Călătoria în Orașul Dinților Pierduți - poveste de Daniel Vîrdol
Citește online povestea pentru copii „Călătoria în Orașul Dinților Pierduți” scrisă de Daniel Vîrdol, o poveste cu Zâna Măseluță, despre Andrei, care își rătăcește prima măseluță și Zâna Măseluță descoperă că aceasta a dispărut într-un loc misterios: Orașul Dinților Pierduți. Acolo, dinții pierduți prin buzunare sau scăpați pe jos trăiesc într-o lume plină de glume, cântece și aventuri caraghioase. Însoțită de Clăpățel, un dinte de lapte curios și neastâmpărat, Zâna pornește într-o călătorie amuzantă prin poduri șugubețe, piețe cântătoare și turnuri magice pentru a recupera măseluța lui Andrei. Dar Regele Pierdut, un molar uriaș, vrea să păstreze toate comorile pentru el. Povestea aduce mult umor și emoție, dar și o învățătură: nimic nu e pierdut pentru totdeauna, lucrurile dragi așteaptă să fie regăsite cu bunătate și curaj.
Citește povestea „Călătoria în Orașul Dinților Pierduți” de Daniel Vîrdol
Era o seară liniștită într-un orășel mic. Luna stătea atârnată pe cer ca un felinar uriaș, iar stelele clipeau parcă pregătite să asculte o poveste. Într-o casă cu perdele albastre și pereți pictați cu nori, un băiețel pe nume Andrei își pierduse prima măseluță. Bucuros, o așeză pe noptieră și abia aștepta ca Zâna Măseluță să vină să o ia în schimbul unei surprize.
Dar, în timp ce dormea, ceva neprevăzut se întâmplă. Măseluța, mică și strălucitoare ca o perlă, alunecă de pe noptieră și se rostogoli sub pat. De acolo, cu o mișcare ștrengărească, se strecură într-o crăpătură nevăzută, dispărând ca și cum ar fi intrat într-o altă lume.
Când Zâna Măseluță ajunse în miez de noapte, cu aripile ei sclipitoare și punguța plină de praf de stele, nu mai găsi nimic.
– Hopa! murmură ea, scărpinându-se în cap. Unde a dispărut măseluța? N-am mai pățit așa ceva de sute de ani!
Se aplecă, cercetă colțurile camerei și, dintr-odată, văzu acea crăpătură stranie sub pat. O lumină palidă pulsa din ea, ca o chemare.
– Aha! înțelese Zâna. Măseluța lui Andrei a ajuns în Orașul Dinților Pierduți!
Își strânse rochița sclipitoare, luă bagheta și se strecură prin deschizătură.
Pe cealaltă parte, lumea era complet diferită. Orașul Dinților Pierduți se întindea ca un carnaval nesfârșit. Străzile erau pavate cu molari rotunzi, casele erau făcute din incisivi lucioși, iar felinarele erau canini strălucitori care luminau cu o blândă fosforescență.
Zâna făcu câțiva pași și auzi râsete. Dintr-un colț, un grup de dinți de lapte jucau șotron, sărind vesel. Când o zăriră, se opriră și o priviră cu ochi mari, pictați pe smalț.
– Uau, e chiar Zâna Măseluță! strigă unul dintre ei, un incisiv mic și foarte curios. Eu sunt Clăpățel!
Zâna chicoti.
– Încântată, Clăpățel. Am venit să caut o măseluță pierdută, a lui Andrei. E un băiețel care va fi tare trist dacă nu o găsesc.
Dar, în timp ce dormea, ceva neprevăzut se întâmplă. Măseluța, mică și strălucitoare ca o perlă, alunecă de pe noptieră și se rostogoli sub pat. De acolo, cu o mișcare ștrengărească, se strecură într-o crăpătură nevăzută, dispărând ca și cum ar fi intrat într-o altă lume.
Când Zâna Măseluță ajunse în miez de noapte, cu aripile ei sclipitoare și punguța plină de praf de stele, nu mai găsi nimic.
– Hopa! murmură ea, scărpinându-se în cap. Unde a dispărut măseluța? N-am mai pățit așa ceva de sute de ani!
Se aplecă, cercetă colțurile camerei și, dintr-odată, văzu acea crăpătură stranie sub pat. O lumină palidă pulsa din ea, ca o chemare.
– Aha! înțelese Zâna. Măseluța lui Andrei a ajuns în Orașul Dinților Pierduți!
Își strânse rochița sclipitoare, luă bagheta și se strecură prin deschizătură.
Pe cealaltă parte, lumea era complet diferită. Orașul Dinților Pierduți se întindea ca un carnaval nesfârșit. Străzile erau pavate cu molari rotunzi, casele erau făcute din incisivi lucioși, iar felinarele erau canini strălucitori care luminau cu o blândă fosforescență.
Zâna făcu câțiva pași și auzi râsete. Dintr-un colț, un grup de dinți de lapte jucau șotron, sărind vesel. Când o zăriră, se opriră și o priviră cu ochi mari, pictați pe smalț.
