ascunsă sub bluză.
Azilul era un loc tăcut, cu holuri lungi și miros de medicamente, dar în sărbători se umplea de bucurie șubredă. Bătrânii stăteau așezați în scaunele lor, unii cu ochii pierduți în zăpada de dincolo de fereastră, alții zâmbind ușor la sunetul cântecelor. Printre ei, Domnul Mihai era mereu același: un bărbat în vârstă, cu părul alb ca iarna, așezat în colțul din dreapta, privind în gol. Nu vorbea niciodată. Asistentele spuneau că suferea de amnezie severă, nu-și amintea nici numele, dar venea mereu la colinde, de parcă aștepta ceva.
Anul acesta, însă, ceva era diferit.
Elena începu să cânte, ca de obicei, cu vocea ei caldă care umplu sala: „O, ce veste minunată…” Și atunci, văzu cum Domnul Mihai tresări. Ochii lui, până atunci sticloși, se îndreptară brusc spre ea, străpunzând-o cu o recunoaștere care o făcu să-și piardă ritmul. O clipă, sala păru să dispară.
— Liliana? șopti el, cu vocea spartă, ca un ecou din trecut.
Numele acela. Liliana. Elena își înăbuși un strigăt. Fusese numele ei în copilărie, pe care-l schimbase după ce mama ei se recăsătorise. Nu-l mai auzise de ani de zile.
— Mă cunoașteți? întrebă ea, apropiindu-se cu inima bătându-i nebunește.
Domnul Mihai nu răspunse imediat. Își trecu mâna tremurândă la gât și scoate un lanț subțire, de care atârna jumătate de medalion vechi, rupt pe jumătate. Elena își duse mâna la gât, ea purta cealaltă jumătate, întotdeauna, ascunsă sub bluză.
— Te-am așteptat… spuse el, cu ochii umezi. Am promis că mă întorc.
Și atunci, amintirile năvăliră ca un torent.
Domnul Mihai nu fusese întotdeauna un străin. Fusese tata.
Înainte de război, fusese un bărbat tânăr, cu ochi căprui și râs liniștit, care o lua pe Liliana în brațe și-i cânta aceleași colindele pe care ea le cânta acum. Dar războiul venise, și el plecase pe front, cu promisiunea că se întoarce. Nu se întorsese niciodată. Mama ei îi spusese că murise, și după ani de așteptare, se recăsătorise, iar Liliana devenise Elena, să uite durerea.
Dar Domnul Mihai nu murise. Fusese rănit, luat prizonier, apoi trimis într-un lagăr unde își pierduse memoria. Când în sfârșit scăpase, nu mai știa cine era, și fusese dus din azil în azil, uitat de lume. Dar ceva înăuntrul lui își amintea. Își amintea de fetița lui, de medalionul pe care i-l dăduse în ziua în care plecase, despărțit în două ca să-l poată pune la loc când se vor revedea.
Și acum, după atâția ani, vocea Elenei – a Lilianei – fusese cheia care deschisese ușa amintirilor.
Noaptea aceea, cei doi stătură treji, mâna în mână, vorbind până în zori. Domnul Mihai își amintea tot: cum o legăna, cum îi spunea „Luminița mea”, cum îi promisese că va fi acasă de Crăciun. Iar Elena plânse, nu de durere, ci de ușurare, pentru că în sfârșit înțelegea. Nu fusese părăsită. Fusese așteptată.
A doua zi, când asistenta intră în camera lui, îl găsi pe Domnul Mihai zâmbind liniștit, cu medalionul întreg pe piept, strâns în mână. Se stinsese în somn, împăcat.
Elena nu plânse atunci. Își dădu seama că, într-un fel, tatăl ei chiar se întorsese acasă de Crăciun. Și de atunci, în fiecare an, când cânta colindele în azil, o făcea cu jumătatea ei de medalion strânsă la gât, știind că undeva, tatăl ei o aude.
Și uneori, când zăpada cădea liniștită afară, îi părea că răspunde printre note, cu vocea lui blândă, pierdută în vânt:
„Te-am așteptat. Și te-am regăsit.”
Și atunci, amintirile năvăliră ca un torent.
Domnul Mihai nu fusese întotdeauna un străin. Fusese tata.
Înainte de război, fusese un bărbat tânăr, cu ochi căprui și râs liniștit, care o lua pe Liliana în brațe și-i cânta aceleași colindele pe care ea le cânta acum. Dar războiul venise, și el plecase pe front, cu promisiunea că se întoarce. Nu se întorsese niciodată. Mama ei îi spusese că murise, și după ani de așteptare, se recăsătorise, iar Liliana devenise Elena, să uite durerea.
Dar Domnul Mihai nu murise. Fusese rănit, luat prizonier, apoi trimis într-un lagăr unde își pierduse memoria. Când în sfârșit scăpase, nu mai știa cine era, și fusese dus din azil în azil, uitat de lume. Dar ceva înăuntrul lui își amintea. Își amintea de fetița lui, de medalionul pe care i-l dăduse în ziua în care plecase, despărțit în două ca să-l poată pune la loc când se vor revedea.
Și acum, după atâția ani, vocea Elenei – a Lilianei – fusese cheia care deschisese ușa amintirilor.
Noaptea aceea, cei doi stătură treji, mâna în mână, vorbind până în zori. Domnul Mihai își amintea tot: cum o legăna, cum îi spunea „Luminița mea”, cum îi promisese că va fi acasă de Crăciun. Iar Elena plânse, nu de durere, ci de ușurare, pentru că în sfârșit înțelegea. Nu fusese părăsită. Fusese așteptată.
A doua zi, când asistenta intră în camera lui, îl găsi pe Domnul Mihai zâmbind liniștit, cu medalionul întreg pe piept, strâns în mână. Se stinsese în somn, împăcat.
Elena nu plânse atunci. Își dădu seama că, într-un fel, tatăl ei chiar se întorsese acasă de Crăciun. Și de atunci, în fiecare an, când cânta colindele în azil, o făcea cu jumătatea ei de medalion strânsă la gât, știind că undeva, tatăl ei o aude.
Și uneori, când zăpada cădea liniștită afară, îi părea că răspunde printre note, cu vocea lui blândă, pierdută în vânt:
„Te-am așteptat. Și te-am regăsit.”
Sfârșit
