Albina care făcea miere curcubeu - poveste de Daniel Vîrdol
Citește online povestea scurtă pentru copii „Albina care făcea miere curcubeu” scrisă de Daniel Vîrdol, o poveste cu albine, magică despre curaj, imaginație și bucuria de a aduce culoare în lume. Într-o vale ascunsă, o mică albină visătoare pe nume Tita își dorește să creeze ceva unic: mierea curcubeu. Când florile își pierd culorile, ea pornește într-o aventură plină de lumină și prietenii neașteptate — un vânt jucăuș, un strop de ploaie dansator și însuși curcubeul. Cu tandrețe și umor, povestea vorbește despre perseverență și frumusețea lucrurilor născute din vis. O lectură emoționantă care le arată copiilor că magia se ascunde în inimile celor care nu renunță niciodată.
Citește povestea pentru copii „Albina care făcea miere curcubeu” de Daniel Vîrdol
Într-o vale ascunsă între dealuri și acoperită de flori în toate culorile posibile, trăiau albinele magice din Stupul Culorilor. Nu erau albine obișnuite, mierea lor era atât de frumoasă încât se spunea că fiecare picătură păstra un strop din sufletul florii din care fusese culeasă. Unele făceau miere albastră, altele portocalie, altele verde ca menta.
Dar printre toate, era o albină mică, zvârlugă și visătoare pe nume Tita. Ea voia să facă ceva ce nimeni nu mai făcuse vreodată: mierea curcubeu.
— Mierea curcubeu? râse un trântor bătrân. Așa ceva nu există, micuțo.
— Poate nu încă! răspunse Tita zâmbind. Dar o voi face să existe!
Și, în fiecare zi, Tita încerca rețete noi. Amesteca polen de la flori galbene cu nectar de la cele mov, apoi adăuga câteva picături de rouă sclipitoare. Rezultatul? Ori prea dulce, ori prea amar, ori… exploziv!
Odată, mierea ei a făcut poc! și a umplut tot stupul cu buline colorate. Albinele au râs cu lacrimi.
— Poate că nu e miere curcubeu, dar sigur e veselie curcubeu! glumi una dintre ele.
Tita nu s-a supărat. A zâmbit și a zis:
— O să mai încerc. Poate mierea curcubeu are nevoie de ceva ce nu se găsește într-o floare… ci într-o aventură.
Într-o dimineață, cerul s-a acoperit brusc de nori. Vântul s-a oprit, iar florile și-au strâns petalele. Toată valea a devenit gri.
— Ce se întâmplă? întrebă Tita speriată.
— Soarele e ascuns, iar curcubeul a dispărut, spuse Regina Albină. Fără culoare, florile nu mai pot dărui polenul magic.
Atunci Tita a ridicat aripile și a spus:
— Dacă nimeni nu mai poate face culori, o voi aduce eu înapoi! Voi găsi curcubeul și voi aduce o picătură din el în stup!
Regina a oftat, dar i-a zâmbit.
— Ești mică, dar ai o inimă mare, Tita. Zboară cu grijă.
Dar printre toate, era o albină mică, zvârlugă și visătoare pe nume Tita. Ea voia să facă ceva ce nimeni nu mai făcuse vreodată: mierea curcubeu.
— Mierea curcubeu? râse un trântor bătrân. Așa ceva nu există, micuțo.
— Poate nu încă! răspunse Tita zâmbind. Dar o voi face să existe!
Și, în fiecare zi, Tita încerca rețete noi. Amesteca polen de la flori galbene cu nectar de la cele mov, apoi adăuga câteva picături de rouă sclipitoare. Rezultatul? Ori prea dulce, ori prea amar, ori… exploziv!
Odată, mierea ei a făcut poc! și a umplut tot stupul cu buline colorate. Albinele au râs cu lacrimi.
— Poate că nu e miere curcubeu, dar sigur e veselie curcubeu! glumi una dintre ele.
Tita nu s-a supărat. A zâmbit și a zis:
— O să mai încerc. Poate mierea curcubeu are nevoie de ceva ce nu se găsește într-o floare… ci într-o aventură.
Într-o dimineață, cerul s-a acoperit brusc de nori. Vântul s-a oprit, iar florile și-au strâns petalele. Toată valea a devenit gri.
— Ce se întâmplă? întrebă Tita speriată.
— Soarele e ascuns, iar curcubeul a dispărut, spuse Regina Albină. Fără culoare, florile nu mai pot dărui polenul magic.
Atunci Tita a ridicat aripile și a spus:
— Dacă nimeni nu mai poate face culori, o voi aduce eu înapoi! Voi găsi curcubeul și voi aduce o picătură din el în stup!
Regina a oftat, dar i-a zâmbit.
— Ești mică, dar ai o inimă mare, Tita. Zboară cu grijă.
Tita a pornit la drum. Zbura peste câmpuri cenușii, peste fluturi care nu mai aveau culori și peste lacuri care nu mai sclipeau.
— Hei, flori, unde v-ați ascuns culorile? întreba ea.
— Le-a luat ploaia, micuțo, au zis ele triste. A venit fără soare și ne-a spălat culorile.
Așa că Tita s-a ridicat mai sus, spre nori. Acolo a întâlnit o ființă rotundă și pufoasă: Vântul Jucăuș.
— Cine ești tu, picătura zburătoare? a întrebat el, rostogolindu-se pe cer.
— Sunt Tita, albina care caută curcubeul! Ai văzut unde s-a ascuns?
— Poate. Dar ca să-ți spun, trebuie să jucăm o rundă de „Prinde vântul”!
Tita a început să zboare în cercuri, râzând în timp ce Vântul o tot învârtea prin aer.