– Uau, e chiar Zâna Măseluță! strigă unul dintre ei, un incisiv mic și foarte curios. Eu sunt Clăpățel!
Zâna chicoti.
– Încântată, Clăpățel. Am venit să caut o măseluță pierdută, a lui Andrei. E un băiețel care va fi tare trist dacă nu o găsesc.
Clăpățel făcu un salt și i se lipi de mână.
– Pot să vin și eu? Nu am ieșit niciodată din cartierul nostru. Vreau să văd aventuri!
– Bine, dar trebuie să fii atent, îl avertiză Zâna. Orașul Dinților Pierduți e plin de surprize.
Porniră împreună.
Pe stradă, întâlneau dinți de toate felurile: premolari care cântau la chitară, molari care se rostogoleau ca bile uriașe și chiar un cor de canini care repetau un cântec solemn.
– Bună seara, onorați vizitatori! cântau aceștia în cor.
Clăpățel se hlizea, iar Zâna abia își ținea râsul.
Deodată, un vânt ușor aduse un zvon:
– Măseluța lui Andrei? a trecut pe aici, o văzură niște dinți guralivi, spuse un molar bătrân cu ochelari. Dar a fost luată de Regele Pierdut.
– Regele Pierdut? întrebă Zâna.
– Este un dinte uriaș, foarte vechi, care strânge toți dinții pierduți. Nu e rău, dar e cam posesiv. Îi adună într-un turn și nu vrea să-i mai lase să plece.
Zâna și Clăpățel își luară inima în dinți – la propriu și la figurat – și porniră spre turn.
Drumul nu era simplu. Trebuiră să traverseze Podul Alunecos, făcut din măsele de lapte care se tot clătinau și chicoteau. De fiecare dată când pășeai pe una, ea spunea glume caraghioase.
– Hei, știi ce îi spune un dinte altui dinte? întreba una.
– Ce? bombănea Clăpățel, încercând să-și țină echilibrul.
– Hai să nu mai mușcăm din aceeași prăjitură!
Zâna râdea atât de tare încât aproape că alunecă în râul de apă de gură mentolată de dedesubt.
– Pot să vin și eu? Nu am ieșit niciodată din cartierul nostru. Vreau să văd aventuri!
– Bine, dar trebuie să fii atent, îl avertiză Zâna. Orașul Dinților Pierduți e plin de surprize.
Porniră împreună.
Pe stradă, întâlneau dinți de toate felurile: premolari care cântau la chitară, molari care se rostogoleau ca bile uriașe și chiar un cor de canini care repetau un cântec solemn.
– Bună seara, onorați vizitatori! cântau aceștia în cor.
Clăpățel se hlizea, iar Zâna abia își ținea râsul.
Deodată, un vânt ușor aduse un zvon:
– Măseluța lui Andrei? a trecut pe aici, o văzură niște dinți guralivi, spuse un molar bătrân cu ochelari. Dar a fost luată de Regele Pierdut.
– Regele Pierdut? întrebă Zâna.
– Este un dinte uriaș, foarte vechi, care strânge toți dinții pierduți. Nu e rău, dar e cam posesiv. Îi adună într-un turn și nu vrea să-i mai lase să plece.
Zâna și Clăpățel își luară inima în dinți – la propriu și la figurat – și porniră spre turn.
Drumul nu era simplu. Trebuiră să traverseze Podul Alunecos, făcut din măsele de lapte care se tot clătinau și chicoteau. De fiecare dată când pășeai pe una, ea spunea glume caraghioase.
– Hei, știi ce îi spune un dinte altui dinte? întreba una.
– Ce? bombănea Clăpățel, încercând să-și țină echilibrul.
– Hai să nu mai mușcăm din aceeași prăjitură!
Zâna râdea atât de tare încât aproape că alunecă în râul de apă de gură mentolată de dedesubt.
Apoi ajunseră într-o piață unde dinții cântau într-un cor uriaș. Fiecare scotea sunete diferite: unii fluierau, alții pocneau, alții fredonau. Împreună formau o muzică veselă care îi făcu să danseze pe loc.
– Ce oraș nebun! chicoti Clăpățel, dându-se peste cap.
– Dar și minunat, adăugă Zâna.
În cele din urmă, zăriră Turnul Regilor Pierduți. Era construit din măsele vechi, puse una peste alta, până atingeau cerul. În vârf, strălucea ca un far măseluța lui Andrei, mică, albă și speriată.
– Trebuie să o luăm! spuse Zâna hotărâtă.
Dar înainte să poată urca, apăru Regele Pierdut: un molar uriaș, cu o coroană crăpată și o voce gravă.
– Cine îndrăznește să-mi tulbure colecția?
– Eu sunt Zâna Măseluță și am venit să iau măseluța băiețelului Andrei. El așteaptă cu sufletul la gură.
– Nu pot! strigă Regele. Toți dinții pierduți sunt ai mei!
– Dar gândește-te, zise Zâna blând. Andrei ar fi foarte trist. Tu ai deja mii de dinți aici, dar el are doar unul singur care contează pentru el.
