Ariciul și umbrela fermecată - poveste de Daniel Vîrdol
Citește online povestea scurtă pentru copii „Ariciul și umbrela fermecată” scrisă de Daniel Vîrdol, o poveste cu arici, caldă, plină de aventură și magie, despre micul arici Toto care descoperă o umbrelă colorată… care vorbește! Într-o zi ploioasă, cei doi pornesc într-o călătorie prin nori, unde întâlnesc un curcubeu cu propria lui grădină, o furtună care dansează și un nor trist care și-a pierdut o rază. Cu inimă curajoasă și multă bunătate, Toto învață că uneori trebuie să lași lucrurile frumoase să plece pentru a le purta mereu în inimă. O poveste emoționantă despre prietenie, despărțire și frumusețea clipei, spusă cu tandrețe, umor și imagini pline de culoare.
Citește povestea „Ariciul și umbrela fermecată” de Daniel Vîrdol
Într-o dimineață ploioasă, când norii se rostogoleau leneși peste pădure și picăturile de ploaie jucau pe frunzele mari de brusture, Ariciul Toto ieși din vizuina lui cu o foaie de stejar pe cap.
— Of, iarăși plouă! spuse el, oftând. Azi voiam să adun ghinde pentru colecția mea!
Toto iubea ploaia doar atunci când o privea de la fereastră, cu o cană de ceai din petale de păpădie în lăbuță. Dar acum, cu boticul ud și țepii lipiți, se gândea că ziua era pierdută.
Până când, deodată, zări ceva sclipind între tufele de zmeură. O umbrelă colorată, cu buline care păreau să se miște!
— Hei… tu de unde ai apărut? se miră Toto, ridicând-o.
Umbrela tresări ușor și o voce subțirică răsună:
— De sus! Am căzut dintr-un nor neastâmpărat!
Toto clipi uimit.
— O umbrelă… care vorbește?!
— Și care știe să cânte! spuse umbrela și, ca să-i dovedească, începu să fredoneze un cântecel vesel despre ploaie și vânt.
Ariciul izbucni în râs.
— Ești uimitoare!
— Mulțumesc, spuse umbrela. Dar dacă tot suntem aici, n-ai vrea să vezi lumea norilor?
Ochii lui Toto sclipiră.
— Aș vrea… dar cum?
— Ține-mă bine de mâner!
— Of, iarăși plouă! spuse el, oftând. Azi voiam să adun ghinde pentru colecția mea!
Toto iubea ploaia doar atunci când o privea de la fereastră, cu o cană de ceai din petale de păpădie în lăbuță. Dar acum, cu boticul ud și țepii lipiți, se gândea că ziua era pierdută.
Până când, deodată, zări ceva sclipind între tufele de zmeură. O umbrelă colorată, cu buline care păreau să se miște!
— Hei… tu de unde ai apărut? se miră Toto, ridicând-o.
Umbrela tresări ușor și o voce subțirică răsună:
— De sus! Am căzut dintr-un nor neastâmpărat!
Toto clipi uimit.
— O umbrelă… care vorbește?!
— Și care știe să cânte! spuse umbrela și, ca să-i dovedească, începu să fredoneze un cântecel vesel despre ploaie și vânt.
Ariciul izbucni în râs.
— Ești uimitoare!
— Mulțumesc, spuse umbrela. Dar dacă tot suntem aici, n-ai vrea să vezi lumea norilor?
Ochii lui Toto sclipiră.
— Aș vrea… dar cum?
— Ține-mă bine de mâner!
Într-o clipă, umbrela se ridică ușor, purtându-l pe micul arici peste pădure. Ploua mărunt, iar stropii dansau în jurul lor ca niște balerine lucioase. Pădurea se micșora dedesubt, iar curcubeul se arcuia în fața lor ca o punte uriașă de lumină.
— Uau! șopti Toto, cu ochii mari. E… magic!
Când au ajuns lângă curcubeu, umbrela se opri. Acolo, în spatele benzilor colorate, se întindea o grădină cum Toto nu mai văzuse: florile aveau petale în nuanțe de zâmbet, iar picăturile de rouă atârnau ca niște clopoței transparenți.
— Bine ai venit în Grădina Curcubeului, spuse o voce blândă.
Era un nor micuț, cu chip rotund și luminos.
— Eu am grijă ca ploaia să picure în toate culorile, zise el. Dar azi sunt trist… mi-a dispărut o rază albastră.
Toto se uită în jur.
— Poate pot să te ajut!