— Uraa! Ai câștigat! chicoti el. Curcubeul s-a topit în ploaie. Caută un strop care dansează, el știe drumul spre lumină.
Și așa, Tita a zburat printre picături de ploaie. Toate cădeau lin, triste și greoaie. Toate, în afară de una.
— Heeei, stai! a strigat Tita. Tu ești Stropul care dansează?
Stropul a făcut o piruetă.
— Așa îmi spuneau odinioară! Dar de când nu mai e curcubeu, nu mai am cu cine dansa.
— Poate că putem dansa noi doi, spuse Tita zâmbind. Și poate așa îl vom aduce înapoi!
Și au început să danseze. Tita zburând în cercuri, Stropul rostogolindu-se în aer. Pe măsură ce se roteau, un fir mic de lumină s-a ivit printre nori. Apoi încă unul. Și altul.
— Uite! a strigat Tita. Curcubeul se întoarce!
Stropul râdea.
— Ți-am spus! Lumina se întoarce doar când cineva o face să se bucure din nou!
— Hei, flori, unde v-ați ascuns culorile? întreba ea.
— Le-a luat ploaia, micuțo, au zis ele triste. A venit fără soare și ne-a spălat culorile.
Așa că Tita s-a ridicat mai sus, spre nori. Acolo a întâlnit o ființă rotundă și pufoasă: Vântul Jucăuș.
— Cine ești tu, picătura zburătoare? a întrebat el, rostogolindu-se pe cer.
— Sunt Tita, albina care caută curcubeul! Ai văzut unde s-a ascuns?
— Poate. Dar ca să-ți spun, trebuie să jucăm o rundă de „Prinde vântul”!
Tita a început să zboare în cercuri, râzând în timp ce Vântul o tot învârtea prin aer.
— Uraa! Ai câștigat! chicoti el. Curcubeul s-a topit în ploaie. Caută un strop care dansează, el știe drumul spre lumină.
Și așa, Tita a zburat printre picături de ploaie. Toate cădeau lin, triste și greoaie. Toate, în afară de una.
— Heeei, stai! a strigat Tita. Tu ești Stropul care dansează?
Stropul a făcut o piruetă.
— Așa îmi spuneau odinioară! Dar de când nu mai e curcubeu, nu mai am cu cine dansa.
— Poate că putem dansa noi doi, spuse Tita zâmbind. Și poate așa îl vom aduce înapoi!
Și au început să danseze. Tita zburând în cercuri, Stropul rostogolindu-se în aer. Pe măsură ce se roteau, un fir mic de lumină s-a ivit printre nori. Apoi încă unul. Și altul.
— Uite! a strigat Tita. Curcubeul se întoarce!
Stropul râdea.
— Ți-am spus! Lumina se întoarce doar când cineva o face să se bucure din nou!
Când cerul s-a limpezit și curcubeul s-a întins peste vale, Tita a zburat până la el. A atins cu grijă o rază roșie, apoi una portocalie, galbenă, verde, albastră, indigo și violet. Fiecare a lăsat o picătură mică de lumină pe aripile ei.
— Mulțumesc, curcubeule! a spus Tita. Cu tine, voi face cea mai frumoasă miere din lume!
— Ai grijă, micuțo, i-a șoptit curcubeul. Culoarea nu se păstrează în borcan, ci în inimă.
Când s-a întors în vale, totul înflorise din nou. Florile și-au recăpătat culorile, iar stupul vibra de bucurie.
Tita s-a așezat și a început să lucreze. A amestecat polen de trandafir roșu cu nectar de floare albastră, apoi a adăugat o picătură din fiecare culoare pe care o adusese.
Când a terminat, mierea strălucea în toate culorile curcubeului. Câteva albine s-au apropiat, uimite de frumusețe.
— E adevărată! au șoptit ele. Ai reușit, Tita!
Regina a gustat o picătură.
— E dulce ca speranța, moale ca lumina și colorată ca bucuria. Ai făcut o minune, micuțo.
Tita a zâmbit.
— Nu eu, Majestate. Noi toți: soarele, ploaia, vântul și prietenii mei. Curcubeul se naște doar când toți se întâlnesc.
De atunci, în fiecare primăvară, după prima ploaie, în Stupul Culorilor se face o singură miere specială: Mierea Curcubeu, făcută de Tita și de luminile care o însoțesc.
Și se spune că, dacă o privești atent la soare, vei vedea în ea o lume întreagă dansând în culori.
— Mulțumesc, curcubeule! a spus Tita. Cu tine, voi face cea mai frumoasă miere din lume!
— Ai grijă, micuțo, i-a șoptit curcubeul. Culoarea nu se păstrează în borcan, ci în inimă.
Când s-a întors în vale, totul înflorise din nou. Florile și-au recăpătat culorile, iar stupul vibra de bucurie.
Tita s-a așezat și a început să lucreze. A amestecat polen de trandafir roșu cu nectar de floare albastră, apoi a adăugat o picătură din fiecare culoare pe care o adusese.
Când a terminat, mierea strălucea în toate culorile curcubeului. Câteva albine s-au apropiat, uimite de frumusețe.
— E adevărată! au șoptit ele. Ai reușit, Tita!
Regina a gustat o picătură.
— E dulce ca speranța, moale ca lumina și colorată ca bucuria. Ai făcut o minune, micuțo.
Tita a zâmbit.
— Nu eu, Majestate. Noi toți: soarele, ploaia, vântul și prietenii mei. Curcubeul se naște doar când toți se întâlnesc.
De atunci, în fiecare primăvară, după prima ploaie, în Stupul Culorilor se face o singură miere specială: Mierea Curcubeu, făcută de Tita și de luminile care o însoțesc.
Și se spune că, dacă o privești atent la soare, vei vedea în ea o lume întreagă dansând în culori.
Sfârșit