Regele bombăni, iar Clăpățel îndrăzni să înainteze.
– Știți, domnule Rege… și eu aș fi trist dacă prietenii mei nu m-ar găsi. Nu e mai frumos să fim regăsiți decât să fim pierduți pentru totdeauna?
Regele oftă. Coroana lui crăpată scânteie ușor.
– Poate aveți dreptate. Eu am adunat dinții pentru că nu voiam să fiu singur. Dar am uitat că ei aparțin cuiva.
– Ce oraș nebun! chicoti Clăpățel, dându-se peste cap.
– Dar și minunat, adăugă Zâna.
În cele din urmă, zăriră Turnul Regilor Pierduți. Era construit din măsele vechi, puse una peste alta, până atingeau cerul. În vârf, strălucea ca un far măseluța lui Andrei, mică, albă și speriată.
– Trebuie să o luăm! spuse Zâna hotărâtă.
Dar înainte să poată urca, apăru Regele Pierdut: un molar uriaș, cu o coroană crăpată și o voce gravă.
– Cine îndrăznește să-mi tulbure colecția?
– Eu sunt Zâna Măseluță și am venit să iau măseluța băiețelului Andrei. El așteaptă cu sufletul la gură.
– Nu pot! strigă Regele. Toți dinții pierduți sunt ai mei!
– Dar gândește-te, zise Zâna blând. Andrei ar fi foarte trist. Tu ai deja mii de dinți aici, dar el are doar unul singur care contează pentru el.
Regele bombăni, iar Clăpățel îndrăzni să înainteze.
– Știți, domnule Rege… și eu aș fi trist dacă prietenii mei nu m-ar găsi. Nu e mai frumos să fim regăsiți decât să fim pierduți pentru totdeauna?
Regele oftă. Coroana lui crăpată scânteie ușor.
– Poate aveți dreptate. Eu am adunat dinții pentru că nu voiam să fiu singur. Dar am uitat că ei aparțin cuiva.
Se întoarse spre turn și, cu un gest solemn, luă măseluța lui Andrei și i-o înmână Zânei.
– Poftim. Du-o acasă.
Zâna îi mulțumi și îi lăsă o stea mică de praf magic, să lumineze în nopțile singuratice.
– Asta să-ți amintească: chiar dacă unii dinți rămân aici, ei nu sunt pierduți, ci doar așteaptă să fie regăsiți în amintiri.
Regele zâmbi pentru prima dată.
Zâna și Clăpățel se grăbiră înapoi. Trecură din nou prin podul glumeț, prin piața cântătoare și prin străzile strălucitoare. Când ajunseră la crăpătura magică, Clăpățel se opri.
– Eu rămân aici, spuse. Aici e casa mea. Dar a fost cea mai frumoasă aventură din viața mea!
– Și pentru mine, dragul meu, zâmbi Zâna.
Îi dădu un sărut pe frunte și trecu prin deschizătură, ajungând din nou în camera lui Andrei.
Cu grijă, puse măseluța sub pernă și lăsă o monedă strălucitoare lângă ea. Apoi oftă de ușurare.
Dimineața, Andrei se trezi și găsi surpriza. Ochii lui se umplură de bucurie.
– Uraaa! A venit Zâna Măseluță!
Nici nu bănuia prin câte aventuri trecuse Zâna pentru a-i aduce acel mic dar.
Iar în Orașul Dinților Pierduți, Clăpățel și prietenii lui cântau un cântec vesel, știind că uneori lucrurile pierdute nu dispar, ci doar așteaptă să fie regăsite.
– Poftim. Du-o acasă.
Zâna îi mulțumi și îi lăsă o stea mică de praf magic, să lumineze în nopțile singuratice.
– Asta să-ți amintească: chiar dacă unii dinți rămân aici, ei nu sunt pierduți, ci doar așteaptă să fie regăsiți în amintiri.
Regele zâmbi pentru prima dată.
Zâna și Clăpățel se grăbiră înapoi. Trecură din nou prin podul glumeț, prin piața cântătoare și prin străzile strălucitoare. Când ajunseră la crăpătura magică, Clăpățel se opri.
– Eu rămân aici, spuse. Aici e casa mea. Dar a fost cea mai frumoasă aventură din viața mea!
– Și pentru mine, dragul meu, zâmbi Zâna.
Îi dădu un sărut pe frunte și trecu prin deschizătură, ajungând din nou în camera lui Andrei.
Cu grijă, puse măseluța sub pernă și lăsă o monedă strălucitoare lângă ea. Apoi oftă de ușurare.
Dimineața, Andrei se trezi și găsi surpriza. Ochii lui se umplură de bucurie.
– Uraaa! A venit Zâna Măseluță!
Nici nu bănuia prin câte aventuri trecuse Zâna pentru a-i aduce acel mic dar.
Iar în Orașul Dinților Pierduți, Clăpățel și prietenii lui cântau un cântec vesel, știind că uneori lucrurile pierdute nu dispar, ci doar așteaptă să fie regăsite.
Sfârșit
