Baba cu cele douăsprezece cojoace - poveste de Simion Florea Marian
Citește online povestea pentru copii în română "Baba cu cele douăsprezece cojoace", scrisă de autorul Simion Florea Marian. Citește basmul "Baba cu cele douăsprezece cojoace" în care este vorba despre o femeie numită Baba Dochia ce avea un băiat pe care l-a însurat cu o femeie bună. Fiind rea din fire, Baba Dochia nu trăia bine cu nora ci o chinuia în toate felurile. Într-o zi pe un frig năprasnic, nemaiștiind cum s-o chinuiască, o trimite în pădure pentru a-i culege fragi.
O legendă despre Baba Dochia, unul dintre cele mai importante personaje din mitologia românească. Unele teorii susțin că numele ar fi legat de Sfânta Martiră Evdokia sărbătorită în calendarul de stil vechi pe 1 martie. O altă variantă a acestui mit, scrisă tot de Simion Florea Marian, o puteți descoperi citind povestea Dochia.
O legendă despre Baba Dochia, unul dintre cele mai importante personaje din mitologia românească. Unele teorii susțin că numele ar fi legat de Sfânta Martiră Evdokia sărbătorită în calendarul de stil vechi pe 1 martie. O altă variantă a acestui mit, scrisă tot de Simion Florea Marian, o puteți descoperi citind povestea Dochia.
Citește povestea "Baba cu cele douăsprezece cojoace"
Baba Dochia a avut un fecior și l-a însurat. Însă ea nu trăia bine cu noră-sa, ci find o femeie foarte rea, o chinuia în tot chipul.
În urma urmelor, nemaiavând şi nemaiştiind cum s-o chinuiască, o trimise într-un, an pe la sfârşitul lunii lui Faur, când era aşa de frig de crăpau lemnele și ouăle sub corb, ca să meargă în pădure și să-i aducă fragi.
Noră-sa ce era să facă?... Luă o cofiţă și se porni plângând după fragi. Dar de unde sa afle ea fragi, dupa ce ăştia nu erau nici măcar înfloriți?
Ajungând în pădure și umblând încolo şi încoace degeaba, dete urmă de o casă, în care locuiau doisprezece moşnegi, care erau lunile anului.
Nevasta le povesti toată păţania ei cu soacra-sa şi apoi îi întrebă de nu ştiu ei undeva vreun loc unde ar putea găsi fragi.
Bătrânii îi deteră demâncare, și-apoi, fiindcă înnoptase, îi ziseră să se culce și să se odihnească, căci a doua zi fragii doriți se vor găsi.
Nevasta, trudită de alergătură cum era, nu așteptă mult să fie îmbiată și rugată, ci se culcă și adormi dusă.
A doua zi de dimineață, sculându-se nevasta, luând iarăși cofița, bătrânii ziseră să se întoarcă cu dânsa acasă, dar să n-o descopere defel până acolo.
Nevasta mulțumi din toată inima moșnegilor pentru primire, le sărută mâna, și apoi, luând cofița, se întoarse bucuroasă acasă la soacră-sa.
Soacră-sa, cum o văzu că vine, o și întrebă cu un glas ascuțit unde a stat atâta, și adusu-i-a fragi ori nu?
Nora nu-i răspunse la acestea nimică, ci-i dete numai cofița legată la gură.
Baba Dochia îi smuci cofița din mână, o descoperi repede, și când colo, ce să-i vadă ochii?... Cofița era plină de fragi rumeni și frumoși, de-ți fugeau ochii pe dânșii; iar ici-colea printre ei erau și frunze verzi.
Văzând Baba Dochia fragii, n-avu ce să mai zică, îi luă din cofiță, îi mâncă, și-apoi, crezând că, dacă sunt fragi, de bună seamă trebuie să fie și pășune pentru capre, luă ea furca în brâu și caprele de-napoi și se porni cu dânsele la pășune.
Dar fiind încă foarte frig, se îmbrăcă ea mai întâi cu douăsprezece cojoace și apoi se porni cu caprele la pășune.
Însă, cum s-a pornit ea cu caprele, a dat o ninsoare şi o furtună, ca aceea, de să nu scoți nici câinele afară. Și ningând, îi udă cojocul deasupra, astfel că i s-a făcut tot ferfeniță.