Și așa începu o nouă aventură. Cu ajutorul umbrelei fermecate, ariciul a zburat printre stropi și nori, căutând raza albastră pierdută. Au întrebat o furtună care dansa pe vârfuri și care, între două piruete, le-a spus că a văzut o lumină albastră alergând spre marginea cerului.
Au ajuns acolo și au descoperit raza, care se juca de-a v-ați ascunselea cu o vrabie de norișor.
— Te rog, vino înapoi! zise Toto. Prietenul tău nor e trist fără tine!
Raza chicoti.
— Mă întorc, dar doar dacă îmi promiți că ne veți vizita iar!
Și, învârtindu-se veselă, a revenit în curcubeu. Toate culorile s-au aprins, iar cerul a strălucit ca o pictură vie.
— Uau! șopti Toto, cu ochii mari. E… magic!
Când au ajuns lângă curcubeu, umbrela se opri. Acolo, în spatele benzilor colorate, se întindea o grădină cum Toto nu mai văzuse: florile aveau petale în nuanțe de zâmbet, iar picăturile de rouă atârnau ca niște clopoței transparenți.
— Bine ai venit în Grădina Curcubeului, spuse o voce blândă.
Era un nor micuț, cu chip rotund și luminos.
— Eu am grijă ca ploaia să picure în toate culorile, zise el. Dar azi sunt trist… mi-a dispărut o rază albastră.
Toto se uită în jur.
— Poate pot să te ajut!
Și așa începu o nouă aventură. Cu ajutorul umbrelei fermecate, ariciul a zburat printre stropi și nori, căutând raza albastră pierdută. Au întrebat o furtună care dansa pe vârfuri și care, între două piruete, le-a spus că a văzut o lumină albastră alergând spre marginea cerului.
Au ajuns acolo și au descoperit raza, care se juca de-a v-ați ascunselea cu o vrabie de norișor.
— Te rog, vino înapoi! zise Toto. Prietenul tău nor e trist fără tine!
Raza chicoti.
— Mă întorc, dar doar dacă îmi promiți că ne veți vizita iar!
Și, învârtindu-se veselă, a revenit în curcubeu. Toate culorile s-au aprins, iar cerul a strălucit ca o pictură vie.
Umbrela și Toto au plutit deasupra lumii, privindu-l.
— Cred că e timpul să mergem acasă, spuse umbrela cu o voce moale.
Ariciul dădu din cap.
— Da… dar îmi va fi dor de tine.
— Știu, spuse umbrela. Dar eu apar doar când plouă și cineva are nevoie de o aventură.
Când au coborât în poiană, ploaia s-a oprit. Umbrela se învârti încet, lăsând în spate o urmă de lumină.
— Adio, Toto!
— Nu adio, ci pe curând! zâmbi ariciul, ridicând lăbuța.
Și, pentru o clipă, i se păru că umbrela s-a transformat într-un nor micuț, care s-a topit în cerul senin.
Toto rămase privind curcubeul. Țepii lui sclipeau de la ultimele picături de ploaie, iar în inimă simțea ceva nou: o bucurie caldă și ușoară, ca o rază de soare după furtună.
De atunci, de câte ori ploua, ariciul Toto ieșea afară, cu frunza lui de stejar pe cap, și spunea zâmbind:
— Poate azi o să mă viziteze prietena mea, Umbrela Fermecată!
Și, cine știe? Poate că, undeva sus, o umbrelă colorată fredona încet un cântecel despre ploaie, curaj și prietenie.
— Cred că e timpul să mergem acasă, spuse umbrela cu o voce moale.
Ariciul dădu din cap.
— Da… dar îmi va fi dor de tine.
— Știu, spuse umbrela. Dar eu apar doar când plouă și cineva are nevoie de o aventură.
Când au coborât în poiană, ploaia s-a oprit. Umbrela se învârti încet, lăsând în spate o urmă de lumină.
— Adio, Toto!
— Nu adio, ci pe curând! zâmbi ariciul, ridicând lăbuța.
Și, pentru o clipă, i se păru că umbrela s-a transformat într-un nor micuț, care s-a topit în cerul senin.
Toto rămase privind curcubeul. Țepii lui sclipeau de la ultimele picături de ploaie, iar în inimă simțea ceva nou: o bucurie caldă și ușoară, ca o rază de soare după furtună.
De atunci, de câte ori ploua, ariciul Toto ieșea afară, cu frunza lui de stejar pe cap, și spunea zâmbind:
— Poate azi o să mă viziteze prietena mea, Umbrela Fermecată!
Și, cine știe? Poate că, undeva sus, o umbrelă colorată fredona încet un cântecel despre ploaie, curaj și prietenie.
Sfârșit
