Albina care a învățat să zboare noaptea - poveste de Daniel Vîrdol
Citește online povestea scurtă pentru copii „Albina care a învățat să zboare noaptea” scrisă de Daniel Vîrdol, o poveste cu albine, despre Lina, o albinuță mică și visătoare care nu poate dormi noaptea sub Mărul Înflorit. Curioasă să afle ce se ascunde dincolo de întuneric, ea pornește într-o aventură fermecată sub lumina lunii. În drumul ei descoperă flori care se trezesc doar noaptea, licurici care luminează calea și o bufniță înțeleaptă ce îi dezvăluie misterul nopții. Când o furtună o rătăcește de stup, Lina învață să-și asculte inima și să aibă încredere în lumina dinăuntrul ei. O poveste delicată despre curaj, descoperire și magia de a vedea frumusețea acolo unde ceilalți dorm.
Citește povestea pentru copii „Albina care a învățat să zboare noaptea” de Daniel Vîrdol
Sub coroana marelui Măr Înflorit, un stup zumzăia vesel de dimineață până la apus. Albinele lucrau harnice, adunau polen, dansau în aer, povesteau între ele și apoi, odată cu lăsarea serii, se retrăgeau cuminți în fagurii lor de miere, pregătite de somnul cald al nopții.
Toate… mai puțin una.
Lina, o albinuță mică, cu aripioare sidefii și ochi curioși ca două semințe lucioase, nu putea adormi. În fiecare seară se uita prin crăpătura stupului și se întreba:
— Oare ce se întâmplă afară după ce apune soarele? Unde se duc florile? Adorm și ele?
— Lina, dormi odată! ofteză surata ei, Bibi. Noaptea e pentru somn, nu pentru zbor.
Dar Lina nu putea dormi. Într-o noapte cu lună plină, când toate celelalte albine torceau în somn, a ieșit tiptil din stup. Aerul era răcoros și parfumat. Mărul de deasupra ei părea argintiu, iar florile sclipeau de rouă, ca niște stele coborâte pe pământ.
— Uau…, șopti ea cu uimire. Nu știam că lumea poate străluci și fără soare!
A zburat mai departe, iar în jurul ei s-au aprins din senin mici luminițe verzi. Erau licurici, care pluteau prin aer ca niște felinare vii.
— Bună seara! a spus Lina, fericită. Ce frumos luminați!
— Bună seara, albinuțo! i-a răspuns un licurici rotofei. Noi suntem luminile nopții. Vrei să-ți arătăm calea spre Pajiștea Lunii?
— Da! a strigat Lina entuziasmată. Sună magic!
Și au pornit cu toții, licuricii în față, Lina după ei. Zburau peste ierburi înalte și peste o baltă care oglindea luna întreagă. În apă, Lina și-a văzut reflexia și a râs:
— Uite, am două perechi de aripi! Una în aer, una în apă!
Toate… mai puțin una.
Lina, o albinuță mică, cu aripioare sidefii și ochi curioși ca două semințe lucioase, nu putea adormi. În fiecare seară se uita prin crăpătura stupului și se întreba:
— Oare ce se întâmplă afară după ce apune soarele? Unde se duc florile? Adorm și ele?
— Lina, dormi odată! ofteză surata ei, Bibi. Noaptea e pentru somn, nu pentru zbor.
Dar Lina nu putea dormi. Într-o noapte cu lună plină, când toate celelalte albine torceau în somn, a ieșit tiptil din stup. Aerul era răcoros și parfumat. Mărul de deasupra ei părea argintiu, iar florile sclipeau de rouă, ca niște stele coborâte pe pământ.
— Uau…, șopti ea cu uimire. Nu știam că lumea poate străluci și fără soare!
A zburat mai departe, iar în jurul ei s-au aprins din senin mici luminițe verzi. Erau licurici, care pluteau prin aer ca niște felinare vii.
— Bună seara! a spus Lina, fericită. Ce frumos luminați!
— Bună seara, albinuțo! i-a răspuns un licurici rotofei. Noi suntem luminile nopții. Vrei să-ți arătăm calea spre Pajiștea Lunii?
— Da! a strigat Lina entuziasmată. Sună magic!
Și au pornit cu toții, licuricii în față, Lina după ei. Zburau peste ierburi înalte și peste o baltă care oglindea luna întreagă. În apă, Lina și-a văzut reflexia și a râs:
— Uite, am două perechi de aripi! Una în aer, una în apă!
Când au ajuns la Pajiștea Lunii, florile de noapte se deschideau lent, dezvăluind petale care străluceau ușor. Unele erau albastre ca cerul din zori, altele violet, iar unele chiar argintii. Se simțea un parfum dulce și misterios.
— Ce minune! a șoptit Lina. Nu știam că există flori care dorm ziua și se trezesc noaptea!
Dintr-un copac apropiat s-a auzit o voce domoală:
— Toate lucrurile au timpul lor, micuțo. Florile de zi dăruiesc culoare, cele de noapte, lumină.
Era o bufniță bătrână, cu pene moi ca norii.
— Bună seara, doamnă bufniță! Eu sunt Lina. E prima oară când zbor noaptea.
— Și ce te-a adus în lumea umbrelor? a întrebat bufnița, clipind blând.
— Curiozitatea, cred… voiam să văd ce se întâmplă când toți dorm.
Bufnița a zâmbit.
— Curiozitatea e începutul cunoașterii. Dar ai grijă, micuțo. Noaptea e frumoasă, dar poate fi și înșelătoare. Ține minte: atunci când nu mai vezi drumul, ascultă-l.