Baba Dochia, văzând că i s-a udat și stricat tot cojocul, și de ud si ferfeniţit ce e nu-l mai poate purta în spate, îl lepădă jos si plecă mai departe.
Deoarece ninsoarea nu mai înceta, ci, dimpotrivă, venea tot mai mare, Dochia, în fiecare zi, pe la înserate lepăda câte un cojoc, până ce nu-i rămase unul.
Și cum a rămas fără nuciun cojoc, baba îndată a început a tremura și a dârdâi din dinți de frig.
Văzând că îngheață de frig și nu-i alt chip de scăpare, a picat în genunchi, a început a plânge. Și acolo, înghețând, se prefăcu într-un stan de piatră care și azi se vede pe vârful Rarăului, pe sub care curge o apă limpede ca lacrima. Iar caprele s-au prefăcut, de asemenea, în pietre.
În urma urmelor, nemaiavând şi nemaiştiind cum s-o chinuiască, o trimise într-un, an pe la sfârşitul lunii lui Faur, când era aşa de frig de crăpau lemnele și ouăle sub corb, ca să meargă în pădure și să-i aducă fragi.
Noră-sa ce era să facă?... Luă o cofiţă și se porni plângând după fragi. Dar de unde sa afle ea fragi, dupa ce ăştia nu erau nici măcar înfloriți?
Ajungând în pădure și umblând încolo şi încoace degeaba, dete urmă de o casă, în care locuiau doisprezece moşnegi, care erau lunile anului.
Nevasta le povesti toată păţania ei cu soacra-sa şi apoi îi întrebă de nu ştiu ei undeva vreun loc unde ar putea găsi fragi.
Bătrânii îi deteră demâncare, și-apoi, fiindcă înnoptase, îi ziseră să se culce și să se odihnească, căci a doua zi fragii doriți se vor găsi.
Nevasta, trudită de alergătură cum era, nu așteptă mult să fie îmbiată și rugată, ci se culcă și adormi dusă.
A doua zi de dimineață, sculându-se nevasta, luând iarăși cofița, bătrânii ziseră să se întoarcă cu dânsa acasă, dar să n-o descopere defel până acolo.
Nevasta mulțumi din toată inima moșnegilor pentru primire, le sărută mâna, și apoi, luând cofița, se întoarse bucuroasă acasă la soacră-sa.
Soacră-sa, cum o văzu că vine, o și întrebă cu un glas ascuțit unde a stat atâta, și adusu-i-a fragi ori nu?
Nora nu-i răspunse la acestea nimică, ci-i dete numai cofița legată la gură.
Baba Dochia îi smuci cofița din mână, o descoperi repede, și când colo, ce să-i vadă ochii?... Cofița era plină de fragi rumeni și frumoși, de-ți fugeau ochii pe dânșii; iar ici-colea printre ei erau și frunze verzi.
Văzând Baba Dochia fragii, n-avu ce să mai zică, îi luă din cofiță, îi mâncă, și-apoi, crezând că, dacă sunt fragi, de bună seamă trebuie să fie și pășune pentru capre, luă ea furca în brâu și caprele de-napoi și se porni cu dânsele la pășune.
Dar fiind încă foarte frig, se îmbrăcă ea mai întâi cu douăsprezece cojoace și apoi se porni cu caprele la pășune.
Însă, cum s-a pornit ea cu caprele, a dat o ninsoare şi o furtună, ca aceea, de să nu scoți nici câinele afară. Și ningând, îi udă cojocul deasupra, astfel că i s-a făcut tot ferfeniță.
Baba Dochia, văzând că i s-a udat și stricat tot cojocul, și de ud si ferfeniţit ce e nu-l mai poate purta în spate, îl lepădă jos si plecă mai departe.
Deoarece ninsoarea nu mai înceta, ci, dimpotrivă, venea tot mai mare, Dochia, în fiecare zi, pe la înserate lepăda câte un cojoc, până ce nu-i rămase unul.
Și cum a rămas fără nuciun cojoc, baba îndată a început a tremura și a dârdâi din dinți de frig.
Văzând că îngheață de frig și nu-i alt chip de scăpare, a picat în genunchi, a început a plânge. Și acolo, înghețând, se prefăcu într-un stan de piatră care și azi se vede pe vârful Rarăului, pe sub care curge o apă limpede ca lacrima. Iar caprele s-au prefăcut, de asemenea, în pietre.
Sfârșit