Lina n-a înțeles pe loc ce înseamnă, dar i-a mulțumit și a plecat mai departe. Se simțea ușoară ca o bulă de miere. Dar, deodată, cerul s-a acoperit cu nori groși. Vântul a început să sufle tare, iar fulgerele au luminat pajiștea.
— O, nu! O furtună! a strigat Lina speriată.
Licuricii s-au ascuns, florile s-au închis, și totul a devenit întunecat. Vântul a purtat-o departe, deasupra pădurii. Lina nu mai știa unde e.
— Ce mă fac acum? gânguri ea tremurând. Nu mai văd nimic…
A închis ochii și și-a amintit vorbele bufniței: „Când nu mai vezi drumul, ascultă-l.”
Așa că a început să asculte.
A auzit picăturile de ploaie bătând frunzele, a simțit bătaia vântului și, undeva, departe, a recunoscut zumzetul slab al stupului ei. Era ca un cântec familiar, o chemare.
— Acolo e casa mea! a spus ea cu o scânteie de speranță.
— Ce minune! a șoptit Lina. Nu știam că există flori care dorm ziua și se trezesc noaptea!
Dintr-un copac apropiat s-a auzit o voce domoală:
— Toate lucrurile au timpul lor, micuțo. Florile de zi dăruiesc culoare, cele de noapte, lumină.
Era o bufniță bătrână, cu pene moi ca norii.
— Bună seara, doamnă bufniță! Eu sunt Lina. E prima oară când zbor noaptea.
— Și ce te-a adus în lumea umbrelor? a întrebat bufnița, clipind blând.
— Curiozitatea, cred… voiam să văd ce se întâmplă când toți dorm.
Bufnița a zâmbit.
— Curiozitatea e începutul cunoașterii. Dar ai grijă, micuțo. Noaptea e frumoasă, dar poate fi și înșelătoare. Ține minte: atunci când nu mai vezi drumul, ascultă-l.
Lina n-a înțeles pe loc ce înseamnă, dar i-a mulțumit și a plecat mai departe. Se simțea ușoară ca o bulă de miere. Dar, deodată, cerul s-a acoperit cu nori groși. Vântul a început să sufle tare, iar fulgerele au luminat pajiștea.
— O, nu! O furtună! a strigat Lina speriată.
Licuricii s-au ascuns, florile s-au închis, și totul a devenit întunecat. Vântul a purtat-o departe, deasupra pădurii. Lina nu mai știa unde e.
— Ce mă fac acum? gânguri ea tremurând. Nu mai văd nimic…
A închis ochii și și-a amintit vorbele bufniței: „Când nu mai vezi drumul, ascultă-l.”
Așa că a început să asculte.
A auzit picăturile de ploaie bătând frunzele, a simțit bătaia vântului și, undeva, departe, a recunoscut zumzetul slab al stupului ei. Era ca un cântec familiar, o chemare.
— Acolo e casa mea! a spus ea cu o scânteie de speranță.
A zburat în direcția sunetului, chiar dacă ploaia îi uda aripile. Din când în când, fulgerele îi luminau calea, iar în acele clipe Lina vedea silueta mărului înflorit. Cu ultimele puteri, a ajuns la trunchiul lui și s-a adăpostit în scorbura caldă a stupului.
Înăuntru, Bibi a tresărit.
— Lina! Ești udă toată! Unde ai fost?
Lina a zâmbit obosită, dar fericită.
— Am văzut noaptea, Bibi. E plină de lumină, doar că altfel.
A doua zi, după ce soarele a uscat iarba și cerul s-a limpezit, toate albinele au vrut să audă povestea. Lina le-a povestit despre licurici, florile de noapte și bufnița înțeleaptă.
— Noaptea nu e doar întuneric, le-a spus ea, e o altă lume, una care are nevoie de curaj ca s-o vezi.
Regina Albină a zâmbit blând.
— Ai învățat ceva prețios, micuțo. Uneori, pentru a descoperi lumina, trebuie să zbori prin întuneric.
De atunci, în fiecare seară cu lună plină, Lina stă la intrarea stupului și privește cerul. Uneori, câte un licurici o vizitează și îi face cu ochiul. Alteori, bufnița își strigă salutul de pe ramura mărului.
Iar Lina, cu inima plină de visare, șoptește:
— Mulțumesc, noapte frumoasă, că m-ai învățat să zbor.
Și, în timp ce restul stupului adoarme, se aude un mic zumzet fericit, dovada că unele albine nu zboară doar pentru miere… ci și pentru miracol.
Înăuntru, Bibi a tresărit.
— Lina! Ești udă toată! Unde ai fost?
Lina a zâmbit obosită, dar fericită.
— Am văzut noaptea, Bibi. E plină de lumină, doar că altfel.
A doua zi, după ce soarele a uscat iarba și cerul s-a limpezit, toate albinele au vrut să audă povestea. Lina le-a povestit despre licurici, florile de noapte și bufnița înțeleaptă.
— Noaptea nu e doar întuneric, le-a spus ea, e o altă lume, una care are nevoie de curaj ca s-o vezi.
Regina Albină a zâmbit blând.
— Ai învățat ceva prețios, micuțo. Uneori, pentru a descoperi lumina, trebuie să zbori prin întuneric.
De atunci, în fiecare seară cu lună plină, Lina stă la intrarea stupului și privește cerul. Uneori, câte un licurici o vizitează și îi face cu ochiul. Alteori, bufnița își strigă salutul de pe ramura mărului.
Iar Lina, cu inima plină de visare, șoptește:
— Mulțumesc, noapte frumoasă, că m-ai învățat să zbor.
Și, în timp ce restul stupului adoarme, se aude un mic zumzet fericit, dovada că unele albine nu zboară doar pentru miere… ci și pentru miracol.
Sfârșit